Ce am mai citit, ce am mai făcut

* Mulțumită bunăvoinței anumitor cercuri, am petrecut zilele trecute la Cluj, la TIFF, unde am reușit să văd un număr măricel de filme și să întâlnesc câțiva oameni știuți de pe bloguri (exty și Aron Biro, mai precis, ultimul fiind încă mai hidos la trup și suflet decât m-au lăsat să înțeleg anumite panseuri sefistice timișorene).

Am văzut o sumă de scurt-metraje românești faine, se pare că am progresat și noi – sonorizarea s-a mai reparat iar scenariștii și regizorii s-au mai dezinhibat. Dacă prindeți deci pe undeva vizionări nu ezitați.

Tot la capitolul bunăciuni amintesc de Le chat du rabbin, o adaptare bine desenată a unui BD franțuzesc, SuperClásico, o comedie daneză mirifică și, respectiv, Alpeis, o dramă grecească în care Atena seamănă până la confuzie cu Bucureștiul și în care se dezbat probleme arzătoare precum identitatea și modul în care bărbații le-o impun femeilor din jurul lor.

Am avut parte, desigur, și de vestitele filme cu ăla care merge trei ore prin pustiu și abia apoi se apucă să împuște oameni. Doar că într-unul doi tinerei din State au mers doar prin pustiu, fără a împușca pe nimeni (The Loneliest Planet), iar în altul un evreu a stat și s-a uitat două ore la niște țevi, fără victime colaterale (Hahithalfut).

* Prin amabilitatea cercurilor mai sus amintite am reușit și să citesc primul volum din The Absolute Sandman (Vertigo, 2006, 612 pagini, ***** din 5).

Mult mai puțin groaznică decât mă așteptam, ceea ce nu este rău (mie nu îmi place să mă sperii). Pentru un bedefil de pe filiera franceză/belgiană e nevoie de câteva clipe de adaptare la felul american de-a face comics (dialoguri emfatice și simpluțe…) dar apoi lucrurile merg strună chiar și pentru cineva care nu a citit în viața lui benzi desenate americane.

Mi-au plăcut foarte mult intercalarea firelor narative principale și secundare și poveștile din sau de pe lângă povești, e în mod clar o serie pe care o poți citi întâi pentru că te prinde și apoi pentru a vedea cum te-a prins mai exact.

Evident, primul volum abia mi-a deschis apetitul pentru Sandman; va trebui să cuget dacă să pun bani deoparte pentru a mi-l lua pe al meu.

* Am mai citit și În sălbăticie a lui Jon Krakauer (Humanitas, București, 2012, 240 pagini, *** din 5).

Am remarcat faptul că toată lumea a văzut filmul (regizat de Sean Penn); eu nu auzisem de el până când n-am văzut cartea la librărie.

Povestea e cea a vieții și-a morții lui Chris McCandless, un tânăr tulburat care își petrece ani buni din viață călătorind prin cele mai sălbatice locuri ale Statelor Unite și care moare de foame într-un autobuz părăsit din Alaska.

Jon Krakauer își asumă în această carte misiunea de a-l reabilita pe băiat, despre care scrisese un articol prea puțin informat într-o revistă. Vrând să combată ideile preconcepute sau nu ale oamenilor din Alaska și de aiurea care îl considerau pe McCandless un băiat arogant, nepriceput și nepregătit, Krakauer examinează motivele care au dus la moartea lui și greșelile mici care l-au costat viața și le compară cu experiențele altor oameni care au dat piept de capul lor cu sălbăticia.

Cartea e interesantă din mai multe puncte de vedere – e o istorie schițată a visătorilor care au abandonat pentru perioade mai lungi sau mai scurte civilizația și au încercat să trăiască o viață cât mai apropiată de natură, conține citate dintr-o pleiadă de scriitori care au romanțat până la crimă traiul solitar în sânul naturii, e, în sfârșit, o biografie decentă a unui tânăr reprezentativ pentru un anumit segment al societății americane.

În ciuda interesului subiectului nu am putut însă să nu remarc faptul că documentarul, sau ce o fi, e structurat absolut haotic, cu paranteze și sub-paranteze și panseuri băgate în text fără nici o noimă. Tot la minus trebuie să trec, cu regret, și faptul că Jon Krakauer nu reușește, până la urmă, să convingă de faptul că moartea lui McCandless a ținut de nenoroc, nu de tâmpenie. Un om care pleacă în Alaska fără hartă, busolă, topor, hrană suficientă și pricepere în ale locului și care stă luni întregi pe fundul său, tot mai slăbit, în loc să caute ajutor nu e doar ghinionist, oricum ai întoarce lucrurile. Probabil că îi poți spune „tulburat” și încheia povestea, fără a mai clădi sofisme menite să îl albească.

