Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘literatura engleza’ Category

Viata ca un joc de crochet

Autor: Kate Atkinson
Titlu: Viața ca un joc de crochet (Human Crochet, 1997)
Editură: Leda, București, 2013; 480 pagini; 45 RON
Traducere: Irina Negrea
Nota dată de mine: ** și jumătate (din 5)

Englezoaica Kate Atkinson nu m-a dezamăgit până acum, dar iată că după excelentele romane publicate anterior la Leda (În culisele muzeului (2006), Istorii de caz (2007) și După faptă și răsplată (2011)) am dat totuși și de o carte mai slăbuță.

Cei care au citit câte ceva de Atkinson știu cam cum scrie: multe jocuri de cuvinte, intrigi îndrăznețe și amuzante și o inteligență care sclipește din fiecare pagină. Toate astea sunt prezente și în Viața ca un joc de crochet, dar din păcate autoarea a ales să se aventureze în niște teritorii cam mlăștinoase în care nu poate avansa prea bine, și, pentru prima oară, stilul ei șugubăț nu se potrivește deloc cu intriga.

Toate sunt bune la început: aflăm, în primul capitol, povestea fascinantă a pădurii Boscombe și a familiei de nobili care a avut-o în proprietate de-a lungul secolelor. Importantă pentru mai târziu e strania întâmplare cu dispariția în neant a nevestei ultimului mare nobil Fairfax, care pleacă într-o bună zi la plimbare prin pădure și nu se mai întoarce.

Mulți ani mai târziu, tânăra Isobel Fairfax, stră-stră-strănepoata frumoasei dispărute, încearcă să înțeleagă de ce istoria pare să se repete: și mama ei, Eliza, a dispărut printre copaci în timpul unui picnic în pădurea Boscombe (ce-a mai rămas netăiat din ea) și n-a mai fost găsită niciodată.

Isobel și fratele ei încearcă să își recompună mama din ultimele ei rămășițe pământești – o pudrieră, un pantof, o șuviță de păr. Pe măsură ce înțeleg că explicațiile care li s-au dat când erau mici sunt incompatibile cu amintirile lor despre mama pierdută, copiii, și mai ales Isobel, scapă tot mai mult de sub iluzia realității și ajung să trăiască întâmplări pe cât de imaginare, pe atât de îngrijorătoare. Crime se fac și se desfac, copii se abandonează pe la uși și se recuperează mai apoi, tați își mărturisesc crimele și se dezic apoi de ce-au spus, iubiți provoacă accidente mortale doar pentru a învia a doua zi pentru a fi victimele altora.

Există un pic de Philip K. Dick în toată joaca asta de-a realitatea, dar din păcate lipsește ideea, totul se încheie cât se poate de confuz și nu e deloc limpede dacă autoarea a vrut să spună ceva cu romanul acesta.

Există, e drept, câteva părți bune – personaje plăcute, ca de obicei la Atkinson, cu povești personale interesante și cu dileme pe alocuri foarte umane, descrierea extrem de interesantă a Angliei rurale și-a moravurilor familiilor scăpătate de nobili și considerarea rolului nobilimii engleze în dispariția naturii sălbatice a Marii Britanii. De la Kate Atkinson mă așteptam însă la ceva mai mult.

Anunțuri

Read Full Post »

Rog onorații cititori să scuze tăcerea din ultima vreme. Alte preocupări mai mult sau mai puțin folositoare mi-au mâncat mare parte din timp. De citit am citit însă destule:

Acasa

Bill Bryson, Acasă: O istorie a vieții private, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ciprian Siulea. Nota: *** (din 5).

Bill Bryson e destul de cunoscut în State; a scris o grămadă de cărți semi-umoristice de călătorii precum și câteva mici monografii istorice sau științifice. Premisa monografiei despre locuințe tradusă la Polirom e interesantă: o istorie a spațiului privat organizată pe încăperi – bucătăria, holul, baia, sufrageria și așa mai departe.

Din păcate Bryson păcătuiește, întâi, prin ancorarea fermă în spațiul Angliei rurale, chiar și atunci când informațiile din alte zone ale lumii ar fi fost mai semnificative decât semi-banalitățile englezești. Apoi, autorul se îndepărtează treptat tot mai mult de ideea inițială, înspre mijlocul cărții ajungând să scrie o lungă și destul de plictisitoare istorie a materialelor de construcție și a celor care le-au inventat și ajungând să sară complet peste câteva camere. Cei cărora le repugnă subiectele agricole vor avea și ei motive de nemulțumire datorită unei istorii, e drept mai scurtă, a cultivării cerealelor și legumelor (ciudată alegere cea de a scrie despre așa ceva într-o carte pare-se despre interiorul casei…).

Altfel am aflat câteva chestii noi – capitolul despre baie, de exemplu, e unul dintre cele mai reușite, la fel și cel despre dormitor. În amândouă există un amestec excelent de anecdote, informații indispensabile și informații amuzante pe moment dar nu neapărat semnificative. Cred că dacă autorul s-ar fi mărginit la subiectul inițial și ar fi scris la fel și restul capitolelor ar fi ieșit o carte de nota zece (sau mă rog, cinci…) – Bryson stăpânește bine arta de a instrui omul în timp ce-l și amuză.

O fereastra intunecata

Florin Irimia, O fereastră întunecată, Polirom, Iași, 2012. Nota: **** (din 5).

