Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for decembrie 2012

The Casual Vacancy

Autor: J.K. Rowling
Titlu: The Casual Vacancy
Editură: Little, Brown and Company, London, 2012; 512 pagini; 19 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Nu are rost să o ascund, pentru că cei care mă cunosc știu deja: am devorat primele șase cărți cu Harry Potter, am urât-o pe a șaptea și am urmărit cu pasiune dezbaterile și discuțiile de prin fandom, totul la vârste la care aceste lucruri îi stau bine omului. N-am fost însă prea interesată de The Casual Vacancy atunci când am aflat de ea: m-am temut că Rowling, pentru care nu am o prea mare simpatie după Harry Potter and the Deathly Hallows, o va lua pe urmele autorilor care scriu o carte bună și apoi profită de notorietate pentru a vinde publicului captiv tot felul de prostii.

Am făcut însă bine că am cumpărat (la reducere, e drept) The Casual Vacancy. Știam deja că e o carte pentru adulți și că nu are nimic de-a face cu Harry Potter, iar primele câteva pagini m-au făcut să uit cu totul de faptul că mai citisem ceva de Rowling înainte. Subiectul romanului e de anvergură mai mică – povestea alegerii unui nou consilier local în urma decesului predecesorului său. Cadrul e și el minuscul: un orășel britanic în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar personajele sunt cât se poate de banale: medici de familie, patroni de băcănii, profesori la liceul din oraș și copiii lor adolescenți.

Am citit multe cărți despre viața de provincie și atmosfera e în mare parte aceeași: conflicte mocnite, mici mârșăvii cu impact pur local, familii mai mult sau mai puțin fericite și o mărginire în mare parte autoimpusă cuplată cu impresia bizară că problemele cele mai importante ale lumii sunt cele din localitatea de domiciliu.

Dacă Rowling ar fi rămas la burghezii perfecți din Pagford, orășelul imaginar în care are loc povestea, ar fi ieșit probabil o comedioară în genul celor ale lui David Lodge sau Alison Lurie: povești de familie întrețesute menite să aducă puțină lumină asupra felului stupid în care ajung să trăiască oamenii din clasa de mijloc dintr-o parte sau alta a lumii.

Dar în Pagford există o problemă: la marginea orășelului se află un cartier de locuințe sociale dărăpănate în care trăiesc oameni săraci, drogați, părinți degenerați și copii violenți. Iar locuitorii pașnici ai Pagfordului nu își pot vedea liniștiți de viciile burgheze obișnuite (alcoolism, adulter, uciderea soților și așa mai departe), pentru că le stau în gât sărăntocii de pe malul celălalt al râului.

Rowling face o treabă foarte bună din juxtapunerea poveștii oamenilor de bine din Pagford cu cea a oamenilor săraci care trăiesc lângă ei, din contrastul dintre comedia burgheză și drama sordidă a suburbiei sărace. Între cele două lumi sunt puține puncte de legătură – e întâi Krystal Weedon, fiica unei femei măcinate de heroină care se crede în stare să-și salveze fratele mai mic și e, apoi, Stuart Wall, fiul directorului adjunct al liceului, care crede că poate să trăiască o viață „autentică” fugind de confort și alegând pegra. Din întâlnirea celor doi și din indiferența selectivă a adulților din jurul lor se vor naște durere, ură și moarte, în final.

The Casual Vacancy te prinde prin umorul de la început, prin comedioara de moravuri, dar spre final nu mai e deloc veselă. Parcă pornită să-și spele imaginea de autoare de cărți pentru copii, Rowling plonjează în ape întunecate și nu se teme să calce peste multe sensibilități. Partea bună e că nu își ia mai multe aere decât merită: mi-a fost limpede, la final, că a ales un subiect despre care are ceva de spus, și încă în mod vehement și credibil.

Recenziile pe care le-am găsit în ziarele de pe afară reflectă, după părerea mea cel puțin, stupoarea criticilor care sunt nevoiți să lucreze cu mai mult de un set de unelte: avem o autoare de cărți pline de magie care publică un roman dur, plin de cuvinte grele și de lucruri urâte. Și care are brusc pretenția că are ceva de spus despre societatea britanică contemporană, că merită un loc pe raftul mai nobil al autorilor de ficțiune serioasă. Verdictul celor mai mulți dintre critici e acela că The Casual Vacancy e așa și așa – adică e bună, dar nu e ce-și doreau de la Rowling.

