Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2013

Războiul Z

Razboiul Z

Autor: Max Brooks
Titlu: Războiul Z (World War Z, 2006)
Editură: Trei, București, 2012; 448 pagini; 39 RON
Traducere: Bogdan Perdivară
Nota dată de mine: *** (din 5)

Lumea care se respectă a scris despre cartea asta încă de prin 2007 și am reținut de atunci că dacă e să citesc un singur roman despre zombi atunci ar trebui să îl aleg pe acesta. Cum subiectul mi s-a părut mereu penibil nu m-am grăbit, însă, și am așteptat liniștită filmul și/sau traducerea în românește, care, iată, a apărut prima.

Războiul Z adună mărturiile supraviețuitorilor marelui război dintre oameni și zombi dintr-un viitor apropiat. Interviurile sunt grupate pe capitole tematice – începutul epidemiei de zombi, marea panică cauzată de primele hoarde, disoluția civilizației umane și, în final, revanșa împotriva morților-vii.

Din pricină că Războiul Z e singura carte cu zombi pe care am citit-o vreodată nu pot face prea multe comparații și paralele; mi s-a părut că imaginea zombi-ului e destul de regulamentară – oameni reanimați care se târâie, gem, își pierd părți ale trupului pe drum și mușcă din trecători. Mi se pare că am auzit și că tema apocalipsei produsă de zombi de destul de clasică și că am mai văzut scurte secvențe cu eroi americani dând în zombi ca la fasole.

Ce mi-a plăcut în schimb e fost ampla privire socială și geopolitică a autorului, care explică în Războiul Z cum o plagă rizibilă reușește să anihileze cu succes mare parte din omenire. Motivele sunt limpezi: lipsa gândirii strategice, societatea care cultivă prostia și dependența de tehnologii și instituții care dispar rapid în caz de dezastru, incapacitatea oamenilor de a colabora și alte tare asemănătoare. Din acest punct de vedere, faptul că Max Brooks a ales pe post de călăreț al apocalipsei zombiul e foarte potrivit: ideea generală ar fi că nu e nevoie să ne închipuim cum omenirea e distrusă de lucruri mari (bombe, nove, alieni), că nu-i nevoie decât de un amărât de copil zombificat pentru ca totul să se ducă pe apa sâmbetei.

Văzuți din această perspectivă zombii devin suportabili, ca mecanism literar, tare mi-e însă teamă că Războiul Z nu și-a adus vreo contribuție la cooptarea mea printre fanii genului atâta timp cât nici măcar ea nu pare să îi considere prea breji pe eroii principali.

Am remarcat, citind alte recenzii, că unii din cei cărora le plac cărțile cu zombi îl critică pe Max Brooks pentru că Războiul Z e scris sub formă de reportaj, pentru că personajele nu au parte de suficient de multă atenție pentru a deveni simpatice sau memorabile și pentru că tot felul de povești secundare nu sunt încheiate cum trebuie. Semnalez deci aici aceste caracteristici, care nu m-au deranjat deloc (mai degrabă au dat un pic de ritm acolo unde, pe sute de pagini, putea să se afle doar „și atunci au venit și pe jumătate din noi i-au mâncat”).

În sfârșit, cea mai bună ideea lui Brooks mi se pare aceea de a sări de la o țară la alta, arătând în ce măsură diferențele culturale despre care există atâtea discuții și atâtea bancuri fac vreo diferență atunci când vine spre tine hoarda de zombi. Pe locul doi e ideea că după apocalipsă țăranii care știu să facă un țarc de găini dintr-un lighean, trei șuruburi și niște paie vor ajunge să îi calce pe cap pe intelectualii de mai an și îi vor reeduca la locul de muncă, la depănușat porumb. Și, bineînțeles, ideea că tot câinele este cel mai bun prieten al omului și că cei cărora nu le plac animalele merită să piară primii.

O carte citibilă, una peste alta, chiar și pentru cineva căruia nu îi place genul.

Read Full Post »

Hartiile masculului

Silviu Gherman, Hârtiile masculului, Curtea Veche, București, 2012; Nota: **** (din 5)

Silviu Gherman a mai publicat până acum un volum de povestiri (Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus, Polirom, 2005) și un roman (Cele mai frumoase creiere, Cartea Românească, 2008). Nu am citit-o pe niciuna, dar am citit despre ele și am rămas cu impresia că scrie un soi de punk.

