Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 17 august 2012

We need to talk about Kevin

Autor: Lionel Shriver
Titlu: We Need to Talk About Kevin
Editură: Serpent’s Tail, London, 2005; 416 pagini; 400 HUF
Nota dată de mine: ** (din 5)

We Need to Talk About Kevin e un roman din 2003 care a câștigat un premiu Orange în 2005 și a fost ecranizat în 2011, bucurându-se de o frumoasă faimă și de atenția neprecupețită a cluburilor de carte din întreaga lume. Cartea apărut și în română la editura Vellant. Exemplarul pe care l-am citit l-am găsit la un moment dat rupt și amărât într-un anticariat din Budapesta. Starea lui (și prețul infim) ar fi putut să îmi dea de gândit – măcar încă un alt cititor a dat cu el de pământ la un moment dat.

Se vede și din notă precum și din introducere că nu mi-a plăcut prea mult cartea, care nu e totuși fără câteva merite. Povestea e cea a unui adolescent american care își ucide într-o bună zi câțiva colegi și un profesor într-un masacru tipic pentru școlile americane. Cartea e compusă doar din scrisori ale mamei băiatului către tatăl acestuia, scrisori în care recapitulează tot ce s-a întâmplat de la prima sclipire cu conotații părintești din ochii celor doi soți și până la tragicul deznodământ. Miza e, evident, să descoperim vinovăția fiecăruia și să ne dăm seama dacă o mamă care nu își iubește copilul teribil de antipatic poate fi autoarea morală a unui șir de crime înfăptuite de fiul său.

Primele capitole din We Need to Talk About Kevin mi-au plăcut: autoarea recapitulează destul de frumos temerile și enervările multor mame în devenire. Teama că vor naște un copil bolnav sau de care nu le vă plăcea, ciuda că fac un copil pe care nu îl doreau în mod visceral care le va mânca însă ani buni din viață, iritarea produsă de soțul care le încalcă orice drept personal în încercarea de a le împiedica să rănească cumva fetusul din burtă (se știe, dansul e periculos, trecutul străzii criminal și o gură mică de vin stigmat al unei mame decăzute).

Lucrurile merg tot mai rău după nașterea copilului căruia îi dau numele Kevin. Băiatul refuză să sugă, e nervos pe lume și urlă continuu, violentează baby sitter-ul și se liniștește doar când tatăl său se întoarce de la muncă. Primele lui cuvinte, spuse târziu, sunt „Nu-mi place asta”. Refuză să se joace, mănâncă doar pe ascuns, renunță la scutece doar la șase ani. Când ajunge mai mare lucrurile se înrăutățesc din nou: strică frânele de la bicicleta copilului din vecini, își abuzează psihic colegii de grădiniță și școală, ucide animalul de companie al surorii sale, îi toarnă acesteia acid în ochi, își acuză o profesoară de hărțuire sexuală și, în final, își ucide colegii și profesorii și ajunge la pușcărie.

Iritantă în toată povestea e atitudinea părinților: mama, căreia nu îi place deloc de el, se ceartă fără încetare cu tatăl, care vede în copilul său un înger nedreptățit de cei din jur. Pe la pagina treizeci devine evident pentru oricine că puiul de psihopat trebuie dus la un medic, dar cei doi continuă să dezbată „cazul” chiar și după ce au rămas fără un animal de casă și fiica lor fără un ochi. E limpede însă faptul că pentru autoare nu a intrat în calcul veridicitatea (sau compasiunea) atunci când s-a pus pe scris.

Miza e aceea a exagerării unor temeri pentru a le examina apoi clinic și cult. Teama că un fiu sau o fiică ar putea sfârși prin a deveni oameni răi, teama că greșeli mărunte și bine intenționate ar putea fi amplificate de destinul copiilor tăi, teama că fiul sau fiica ta ar putea ridiculiza prin fapte ideile și credințele tale cele mai prețioase și multe asemenea sunt încarnate într-o familie oarecare, sunt aduse la viață și expuse pentru oroarea întregului public cititor.

Romanul are meritul că te prinde, că ești prizonier (chit că fără voie) până când îl termini. Dar apoi e greu să nu te gândești la partea de hazard din formarea oricărei personalități, la faptul că nimeni nu a reușit încă să scrie ecuația care descrie formarea unui psihopat. Arătarea cu degetul, crudă și nefondată, a unei mame puțin mai educată decât media (deci snoabă și criminală) și a unui tată puțin cam naiv (deci ignorant și criminal) arată de fapt, indirect, modul în care se ajunge ca persoane nu mai vinovate decât altele să fie legate de stâlpi ai infamei și bombardate cu roșii stricate.

Mi se pare evident faptul că uneori oamenii sunt răi, dintr-un motiv sau altul. Mai interesantă decât disecția unor situații familiale interpretate automat ca semnificative mi se pare însă analizarea psihologiei lor, a societății în care cresc și trăiesc și a grupurilor din care fac parte. Există cărți foarte bine documentate despre copii și adolescenții care își ucid colegii care chiar asta fac.

În sfârșit, pentru a vorbi puțin și despre Kevin, tema copilului malefic a fost explorată mult mai bine de alți scriitori, de la Doris Lessing la Ira Levin și mulți alții. Lionel Shriver are mult mai puțină imaginație decât ei – copilul ei combină pur și simplu o adolescență eternă cu o spoială de horror de mâna a doua. Pentru oricine a citit cât de puțin despre dezvoltarea psihică a copiilor e cât se poate de ridicolă ideea unui copil altfel funcțional care trece încă din prima zi de viață la crearea propriei personalități prin opoziție față de părinți, dar, oricum, și restul spoielii psihologice din roman e cam la fel de ridicolă.

Cel mai bun lucru la cartea aceasta mi se pare faptul că e limpede că se poate discuta foarte mult pornind de la ea (chiar dacă nu îți prea dă instrumentele necesare pentru o dezbatere cu folos). Se poate vorbi despre natură versus educație, despre limitele unui narator imperfect (punctul de vedere al mamei lui Kevin e singurul prezentat în roman), despre motivațiile copiilor criminali și așa mai departe. Fiind un roman ușor de citit și palpitant, We Need to Talk About Kevin e accesibil și e un punct de plecare pentru discuții care pot eventual duce undeva.

Cel din urmă avantaj al romanului acestuia e cel că se termină – cu un twist previzibil și cu unul penibil, dar se termină. Mi-e limpede că nu am de ce să caut filmul, n-am nici un chef să mă enervez încă o dată.

Alte două păreri:
Octavian
Ioana Ristea pe Bookblog

Read Full Post »