Mie, dimpotrivă, The Casual Vacancy mi s-a părut o carte mult mai bună decât recente nominalizate la Booker (Pigeon English sau The Last Hundred Days, de exemplu): e mai proaspătă, mai puțin politicoasă față de critică, mai liberă. Rowling își permite să spună anumite lucruri extrem de incomode pentru establishment-ul britanic, fără a scrie pentru asta un pamflet și fără a plictisi. Își permite chiar și să scrie mult mai bine decât în Harry Potter, să se joace cu limba engleză și să iasă de cele mai multe ori câștigătoare.

În sfârșit, mi se pare că The Casual Vacancy e companionul din alt gen și altă lume al poveștii băiatului care a supraviețuit – povestea cuiva special care se luptă să salveze o lume și care eșuează, povestea fetei care a pierit. Cam ce s-ar fi întâmplat cu Harry Potter dacă magia n-ar fi existat (de fapt ce se întâmplă cu mulți copii dat fiind faptul că magia nu există). Dar asta e o discuție pentru pasionați, desigur.

Mi-e limpede faptul că The Casual Vacancy nu va avea succesul cărților cu Harry Potter – foarte mulți se vor plânge că își doreau altceva, foarte mulți critici care au mângâiat-o pe creștet când scria cărți pentru copii o vor lua de sus, foarte mulți vor spune că ar fi trebuit să publice romanul sub pseudonim pentru ca să se vadă că merita să fie publicată. E clar însă pentru mine că Rowling poate să devină o autoare serioasă de cărți pentru adulți și că cei care au băgat-o în cutiuța rezervată autorilor ușurei ar fi trebuit să înghită cheia, dacă doreau să o păstreze acolo.

Read Full Post »

Joseph Anton

Autor: Salman Rushdie
Titlu: Joseph Anton: Memorii (Joseph Anton: A Memoir, 2012)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 704 pagini, 68 RON
Traducere: Dana Crăciun
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Lui Salman Rushdie i-am citit toate romanele și o bună parte dintre eseuri; am fost deci extrem de curioasă de cartea aceasta de memorii care are în centru perioada în care fatwa care cere insistent asasinarea lui Rushdie și a colaboratorilor lui, fie ei editori sau traducători, îi tulbura viața cu cea mai mare intensitate.

Joseph Anton e pseudonimul ales de Rushdie în primii ani ai fatwei, atunci când mulțimi furioase manifestau în toată lumea cerându-i capul și când orice mișcare de-a sa trebuia să fie aprobată și atent monitorizată de poliție.

Pornind de la gestația acestui nume de împrumut, Rushdie coboară întâi în trecut, amintindu-și de o copilărie împărțită între India și Marea Britanie, de dubiile de adolescent și tânăr autor nepublicat, de triumful Booker-ului primit pentru Copiii din miez de noapte și de evoluția lui până la Versetele satanice.

Ceea ar fi putut fi viața obișnuită a unui scriitor britanic de succes se schimbă brusc pe paisprezece februarie 1989, când ayatolahul Khomeini emite, chiar înainte să moară, o fatwa care cere oricărui musulman să îl asasineze pe autorul Versetelor satanice, o carte blasfematoare și jignitoare. Fără a se obosi să o citească, mii de musulmani sar la luptă și se străduie, după posibilități, să obțină capul lui Rushdie, care primește protecția poliției britanice, interdicția de facto de a părăsi Marea Britanie și atenția nu tot timpul binevoitoare a ziariștilor și scriitorilor de pretutindeni.

Cel mai mult cred că mi-a plăcut, în aceste memorii, felul în care Rushdie dialoghează cu cei care l-au sprijinit fără rezerve și, respectiv, cu cei care au început (și uneori și sfârșit) prin a mormăi că libertatea de expresie e una, iar blasfemia alta. E vizibil faptul că scriitorul și-a notat fiecare remarcă, fiecare articol și fiecare bârfă auzită în treacăt și că lista sa neagră e extinsă și amănunțită. Diverși scriitori altfel respectabili sunt jumuliți câte un pic, tot felul de oameni de cultură sunt beșteliți cu mai multă sau mai puțină cruzime și e ușor să îți închipui cum izolarea i-a permis lui Rushdie să-și rafineze înțepăturile și să găsească unghiurile cele mai potrivite din care să le aplice. Amatorii de bârfe literare vor avea deci cu ce să se amuze.