Trei puncte pentru poveștile vânătorești cu alpiniști, pentru aplecarea înspre literatura evadării în pustiu și pentru documentare.

* Am terminat de citit și The Mammoth Book of Mindblowing Science Fiction precum și Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami. Sper să apuc să scriu mai pe larg despre ele săptămâna viitoare.

Read Full Post »

Pirateria și renunțarea la scris

Răsfoind ieri ziarele am dat peste o chestie interesantă: se pare că scriitoarea spaniolă Lucía Etxebarría (autoare a unor romane undeva între cele ale lui Sophia Kinsella și cele ale lui Bukowski, aș zice – chick lit și ceva critică a societății contemporane) a anunțat că nu va mai scrie. Motivul e mai interesant decât gestul: se pare că romanele ei sunt descărcate de spanioli direct de pe net, gratis, și în consecință cărțile ei se vând sub așteptări.

Reacțiile de pe Facebook ale publicului ei au fost împărțite. Câțiva îi laudă gestul și îi condamnă pe cititorii care își imaginează că scriitorii trăiesc din bucuria de-a scrie, că nu au nevoie de nimic altceva. Alții îi amintesc de faptul că și ea a furat de la alții (bucăți de carte, luate fără citări și inserate în romanele ei…). În sfârșit, alții îi aduc aminte de faptul că există autori care își publică romanele, povestirile și eseurile sub diverse licențe care permit oricui să le citească gratuit. Și care totuși câștigă confortabil din ce scriu, pentru că unii din cei cărora le-au plăcut cărțile gratis aleg să le și cumpere. Luați-l de exemplu de Cory Doctorow – oricine poate citi, traduce și da mai departe orice a scris el; dar poate să și cumpere orice a scris el, fie în simpla calitate de cititor, fie în cea de editor (pentru povestirile selectate pentru antologii și pentru romanele publicate pe hârtie omul cere, firește, bani). Și nu e nici pe departe singurul.

Dincolo de iritarea de a vedea că ce ai scris are cerere dar că acea cerere nu se concretizează în bănuți, cred că poziția Lucíei Etxebarría e destul de discutabilă. Eu aș întreba-o dacă are cea mai mică idee câți dintre oamenii care descarcă de pe net cărțile ei le-ar cumpăra dacă nu s-ar găsi ca ebooks piratate (întrebare la care, evident, răspunsul n-are cum să fie dat văzând câte exemplare s-au descărcat – sunt oamenii care descarcă literatură doar ca să o aibă la ciorap, sunt alții care nu au bani și nu ar cumpăra oricum cartea, sunt oamenii care nu au acces dintr-o serie de motive la cartea tipărită, sunt oameni care vor să vadă cum e o carte și preferă să citească câteva pagini pe calculator în loc să meargă până la librărie…). Și aș mai întreba-o și cât câștigă de pe urma câtorva sute de cititori care împrumută, pe rând, romanele ei de la o bibliotecă. Sau de la o familie extinsă care cumpără un singur exemplar dintr-o carte și poate că (oroare!) îl împrumută și câtorva prieteni.

Și i-aș da să vadă și un episod tematic din South Park, deși tare mi-e teamă că nu s-ar distra prea bine.

***

P.S. În altă ordine de idei, voi ce veți citi în perioada festivă ce bate la ușă? Cărți „grele” pentru care nu aveți timp? Cărțile preferate? Cărți despre Crăciun?

Read Full Post »

Postarea numărul 476 – aniversară

Dragi și stimați cititori, permiteți-mi să vă invit să mă felicitați pentru împlinirea a trei ani de blogosferă. Ca și în anii trecuți, iată pentru început câteva statistici:

Total views: 152,084
Ziua cea mai aglomerată: 24 octombrie 2011 (435 de vizitatori)
Comentarii: 2,660 aprobate + 4,983 spam

Din 28 octombrie 2010 am scris pe acest blog despre cincizeci și șase de cărți; la aceste recenzii se adaugă paisprezece publicate în revista Suspans.ro și patru publicate în revista Nautilus. O carte și ceva pe săptămână, deci; nu e nu știu ce performanță.

