Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2013

Viata ca un joc de crochet

Autor: Kate Atkinson
Titlu: Viața ca un joc de crochet (Human Crochet, 1997)
Editură: Leda, București, 2013; 480 pagini; 45 RON
Traducere: Irina Negrea
Nota dată de mine: ** și jumătate (din 5)

Englezoaica Kate Atkinson nu m-a dezamăgit până acum, dar iată că după excelentele romane publicate anterior la Leda (În culisele muzeului (2006), Istorii de caz (2007) și După faptă și răsplată (2011)) am dat totuși și de o carte mai slăbuță.

Cei care au citit câte ceva de Atkinson știu cam cum scrie: multe jocuri de cuvinte, intrigi îndrăznețe și amuzante și o inteligență care sclipește din fiecare pagină. Toate astea sunt prezente și în Viața ca un joc de crochet, dar din păcate autoarea a ales să se aventureze în niște teritorii cam mlăștinoase în care nu poate avansa prea bine, și, pentru prima oară, stilul ei șugubăț nu se potrivește deloc cu intriga.

Toate sunt bune la început: aflăm, în primul capitol, povestea fascinantă a pădurii Boscombe și a familiei de nobili care a avut-o în proprietate de-a lungul secolelor. Importantă pentru mai târziu e strania întâmplare cu dispariția în neant a nevestei ultimului mare nobil Fairfax, care pleacă într-o bună zi la plimbare prin pădure și nu se mai întoarce.

Mulți ani mai târziu, tânăra Isobel Fairfax, stră-stră-strănepoata frumoasei dispărute, încearcă să înțeleagă de ce istoria pare să se repete: și mama ei, Eliza, a dispărut printre copaci în timpul unui picnic în pădurea Boscombe (ce-a mai rămas netăiat din ea) și n-a mai fost găsită niciodată.

Isobel și fratele ei încearcă să își recompună mama din ultimele ei rămășițe pământești – o pudrieră, un pantof, o șuviță de păr. Pe măsură ce înțeleg că explicațiile care li s-au dat când erau mici sunt incompatibile cu amintirile lor despre mama pierdută, copiii, și mai ales Isobel, scapă tot mai mult de sub iluzia realității și ajung să trăiască întâmplări pe cât de imaginare, pe atât de îngrijorătoare. Crime se fac și se desfac, copii se abandonează pe la uși și se recuperează mai apoi, tați își mărturisesc crimele și se dezic apoi de ce-au spus, iubiți provoacă accidente mortale doar pentru a învia a doua zi pentru a fi victimele altora.

Există un pic de Philip K. Dick în toată joaca asta de-a realitatea, dar din păcate lipsește ideea, totul se încheie cât se poate de confuz și nu e deloc limpede dacă autoarea a vrut să spună ceva cu romanul acesta.

Există, e drept, câteva părți bune – personaje plăcute, ca de obicei la Atkinson, cu povești personale interesante și cu dileme pe alocuri foarte umane, descrierea extrem de interesantă a Angliei rurale și-a moravurilor familiilor scăpătate de nobili și considerarea rolului nobilimii engleze în dispariția naturii sălbatice a Marii Britanii. De la Kate Atkinson mă așteptam însă la ceva mai mult.

Anunțuri

Read Full Post »

Annabel

Autor: Kathleen Winter
Titlu: Annabel (Annabel, 2010)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 352 pagini; 35 RON
Traducere: Ana Tănasă
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Annabel e romanul de debut al lui Kathleen Winter, o scriitoare care și-a petrecut mulți ani din viață în marele nord canadian. Romanul a primit în 2010 Thomas Head Raddall Atlantic Fiction Award și a fost adaptat pentru radio de BBC.

Într-o zonă izolată a Labradorului, sus în Nord, oamenii trăiesc în anii ’80 așa cum trăiau și strămoșii lor: bărbații pun capcane, vânează și pescuiesc, iar femeile stau pe lângă casă și văd de copii și de gospodărie. Familiile stau împreună doar iarna, un aranjament care pare să îi mulțumească atât pe bărbați cât și pe femei, oameni dintr-o bucată care preferă singurătatea și liniștea.

Nașterea unui copil hermafrodit e și nu e problematică pentru acești oameni: obișnuiți cu faptul că fiecare vecin și-a dezvoltat în singurătate idiosincrazii mai mult sau mai puțin bizare, ei acceptă ciudățeniile biologice cu mult mai mult calm decât ar face-o niște orășeni. În același timp, destinul unui copil nu poate să ia o formă decât dacă e bărbătesc sau femeiesc, se impune deci atribuirea unui gen și-a unui rol.

Cam asta e povestea lui Wayne, un copil născut și fată, și băiat, în mod egal. Părinții lui sunt nevoiți să aleagă un gen pentru el, și îl aleg pe cel masculin, și apoi sunt nevoiți să ignore puseurile de feminitate ale copilului, până în momentul în care îi pot spune adevărul despre el. Conflictul principal din roman va fi cel dintre copilul care își dorește să fie o persoană întreagă (chit că va fi perceput de ceilalți ca o aberație a naturii) și părinții care și-ar dori ca el să ajungă o persoană (de orice gen) cu o viață împlinită. Întrebarea e dacă vreuna dintre aceste căi e de fapt posibilă – poate să se dezvolte și să înflorească o persoană atât de diferită? Poate ea să mascheze părți ale făpturii sale, pentru a se camufla în societate?

Mi s-a părut că autoarea simplifică destul de mult problematica apartenenței la un gen și conflictele care apar din ambiguitate și că ignoră aspectele legate de construirea propriei identități pentru a le aborda doar pe cele ale integrării sociale – nu sunt convinsă că un tânăr de ambe sexe nu s-ar (se) zbate cu unele întrebări legate de cine e el pentru el, nu pentru societate. Din acest punct de vedere Middlesex a lui Jeffrey Eugenides mi s-a părut mult mai bine gândită.

Mi-a plăcut însă enorm descrierea naturii și a oamenilor din Labrador. E adevărat că întâmplările din roman se petrec în anii ’80 și că e posibil ca lucrurile să mai fi evoluat de atunci, dar impresia de pace cu natura și de liniște pe care o lasă comunitatea în care crește Wayne mă îndeamnă să încerc să ajung la un moment dat și pe acolo.

Read Full Post »