Mi-a plăcut și faptul că Rushdie își asumă părțile lui de vină, mai ales în viața privată, și că încearcă mereu să înțeleagă, dincolo de emoții, cum de s-a întâmplat ceva sau altceva. Dialogul constant dintre rațiunea care încearcă să facă ordine într-o situație îngrozitor de complicată și de periculoasă și orgoliul de scriitor mare, care ar trebui să fie respectat de toți cei din jur, e interesant și el. Nu vă așteptați însă să găsiți prea multe emoții primare – este vizibil faptul că întregul material al memoriilor a fost trecut printr-un filtru rațional și organizat conform anumitor criterii de ordine și disciplină care i-au lipsit cu siguranță vieții atunci când a fost trăită. Totuși Joseph Anton pare să fie o carte sinceră, în cea mai mare parte, chiar dacă sunt destul de sigură că îl reflectă pe Rushdie cel de acum, nu cel din timpul coșmarului fatwei.

În sfârșit, Joseph Anton mi s-a părut o carte necesară: e punctul de vedere al cuiva care a trecut prin lucruri greu de imaginat în numele literaturii și care s-a gândit mulți ani dacă lumile imaginare merită sacrificii reale. Răspunsul e mai complicat decât ar putea părea și mă bucur că Salman Rushdie a trecut peste nevoia de a se ascunde, peste rușine și peste vină (aruncate asupra sa tocmai de cei care ar trebui să se simtă rușinați și vinovați) pentru a-l da.

P.S. Pentru că a trecut iarăși ceva timp de când n-am mai scris pe aici, spun câteva vorbe și despre alte câteva cărți pe care le-am mai citit în acest timp.

John Steinbeck, Cupa de aur, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ioana Oprica: roman de aventuri pur și dur, cu pirați englezi nemiloși care cuceresc noi teritorii pentru gloria lor personală. Tema romanului e căutarea neobosită a ceva – a onoarei, a dragostei, a averilor și faimei sau doar a liniștii și-a familiei. E primul roman scris de Steinbeck și premiul Nobel pentru literatură e încă departe, dar celor cărora le e pe plac literatura de aventuri li se va părea probabil demn de atenție. Trei puncte din cinci.

George R.R. Martin, Dying of the Light, Random House, New York, 2004: tot un roman de debut, dar SF. Ideea de plecare mi-a plăcut – o planetă fără stea vagabondează prin Univers și intră, pentru câteva decenii, într-un sistem solar care îi împrumută suficientă căldură pentru ca viața să se poată dezvolta. Oamenii o colonizează pentru că pot, iar la sfârșitul perioadei de grație se mută înapoi de unde veniseră. Rămân doar cei care nu pot încă pleca. Din păcate povestea SF dispare repede printre considerații despre dragoste și eroism și totul devine cât se poate de violent și cât se poate de plictisitor. Mi-a amintit de ce nu mi-a prea plăcut Dansul dragonilor – luam o poveste din care ar putea ieși ceva și ne concentrăm câteva sute de pagini pe armurile și săbiile și rănile celor care ar putea să fie personaje într-o carte frumoasă, dar care sunt de fapt personaje într-o descriere fără scop. Două puncte din cinci.

Terry Pratchett, Stephen Baxter, The Long Earth, Doubleday, London, 2012: un SF de Pratchett e mereu o veste bună, iar colaborarea cu Baxter văd că a fost o idee fericită. Premisa e aceea că Pământul nu e unic – există un număr infinit de Pământuri, într-un număr infinit de Universuri, în care lucrurile se întâmplă puțin altfel sau mult, mult diferit. Iar atunci când cineva descoperă cum se poate trece de la un Pământ la altul omenirea se confruntă brusc cu abundența absolută de spațiu și de resurse și cu posibilitatea ca oricine să își poată găsi, cu puțin efort, un locșor în care să fie perfect mulțumit. Lucrurile sunt bineînțeles complicate de faptul că locuitorii mai mult sau mai puțin benevolenți ai lumilor paralele pot și ei să călătorească între lumi, iar întâlnirea cu ei poate să le aducă oamenilor un plus de bunăstare și cunoaștere sau un plus de oportunități de a da colțul în mod creativ. Cred că e SF-ul cel mai reușit al lui Pratchett. Cinci puncte din cinci.

Am mai scris și două recenzii mai lungi pentru Revista de suspans, la Ce s-a pierdut de Catherine O’Flynn și la Copilul german de Camilla Läckberg.

Read Full Post »