Dintre cărțile despre care am scris pe blog douăzeci sunt SF sau fantasy, două sunt polițiste și treizeci și patru sunt mainstream. Iată și un grafic cu distribuția lor pe edituri:

Imparțialitate deplină, după cum se poate observa 🙂

Și dacă anul trecut pe vremea asta îmi propuneam more of the same, pot spune acum că se pare că mi-am găsit o viteză de croazieră confortabilă, că simt în continuare că blogul mă ajută să mă gândesc mai mult la ce citesc, că îmi place faptul că îmi organizez mai bine impresiile despre cărți scriind câte ceva despre ele și că sper ca anul viitor lucrurile să stea cam tot cum stau acum.

Rămâne să vă mulțumesc pentru vizitele pe care mi le-ați făcut din octombrie trecut și până astăzi, pentru discuțiile pe care le-am purtat și pentru articolele frumoase pe care le-am citit pe blogurile unora dintre dumneavoastră.

Felicitările, masa și dansul vor avea loc anul acesta într-o locație confidențială și apropiată de domiciliu, dat fiind faptul că e puțin probabil să ajung la Gaudeamus. Vă asigur însă că voi ciocni câte un pahar în cinstea fiecăruia dintre voi 🙂

Read Full Post »

Cântec de luni

Si ceva frumos aici.

Si salutări tuturor celor care sărbătoresc astăzi – happy would-have-been-65.

Read Full Post »

Aproape pe scurt

* Am revenit dintr-o expediție pe Valea Cernei, unde m-am parțial enervat și parțial relaxat. Traseele pe care le-am făcut mi-au plăcut, deși ar fi fost frumos să fie mai răcoare (am aflat ulterior că pe Valea Cernei a fost cel mai cald din toată țara).

M-am enervat în schimb în weekend cu inevitabilii peizani care vin cu mașina și campează pe marginea drumului național doar pentru a face grătare și a pune muzică toată noaptea, activități care pot fi cu ușurință desfășurate și în afara unui parc național.

M-am enervat și pe administrația parcului național Domogled – Valea Cernei – lipsă totală a oricăror amenzi pentru zgomot și distrugere, plăcuțe care te anunță ca intri pe un traseu „amenajat cu fonduri primite de la agenția X” care se dovedesc repede a fi nu numai marcate acum un milion de ani ci și, uneori, impracticabile de-a binelea (vezi valea Prisăcinei, inaccesibilă vara pe traseul vechi din pricina vegetației prea abundente, sau o mulțime de trasee din munții Mehedinți, marcate doar pe hartă). Adăugați la asta faptul că multe dintre poteci sunt mai grele decât mi le aminteam de la ultima vizită din cauza surpărilor și-a pașilor prea multor turiști și imaginea va fi completă.

Din fericire oamenii locului sunt cum îi știam (binevoitori, mereu de ajutor celor care, după vorbele lor, „au venit acolo ca să urce pe munte”), peisajele sunt frumoase și apele de munte proaspete, deci am avut numeroase lucruri bune de văzut și de făcut.

De citit nu am citit prea multe în excursie, am hălăduit mai degrabă. O sa spun totuși câteva cuvinte despre cărțile peste care mi-am aruncat un ochi:

* Margaret Mazzantini, Venit pe lume, Polirom, Iași, 2010

O carte începută înainte să plec, lăsată acasă și apoi re-frunzărită și abandonată. Premisele sunt promițătoare – o poveste de dragoste în vremea războiului din Bosnia combinată cu analiza psihologică a sterilității feminine. Cartea nu m-a prins, din păcate. Naratoarea m-a iritat cu lamentările ei constante și cu modul impersonal de-a se raporta la oamenii din jurul său (în afară de tată, o figură luminoasă prezentată aproape hagiografic). Mi-a fost foarte greu să accept tragismul extrem acordat imposibilității de a face copii – știu că există oameni pentru care pruncii devin scopul suprem al existenței, dar după pagini și pagini de metafore învârtindu-se în jurul „pântecului umplut cu praf” am concluzionat că nu pot rezona cu viziunea autoarei (plastic redată, nu spun nu).

* Charles Yu, How to Live Safely in a Science Fictional Universe, Random House, New York, 2010

Un roman SF ceva mai puțin interesant decât lasă să se creadă titlul. Mă așteptam la ceva în genul Ghidului autostopistului galactic, am primit în schimb un roman contemplativ marcat negativ de faptul că autorul e pornit să demonstreze că e uimitor de inteligent.

