Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2012

Toate familiile fericite

Autor: Carlos Fuentes
Titlu: Toate familiile fericite (Todas las familias felices, 2006)
Editură: Curtea Veche, București, 2010; 368 pagini; 25 RON
Traducere: Eugenia Alexe Munteanu
Nota dată de mine: **** (din 5)

Un titlu ironic și tolstoian pentru o colecție de povestiri și de poeme care explorează nefericirea unui număr de familii mexicane din toate clasele sociale. Soți înstrăinați sau certați de-o viață, copii care repetă greșelile părinților sau care inventează modalități inedite de a-și rata viața, secrete rușinoase îngropate în poduri, toate sunt menite să arate încă o dată diversitatea modurilor în care poți suferi într-o familie. Poemele sunt explorări amare și șocante ale violenței Mexicului sărac și rural, contrastul între răul mai mic al suferinței casnice și cel enorm al durerii unor comunități întregi fiind expus cititorului aproape cu cruzime.

Toate familiile fericite e dificilă pentru că e greu să citești unul după altul lucruri urâte, riști să ajungi la o saturație pe care nu cred că autorul și-a dorit-o. Sună însă adevărat și e vizibil faptul că Fuentes a găsit un mod de-a scrie despre barbarii mici și mari care să nu le dramatizeze, dar nici să le minimizeze sau ierte.

Altceva nu prea are rost să mai spun aici pe blog – scriitor mare, carte importantă, se poate discuta foarte mult despre ea dar nu cred că aici e locul.

Digging to America

Autor: Anne Tyler
Titlu: Digging to America
Editură: Random House, New York, 2007; 292 pagini; 10 EUR
Nota dată de mine: *** (din 5)

Digging to America e cel de-al șaptesprezecelea roman al lui Anne Tyler, o autoare pe care o îndrăgesc mult, chiar dacă nu se vede aici pe blog (am mai scris doar despre o altă carte mai slăbuță de-a ei, Busola lui Noe).

În Digging to America Tyler povestește despre două familii – una de americani get-beget, clanul Donaldson, și una de iranieni stabiliți de ani buni în state, clanul Yazdan. Prietenia dintre cele două familii se bazează pe o întâlnire întâmplătoare la aeroportul local, unde ambele clanuri se adunaseră să își întâmpine cei mai tineri membri: două fetițe adoptate din Coreea.

Cartea explorează felul în care părinții adoptivi își cresc și educă fetele – familia americană ține să adopte obiceiuri coreene și să îi impună fiicei lor un nume coreean, iranienii abia așteaptă să-și îmbrace fata în blugi și să-i zică Susan, spre exemplu. Prietenia dintre familia Donaldson și familia Yazdan e în același timp naturală, dată fiind simpatia pe care și-o poartă diverșii lor membri, cât și ciudată, date fiind diferențele enorme în convingeri, idei și mâncăruri preferate.

Familia Donaldson are idei foarte liberale în privința vieții private – atunci când fiica lor învață să folosească olița ei organizează o oliță-party pentru toți copiii de vârste asemănătoare din zonă, când fiica lor mai mică, adoptată din China, nu vrea să renunțe la suzetă fac, bineînțeles, o petrecere în care îi lansează toate suzetele în atmosferă, legate de baloane umplute cu heliu, ș.a.m.d. Prin contrast, familia Yazdan are idei mult mai conservatoare în privința intimității și e agasată mereu, într-o oarecare măsură cel puțin, de deschiderea prietenilor Donaldson. Ruptura va avea loc atunci când patriarhul familiei americane alege să o ceară în căsătorie pe bunica Yazdan la o petrecere; uimită, bătrâna nu are curaj să îl refuze în public și îi spune un „da” pe care îl retractează apoi în privat.

Titlul cărții face trimitere la ideea întregii cărți, anume că americanii de orice leat sapă fiecare înspre America (văzută ca societate, nu neapărat ca loc) prin straturi de prejudecăți, obiceiuri și preferințe private.

Și în cartea aceasta, ca și în majoritatea celorlalte ale autoarei, avem numeroase momente amuzante, o literatură ușoară dar nu facilă și o privire plină de simpatie dar deloc naivă. Nu m-a convins însă în totalitate tema, mi s-a părut că autoarea nu s-a gândit până la capăt la ce dorea de fapt să spună sau nu a reușit să-și articuleze prea bine raționamentul.

Miss Peregrine's Home for Peculiar Children

Autor: Ransom Riggs
Titlu: Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children
Editură: Quirk Books, Philadelphia, 2012; 352 pagini; 9 EUR
Nota dată de mine: ** (din 5)

O carte prezentată frumos – povestea unui băiat care pleacă în căutarea orfelinatului unde a trăit o vreme bunicul său și care descoperă că neobișnuiții orfani au murit și nu prea.

