Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 31 august 2012

Pamant neimblanzit

Autor: Jhumpa Lahiri
Titlu: Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth, 2008)
Editură: Univers, București, 2012; 352 pagini; 35 RON
Traducere: Dan Ciobanu
Nota dată de mine: *** (din 5)

Jhumpa Lahiri a câștigat în 2000 premiul Pulitzer pentru ficțiune cu romanul Interpret de maladii (apărut la noi în colecția de carte de buzunar de la Cotidianul). A împărțit atunci premiul cu Annie Proulx (Close Range: Wyoming Stories, netradusă la noi din câte cunosc) și cu Ha Jin (Waiting, apărută la Polirom în 2004 cu titlul În așteptare).

Pământ neîmblânzit e cartea ei cea mai recentă și include cinci povestiri și un roman foarte scurt. Temele sunt cele deja cunoscute pentru cine a mai citit-o pe Lahiri: situarea între două lumi în mare parte incompatibile a tinerilor indieni aduși de părinții lor tocmai în Statele Unite și dificultatea de a adopta felul american de a vedea lumea și de a-și duce viața.

Familiile despre care scrie Lahiri sunt diverse, deși au un punct comun important – toate includ măcar un profesor universitar. Avem tineri indieni căsătoriți (cu sau fără acordul familiei) cu americani, avem indieni care se înțeleg mai bine sau mai prost cu nevestele „negociate” de părinții lor din India, avem familii închise în sine și familii cu prieteni americani numeroși, etc. Dramele lor sunt în mare parte casnice – frați care se îmbată prea tare, tați care se recăsătoresc, soți înstrăinați care se regăsesc și așa mai departe.

Aceste mici biografii familiale sunt scrise cu tandrețe și cu simplitate, o simplitate care m-a deconcertat puțin până la urmă. Miza e, evident, descoperirea modului în care se raportează la lume copiii aduși de mici în Statele Unite sau născuți acolo, mediatori permanenți între părinții lor și societatea americană care sunt nevoiți să se raporteze permanent la diferențele dintre o lume și alta și care ajung să privească mai degrabă din exterior viața, rezervați și puțin buimaci.

Aproprierea culturii americane nu poate avea loc atâta timp cât părinții lor îi îndeamnă să mănânce cu mâna, să poarte haine tradiționale și să se căsătorească cu tineri indieni pe care să-i cunoască în ziua nunții, dar nici cele cerute de la ei nu pot face atâta timp cât aceiași părinți se așteaptă de la ei să devină medici sau avocați sau ingineri de succes perfect integrați în țara gazdă. Cei mai mulți tineri, trași în două direcții diferite, aleg să nu facă mare lucru; ceilalți se rup în bună măsură de părinți și pleacă care încotro.

Mi s-a părut că autoarea are un punct de vedere valid, bine susținut de ficțiunea înconjurătoare. Nu am înțeles însă prea bine motivul pentru care acest unic punct de vedere a fost susținut în atât de multe povestiri (hai două, hai trei, dar apoi aș fi preferat să mai citesc și despre altceva) și de ce a ales să scrie povestiri nu prea interesante până la urmă sub aspect literar. Mi s-a părut un caz de „cititorul își aduce literatura de acasă”, ca să fiu cinstită: Lahiri a scris simplu, ușurel, ca într-o compunere, iar frumusețea, dacă e să fie găsită, e brodată de cititor pe marginea paginii pornind de la ce a scris ea.

Dincolo de această nemulțumire alte critici nu am. Am citit cartea rapid și cu plăcere, mi-a plăcut luciditatea cu care autoarea s-a referit la experiențele de viață ale semenilor ei și mi s-a părut că e genul de carte care merită cu prisosință să fie citită – dezrădăcinarea e cu siguranță o temă importantă, iar punctul de vedere al autoarei e demn de luat în seamă. Păcat că felul ei de a scrie e puțin cam banal, cel puțin pentru gustul meu.

Read Full Post »