Mi-au plăcut structura romanului (capitole scurte alternând cu pasaje dintr-un „ghid de supraviețuire”), ideea universurilor paralele construite de corporații și ideea cărții care îți descrie viitorul și care se modifică singură pe măsura ce îți trăiești viața.

Mi-a plăcut mai puțin lamentarea continuă (iarăși!) a personajului principal, genul de om care contemplă ani de zile nedreptatea faptului că pe hărți nu sunt menționate locurile în care a fost el fericit. M-a distrat însă cât de cât că toate aceste plângeri sunt formulate cu ajutorul a nenumărate metafore matematice sau sefistice.

Tema romanului e până la urmă singurătatea în toate formele ei și mai ales în cea melancolică, Charles Yu folosind recuzita SF mai degrabă dintr-o preferință pentru ea, nu pentru că era cerută de subiect. Probabil că mi-ar fi plăcut mult cartea dacă ar fi fost mai scurtă și dacă nu aș fi dat mai demult peste un autor care izbutește mult mai multe în genul „lirism științific” – Randall Munroe de la xkcd.

* Jules Verne, Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Adevărul Holding, București, 2010

Un roman interesant din diverse puncte de vedere, primul dintre ele fiind acela că Jules Verne a scris doar primele cinci capitole ale sale, continuarea romanului fiind semnată de Michel Verne, fiul autorului.

Tema iniţială a cărţii era limba esperanto, dar fiul lui Verne a renunţat în totalitate la ea şi s-a îndepărtat considerabil de la trama schiţată de tatăl său. Din intriga imaginată de Verne a rămas ideea unui oraş izolat în care oamenii se înţeleg într-o varietate de limbi (dar nu într-o limbă comună).

Alt punct de interes e acela al anticipaţiei, în roman fiind prezentate operele unui inventator genial – maşini care aduc ploaia în deşert, roboţi de luptă controlaţi de la distanţă, sisteme de supraveghere video a unor zone urbane extinse, sisteme de comunicaţie fără fir şi aşa mai departe.

Romanul e, evident, unul de aventuri, cu călătorii periculoase în inima Africii, explorarea unui oraş populat de bandiţi şi bătălii spectaculoase. A fost, admit asta, tocmai ce aveam nevoie să citesc – o poveste simplă spusă pe şleau.

Regret însă faptul că ediţia de la Adevărul nu a cuprins vreo notă despre paternitatea romanului, dat fiind faptul că modificările aduse lui de Michel Verne sunt extensive.

Read Full Post »

Leapsa ABC

Am primit de la Schizoid o leapșă care m-a distrat. Se ia alfabetul, la fiecare literă se scrie titlul câte unei cărți care-ți place, singura condiție fiind ca titlul să înceapă cu litera corespunzătoare. Se admite folosirea literei oriunde în titlul cărții doar pentru trei litere dificile (K, Q, Y, X…).

Să purcedem, așadar:

A – Abatorul 5 (Kurt Vonnegut)
B – Bucuria matinală (P. G. Wodehouse)
C – Conjurația imbecililor (John Kennedy Toole)
D – Dune (Frank Herbert)
E – Ești un animal, Viskovitz (Alessandro Boffa)
F – Fahrenheit 451 (Ray Bradbury)
G – Gaspar, Melhior și Baltazar (Michel Tournier)
H – Hanul zburător (G. K. Chesterton)
I – Insula din ziua de ieri (Umberto Eco)
J – Jurnal din Anul Ciumei (Daniel Defoe)
K – Peripețiile bravului soldat Svejk în războiul mondial (Jaroslav Hašek)
L – Linii de falie (Nancy Huston)
M – Minunatele oase (Alice Sebold)
N – Nicăieri (Neil Gaiman)
O – Orbire (Elias Canetti)
P – Parfumul (Patrick Süskind)
Q – History of a Land called Uqbar (Silas Haslam) 🙂
R – Robie (W. Somerset Maugham)
S – Să nu mă părăsești (Kazuo Ishiguro)
T – Toba de tinichea (Günter Grass)
U – Un yankeu la curtea regelui Arthur (Mark Twain)
V – Vești din Paradis (David Lodge)
W – Wilt (Tom Sharpe)
X – Xenocid (Orson Scott Card)
Y – Oryx & Crake (Margaret Atwood)
Z – Zile birmaneze (George Orwell)

Am trișat puțin pentru a include cât mai mulți autori plăcuți mie. Evident, la unele litere posibilitățile sunt numeroase. Trimit leapșa mai departe Ramonei; dacă o mai dorește cineva – poftiți, serviți 🙂