Plină de fotografii vechi și stranii cu copii bizari, de scrisori și de alte materiale vizuale, cartea arată frumos și te duce cu gândul la o poveste de groază cum scrie la carte (impresie întărită de prezentările de pe copertă și de pe Amazon).

În loc de asta am dat însă de următorul Harry Potter, dar mai prost. Un băiat talentat există, o școală misterioasă există și, surpinzător, există o mare revelație: elevii școlii au talente nebănuite și se luptă cu niște creaturi malefice care mănâncă tineri talentați la micul dejun, prânz și cină.

După câteva capitole de început care îți dau speranțe, romanul decade rapid într-unul de duzină plin de urmăriri, bătălii și dezvăluiri senzaționale. Iar uimirea e mică la sfârșit, când totul se încheie în coadă de pește și în promisiunea unei continuări (alți bani, altă distracție). Mare păcat că o idee atât de generoasă a căzut pe mâna unui scriitor care nu e în stare de mai mult – cartea nu are până la urmă nici măcar farmec, iar încadrarea ei e totalmente incertă. Mă îndoiesc că foarte tinerii cititori care ar putea fi pasionați de acțiunea romanului ar fi interesați și de pozele bizare și de scrisori, iar cititorii maturi nu prea au cum să nu pufnească când își dau seama că au picat într-o altă capcană întinsă de marketingul literar.

Read Full Post »

Le viex

Autor: Jonas Jonasson
Titlu: Le vieux qui ne voulait pas fêter son anniversaire (Hundraåringen som klev ut genom fönstret och försvann, 2009)
Editură: Pocket, Paris, 2012; 506 pagini; 7 EUR
Traducere: Caroline Berg
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Primul roman al suedezului Jonas Jonasson a avut parte de o primire neașteptată: suedezii l-au cumpărat în sute de mii de exemplare, l-au plăcut enorm și l-au exportat în vreo douăzeci de țări (traducerea americană va apărea luna asta și sunt convinsă că va avea succes). Sper că a pus mâna pe ea și vreo editură de la noi.

După cum o indică în culori vesele coperta, Le vieux qui ne voulait pas fêter son anniversaire nu e o carte serioasă. Personajul principal, Allan Karlsson, e un bătrân de fix o sută de ani care evadează de la casa de bătrâni, fură o valiză cu multe milioane de coroane înăuntru, se înhăitează cu elemente nefaste și dă cu tifla bravelor forțe de ordine suedeze timp de săptămâni întregi. Totul în timp ce genunchii îi scârțâie, spatele nu îi permite aplecări bruște și somnul de după-masă îi impune un ritm de viață nu prea dinamic.

Romanul e organizat în capitole alternative despre evadarea lui Karlsson și, respectiv, despre viața lui de la naștere și până azi. Fiu al unui militant comunist trecut în ultima clipă de partea țarilor ruși și prompt executat, expert în explozibili și în planificarea familială bovină, Karlsson se preumblă prin nenumărate locuri și întâlnește numeroase personaje importante, deși singura lui dorință e să trăiască liniștit cu multă băutură la îndemână. În final și pentru a dovedi că uneori merită să trăiești dincolo de o sută de ani totul se va termina cu bine, în râuri de soare și de alcool servit cu sau fără umbreluțe colorate, după gust.

Am chicotit de nenumărate ori citind cartea lui Jonasson și am râs și în hohote de câteva ori. M-a surprins în mod plăcut amestecul de umor sec nordic și umor sec britanic și m-am bucurat că am găsit o carte amuzantă fix pe gustul meu: recunosc că îmi place să râd, dar nu-mi plac deloc căzăturile în fund și scălâmbăielile servite atât de des pe post de umor în ultimul timp. La Jonasson am găsit situații subtil amuzante, jocuri de cuvinte și alte asemenea lucruri pe placul meu. Tot ca plus, autorul suedez reușește să facă dintr-un centenar personaj de comedie fără a-l pune vreodată să se maimuțărească (după cum ar putea să dea de bănuit coperta) și să creeze dintr-un foc un portret distractiv și just al Suediei și o istorie scurtă dar percutantă a secolului 20.

Minusuri nu am de semnalat, de aici nota maximă: nu trebuie înțeles faptul că e o capodoperă absolută a literaturii, ci că e o carte care în genul ei mi s-a părut perfectă. Regret doar faptul că am citit-o înainte de concediu* și nu în concediu, acum va trebui probabil să iau cu mine ceva mai anost.

* Da, plec câteva zile. Doriți-mi vreme faină și urși prietenoși 🙂

Read Full Post »