Despre Hârtiile masculului am citit mai mult de bine, deși mi s-a părut că recenzorii manifestă o oarecare confuzie în privința încadrării romanului într-un gen – ba că e un soi de steampunk fără a fi SF, ba că e fantastic, ba că e satiră swiftiană și câte și mai câte. Fără a avea pretenția că știu mai bine decât ei, o să încerc să povestesc cum mi s-a părut mie, adică, până la urmă, oarecum SF.

Adunate în acest volum sunt notițele unui bărbat dintr-o epocă viitoare și de după apocalipsă. Făptură efemeră și lipsită de drepturi, el le servește pe cledane, niște post-femei gigantice, nemuritoare și atotputernice, cel puțin în ceea ce îl privește. Cledanele, la rândul lor, o servesc pe Elisabeta Rakowicz, singura supraviețuitoare a apocalipsei, cea care le-a creat cu ajutorul ultimelor mașini „gemotice” din lume, cea care le-a programat să o iubească și să o asculte întocmai.

Problema ar fi aceea că Elisabeta Rakowicz e o femeie mărginită și un pic într-o ureche, iar societatea pe care a izbutit să o crească din cenușa celei vechi îi seamănă întocmai. Cledanele își ignoră misiunea (cea de a apăra orașul de aricii-de-sânge) și preferă să bea și să îi abuzeze pe masculi, ucenicele lor, croacele, se pierd în dispute sterile și uită să mai analizeze ultima mașină „gemotică” care le mai stă la dispoziție, iar masculii sculptează rahat (și nici măcar nu o fac prea bine) sau cară aiurea terci de gulii.

Recuzita SF de care se ajută Silviu Gherman e demnă de atenție: mașini care reciclează materia organică și creează făpturi mature și funcționale (păcat că multe dintre ele sunt pisici), animale ciudate născute din apocalipsa, femei gigantice înveșmântate în tablă, sculpturi bizare, programare mentală și câte și mai câte (cu excepția notabilă a oricărui element steampunk). Toate sunt puse în slujba unei satire a lumii de azi și a celor care o populează.

Nu-mi doresc să știu cine a fost modelul pentru Elisabeta Rakowicz (scurta prezentare a autorului pare să indice faptul că romanul s-a născut din anumite dezamăgiri), dar până la urmă romanul e, dincolo de o urmă de război privat, o extrapolare a anumitor metehne feminine și, mi s-a părut, românești. Tendința de a te da mai deșteaptă, de a reduce lucrurile complicate și importante la puținul pe care îl înțelegi din ele, de a drege cu sârmă reactorul nuclear și de a decreta că dacă toți spun că ai tricotat ceva urât atunci tu, ca dictatoare, vei redefini din temelii toate criteriile estetice, toate astea sună cunoscut și miștoul lui Gherman e mai crud decât cruda soartă a masculilor viitori.

Hârtiile masculului e un roman brutal pe alocuri, grotesc, o subordonare interesantă a tehnicilor SF-ului în slujba satirizării ramurii feminine și românești a speciei umane. Poate fi citit ca SF și are multe de oferit cititorilor români ai genului, care pot însă să fie fericiți că, iată, mai scapă literatură română de gen și la edituri din afara nișei. Nu e o carte perfectă – mi s-a părut că se încheie, fără efort, acolo unde scriitorul s-a plictisit de ea și respectiv că anumite lucruri puteau să aibă ceva mai mult sens -, dar e o carte amuzantă, nonconformistă și scrisă, în mare parte, bine.

Cred că dacă Silviu Gherman ar fi scris în engleză la ora asta ar fi fost deja invitat să cuvânte despre prostia umană alături de Will Self. Vestea bună e că nu îl ajunge din urmă pe acesta în privința scârboșeniei – recomand deci cartea și celor cărora le place, măcar ca principiu, literatura punk, dar nu au mereu metoclopramid pe acasă.

Read Full Post »

Victimele inocente si colaterale ale unui sangeros razboi cu Rusia

Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, Polirom, Iași, 2012. Nota: *** și jumătate (din 5)

Îmi place publicistica lui Liviu Antonesei și titlul acestui volum de povestiri mi s-a părut, cinstit vorbind, irezistibil; am băgat mai puțin de seamă introducerile de pe coperta a patra și cred că am făcut bine, pentru că titlul volumului mi s-a părut, în final, o introducere mai potrivită pentru tonul și conținutul cărții decât considerațiile despre postmodernism și convenție literară. Nu pricep, de altfel, cum se mai poate vorbi despre o convenție literară contemporană care ar respinge jocul intertextual și alte câteva astfel de jucării, eu aș fi zis că în vremurile acestea este chiar dimpotrivă.