Read Full Post »

Chestiuni

M-am hotărât (în urma anumitor conversații cu anumite persoane) să reiau postările cu anunțuri, links și alte chestiuni interesante găsite ici-colo. Deci iată:

* Pe site-ul revistei Galileo am aflat de inaugurarea la București a unui Muzeu temporar al Benzii Desenate. Între 16 iunie și 16 octombrie toți bedefilii sunt așteptați la Muzeul Național de Artă Contemporană (pe Calea 13 septambrie), la etajul 4, unde vor putea să viziteze expoziții de benzi desenate românești și străine și să participe la o bogăție de manifestări (concerte, ateliere, conferințe și câte și mai câte).

Site-ul Muzeului Benzii Desenate este aici, deocamdată în construcție.

* Cei de la Nemira organizează un concurs cu premii generoase (sute și sute de RONi). Este deschis tuturor bloggerilor, deci pe ei!

* Un articol de pe blogul de cărți de la Guardian despre comerțul cu cărți și despre creșterea puterii supermarketurilor. Un fragment:

[…] the single biggest (but rarely acknowledged) problem in publishing today: most of the biggest firms are dominated by cynics and fools. The people in control care nothing for the quality of the product and will always put short-term gain before long-term growth. They remain frustratingly risk averse when it comes to publishing original or unusual material, or promoting new writers, but they will happily endanger their long-term survival at the merest hint of skirt from a big corporation.

De citit și cugetat, inclusiv la locurile din care ne cumpărăm de citit.

* O serie de fișe despre „cum să bei ca scriitorul tău preferat”. Unde am descoperit că am, pare-se, afinități cu Bukowski, singurul băutor de bere din lot.

* Și, nu în ultimul rând, aruncați un ochi peste site-ul Bicicletei galbene, un blog colectiv cu vederi progresiste de la care tot sper sa obțin un link (am dat chiar și Like pe Facebook, ce trebuie omul să facă, domnilor?!).

* Și, în ultimul rând, aici este recenzia mea din cel mai recent număr al revistei Suspans.ro. Ca de obicei, gratis, frumos, gustos.

Read Full Post »

Leapsa – cartile copilariei

Am primit de la Ramona o leapsa care-mi cere sa imi amintesc cam ce citeam eu in copilarie. Raspunsul scurt ar fi „tot” 🙂

Mai in amanunt, prima mea carte a fost una de povesti, maricica si cu poze. Intai am rontait-o, cand inca eram in stadiul de taratoare, apoi am desenat pe ea, apoi am inceput s-o si citesc (cand deja nu mai avea coperti si o serie de pagini fusesera pare-se inghitite cu totul, fapt pentru care s-au pierdut informatiile despre ce carte era ea exact).

I-au urmat tot felul de carti cu basme rusesti, nemtesti, chinezesti si romanesti, dintre care sunt mandra sa spun ca unele au supravietuit aproape intregi pana in zilele noastre. Colectia Povesti nemuritoare am descoperit-o destul de tarziu, spre inceputul gimnaziului, cand n-a mai avut atata farmec.

Lecturile mele de baza au fost insa altele: in primul rand Habarnam, Doctorul Aumadoare, Trei grasani, Fram ursul polar, Craiasa zapezilor, Peter Pan, Print si cersetor si alte astfel de romane copilaresti. Le recitesc si acum cu placere, in cazul unora anii de studiu aducand cu ei cunoasterea pe dinafara a unor citate extinse.

Le-au urmat romanele istorice ale lui Dumas, citite cu pasiune pana prin clasa a 6-a (si apoi recitite cu interes), Regii blestemati, Legendele Olimpului, romanele lui Dickens si altele ca ele. Singurul regret aici este ca nu mi-a dat prin cap sa citesc si fictiuni istorice plasate in Orient, poate ca mi-ar fi placut mai mult genul daca ma apucam mai devreme.

La capitolul literatura de gen, inainte de SF-uri am citit foarte multe productii umoristice: Amintirile din copilarie, Recreatia mare, Tivisoc si Tivismoc, Vitelul de aur, Mos Teaca, tot soiul de volume editate de Scanteia si chiar si scenete pentru soimi ai patriei si pionieri. Aceasta perioada s-a incheiat cand am dat de primele SF-uri – intai povestiri de prin Almanahul Anticipatia si apoi seria Dune, Asimov si o multime de alte romane publicate in primii ani de dupa Revolutie de Nemira si compania.

Ramane sa mai spun ca citeam cu placere si o serie de reviste, intai Cutezatorii si apoi Pif, Coulicou, Hibou si alte reviste frantuzesti pentru copii care incepusera sa se gaseasca si in Timisoara prin anii ’90. Tot cam atunci mi-am facut si primele abonamente la biblioteca (la Centrul Cultural Francez, in primul rand, de unde am imprumutat nenumarate benzi desenate), si am trecut incet-incet la lecturi de om mai mare.

Cam asta ar fi de spus; nu m-am straduit sa imi amintesc toate cartile pe care le citeam pe atunci, sigur au fost mult mai multe, dar cele despre care am scris sunt cu siguranta cele mai importante din punctul de vedere al „parcursului” meu de cititor. Va invit sa preluati leapsa, daca doriti. Multumiri si aici Ramonei pentru prilejul de reamintire 🙂

Read Full Post »

¡olé!

niste bloguri de carti au fost somate sa raspunda la o intrebare dubla. care e cel mai bun – si care e cel mai overrated – autor sudamerican din sec 20.

tlön society

imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate.

nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german.

***

caligraf

La 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi şi o poveste cu căţelul Loyal, care moare ca să salveze o fetiţă din mîinile unor bandiţi, proza părîndu-i-se mai grea, aşa cum avea să i se pară mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, şi plănuieşte o epopee care să cuprindă toată istoria lumii, dar o pneumonie îl opreşte după cele 20 de pagini despre epoca de piatră, mai tîrziu scrie Istoriile cu cronopi şi glori, Ocolul zilei în 80 de lumi şi celelalte – cărţi-şotron, cărţi-machete, cărţi-almanah, instrucţiuni pentru plîns, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme şi peome –, povestindu-ne în întregime şi atît de minuţios încît devenim fantastici: Julio Cortázar.

Nu am un scriitor de limbă spaniolă care să-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferită mi-a devenit o formulă pe care o întîlnesc frecvent cînd vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca şi cum toţi scriitorii de-acolo s-ar defini în legătură cu realismul magic (realitatea fiind oricum magică, cf. Julio Cortázar).

***

micawber

Cel mai puţin mă entuziasmează aşa-zişii realişti magici în cap cu G. Garcia Márquez (nu dau şi alte nume pentru a nu fi sfâşiat de admiratorii autorilor în chestiune), căci mi se pare că dau cu tunul după muşte şi – s-o zic pe şleau – pentru că n-am organ pentru genul respectiv. Nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. Mai ales cel dintâi e surprinzător de viu pentru un contemporan al John Donne. Ca să revin mai aproape de timpurile noastre, l-aş pomeni pe Camilo José Cela, (a)cela din Stupul, care îmi place din aceleaşi motive pentru care nu mă încântă realiştii magici. ¡Ole!

***

delaskela

1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, „am visat ca aveam un pistol de argint.un pistol foarte frumos.mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea”.

2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super.

3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul.

***

adinab

scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi.

scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu „co”, se termina cu „elho” si este pare-se brazilian.

***

reductio

García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final „a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani”..

fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana.

probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho.

***

dreaming jewel

În universul meu, care este o bibliotecă – sau viceversa, în biblioteca mea, care este un univers – există un singur zeu şi acela e Borges, un creator plin de imaginaţie şi spirit ludic, care nu ia regulile foarte în serios. Deşi, desigur, se mai insinuează pe acolo şi arhanghelul Gabriel (Garcia Marquez) şi Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietăţi Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo.
Dacă ne păstrăm în convenţia iniţială, „scriitori de limbă spaniolă”, atunci universul meu n-are diavol, pentru că opusul în toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. Care, însă, e de limbă portugheză.

În lipsa unui diavol, să zicem doar că nu înţeleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis să şadă la masă cu zeii…

***

marin anton

autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor:

„eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri.”

autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa:

„la drum
inflacarat poet al aurorei
pe cararile ascunse si parasite
sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat.”

***

utopia balcanica

daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza.

supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda.

***

dragos c.

cei 3 prozatori sudamericani favoriti:

Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip
Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo
Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul

cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori.

***

zum

Daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortázar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. As putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. Si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia Márquez nu-i singurul scriitor sud-american.

Iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva ‘realismului magic’ care ne-a impuiat capul. Ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema.

Read Full Post »

Si-au trecut nouasprezece

Read Full Post »