Antonesei se joacă în povestirile mai mult sau mai puțin reușite din acest volum cu literaturizarea realității – avem, în mare parte, povești simple și lipsite de mari semnificații povestite cu mare artă de un scriitor care comentează, printre rânduri, realitatea faptelor despre care scrie, semnificația lor pentru el, decizia de a le scrie așa sau altminterea și așa mai departe.

Cele mai reușite povestiri sunt, după părerea mea, cele care mi-au dat impresia de semi-autobiografie: o povestire despre cum a primit un tânăr pe nume Liviu permisiunea tatălui său de a se considera scriitor și una, la fel de emoționantă, despre niște copii care sunt răniți într-un război cu Rusia care nu a mai avut loc. Amândouă sunt povești despre întâmplări formatoare și despre felul în care ele au fost măcinate și interiorizate de cel care le-a trăit – nu sunt neapărat povești spectaculoase, dar privesc acel gen de întâmplări care par banale văzute din exterior dar care, povestite de cineva care știe ce face, devin semnificative pentru o generație.

Interesantă e și ultima povestire din volum – un dialog dintre scriitor și proza sa despre surse de inspirație, licența artistică și limitele anumitor moduri de a scrie. În rest povestirile mi s-au părut ceva mai slabe – subiectele sunt un pic cam banale și îți dai seama pe măsura ce citești că le vei uita destul de repede. Impresia de final a fost aceea că Antonesei testează puțin apele cu volumul acesta, că se pregătește pentru a scrie ceva mai amplu și mai generos. Sper să am dreptate.

P.S.: În numărul pe februarie al Revistei de Suspans puteți citi recenzia mea la Nepotul lui Dracula de Alexandru Mușina.

Read Full Post »

Poezie de joi

I sit beside the fire and think

by J.R.R. Tolkien

I sit beside the fire and think
of all that I have seen
of meadow-flowers and butterflies
in summers that have been;

Of yellow leaves and gossamer
in autumns that there were,
with morning mist and silver sun
and wind upon my hair.

I sit beside the fire and think
of how the world will be
when winter comes without a spring
that I shall ever see.

For still there are so many things
that I have never seen:
in every wood in every spring
there is a different green.

I sit beside the fire and think
of people long ago,
and people who will see a world
that I shall never know.

But all the while I sit and think
of times there were before,
I listen for returning feet
and voices at the door.

(From From The Lord of the Rings, The Fellowship of the Ring, book II, chapter III)

Read Full Post »

De-as avea un sot cat o musca

Autor: Hatice Meryem
Titlu: De-aș avea un soț cât o muscă… (Sinek kadar kocam olsun bașimda bulunsun, 2002)
Editură: All, București, 2012; 104 pagini; 15 RON
Traducere: Selciuc Muslim
Nota dată de mine: *** (din 5)

Hatice Meryem s-a născut la Istambul și a trăit în Turcia până pe la douăzeci și șase de ani; a emigrat apoi în Marea Britanie, a colaborat cu diverse publicații și s-a apucat de scris literatură. Volumul de povestiri De-aș avea un soț cât o muscă… a fost republicat în Turcia de opt ori, a apărut în ediție germană și, iată, și în ediție românească.

Cartea e un grupaj de povestiri foarte scurte cu destine închipuite de femei. Punctul de plecare al fiecărei povestiri e mereu soțul, cel care dă formă destinului soției sale. Bețivi, însurați pentru a doua oară, dulgheri, țigani, pitici, îndrăgostiți, soții sunt pentru turcoaicele din cartea lui Hatice Meryem motivul de a trăi și personajul principal din viețile lor.

Femei din toate clasele sociale, femei norocoase sau bătute de soartă, femei curajoase care duc în spate o societate întreagă, toate își au locul în cartea aceasta. În final cititorul rămâne cu o perspectivă nouă asupra felului în care își duc viața femeile din Turcia, divizate încă între tradiționalismul musulman și moduri mai moderne sau mai laice de a pune anumite probleme.

Cu ce voi rămâne după această lectură e tristețea femeii care constată că orice soț, chiar și unul cât o muscă, chiar și un incapabil sau un hoinar care vine acasă doar ca să îi mai ardă câte una, e pentru o turcoaică mai bun decât nici un soț. Există multă furie în spatele melancoliei acestei concluzii.

De-aș avea un soț cât o muscă… e totuși o carte de mică anvergură, o nuvelă care putea fi cu ușurință publicată într-un volum mai vast; aștept să citesc proze mai elaborate scrise de aceeași scriitoare înainte de a o putea lăuda din toată inima.

Read Full Post »