Cititorii sensibili pot lua câinele negru de pe coperta romanului acestuia drept avertisment: O fereastră întunecată nu se citește cu inima ușoară. Prima parte a cărții poate fi citită, independent de ce îi urmează, ca un mic roman post-apocaliptic în care păcatele tranziției îngroapă definitiv România. Devorați de câini și oameni mutanți (rezultatul unui ultim efort, catastrofal, de stârpire a maidanezilor bucureșteni), românii se împuținează și dispar treptat, pe măsură ce țara se părăginește.

În a doua parte a cărții rezultă că post-apocalipsa de mai sus e văzută (visată?) de un evreu din Bucureștiul interbelic care îl ucide (sau nu) pe Hitler și care împiedică astfel (sau nu) Holocaustul. Dureros e modul în care Florin Irimia descrie, în paralel, uciderea câinilor vagabonzi și uciderea evreilor la Iași și la București, dureros e și modul în care te obligă să te uiți la trecutul și la prezentul propriei țări și să iei cunoștința de urâtul din ele. Miza romanului e până la urmă conștientizarea lucrurilor hidoase care s-au întâmplat și se mai întâmplă încă în România, a nevoii de a privi acele lucruri în față și de a ispăși ce e de ispășit.

Văzând reacțiile extrem de vehemente la adresa celei mai noi cărți scrise de Lucian Boia, De ce e România altfel?, am totuși unele dubii legate de felul în care va fi înțeleasă cartea lui Florin Irimia. Ideea că românii își neagă trecutul și se corup astfel singuri, fără scăpare, s-ar putea să fie de neînțeles pentru prea mulți dintre noi. Iar cei care au înțeles ce era de înțeles nu prea mai trebuie convinși.

Mă bucură totuși faptul că romanul lui Florin Irimia pare să se fi bucurat de o primire destul de călduroasă – poate că e mai ușor să accepți anumite lucruri atunci când îți sunt prezentate ca ficțiuni, și poate că totuși ceva va rămâne în capul celor care resping lucrurile respective auntci când ele le sunt spuse pe șleau.

I-am scăzut un punct cărții pentru că mi s-a părut că autorul putea să lucreze puțin mai bine la stilul celei de-a doua jumătăți a romanului – am avut impresia că e mai puțin șlefuită decât prima. Altfel v-o recomand.

Dodger

Terry Pratchett, Dodger, Doubleday, London, 2012. Nota: **** (din 5)

Cea mai noua carte de Pratchett nu e SF și nici fantasy; e un roman despre viața unui tânăr sărac din Londra victoriană care salvează o tânără femeie bătută cu sălbăticie de niște indivizi dubioși, se întâlnește cu Charles Dickens și cu alte personaje faimoase ale epocii și reușește, prin inteligența proprie, să salveze prințesa și ziua și să trăiască apoi fericit până la adânci bătrâneți.

Dodger e scris pentru cititorii mai tineri și își dorește să le prezinte Londra victoriană și personajele care au populat-o; e o carte destul de documentară, dar, fiind vorba de Pratchett, e și amuzantă și fermecătoare. Evident că pentru un adult care a mai citit câte ceva despre subiect Dodger poate părea prea simpluț, pentru că e scris pentru un public tânăr, dar există totuși destul de multe informații despre viața subterană (la propriu) a Londrei pe care nu le-am mai citit prin alte părți.

În rest am recitit Hobbitul, Stăpânul inelelor și Silmarillion, totul pentru a putea savura cum se cuvine filmul nou despre hobbit. O să urmeze cât de curând un articol pe această temă, pentru că sunt multe de spus.

Read Full Post »

The Casual Vacancy

Autor: J.K. Rowling
Titlu: The Casual Vacancy
Editură: Little, Brown and Company, London, 2012; 512 pagini; 19 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Nu are rost să o ascund, pentru că cei care mă cunosc știu deja: am devorat primele șase cărți cu Harry Potter, am urât-o pe a șaptea și am urmărit cu pasiune dezbaterile și discuțiile de prin fandom, totul la vârste la care aceste lucruri îi stau bine omului. N-am fost însă prea interesată de The Casual Vacancy atunci când am aflat de ea: m-am temut că Rowling, pentru care nu am o prea mare simpatie după Harry Potter and the Deathly Hallows, o va lua pe urmele autorilor care scriu o carte bună și apoi profită de notorietate pentru a vinde publicului captiv tot felul de prostii.

Am făcut însă bine că am cumpărat (la reducere, e drept) The Casual Vacancy. Știam deja că e o carte pentru adulți și că nu are nimic de-a face cu Harry Potter, iar primele câteva pagini m-au făcut să uit cu totul de faptul că mai citisem ceva de Rowling înainte. Subiectul romanului e de anvergură mai mică – povestea alegerii unui nou consilier local în urma decesului predecesorului său. Cadrul e și el minuscul: un orășel britanic în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar personajele sunt cât se poate de banale: medici de familie, patroni de băcănii, profesori la liceul din oraș și copiii lor adolescenți.

Am citit multe cărți despre viața de provincie și atmosfera e în mare parte aceeași: conflicte mocnite, mici mârșăvii cu impact pur local, familii mai mult sau mai puțin fericite și o mărginire în mare parte autoimpusă cuplată cu impresia bizară că problemele cele mai importante ale lumii sunt cele din localitatea de domiciliu.

Dacă Rowling ar fi rămas la burghezii perfecți din Pagford, orășelul imaginar în care are loc povestea, ar fi ieșit probabil o comedioară în genul celor ale lui David Lodge sau Alison Lurie: povești de familie întrețesute menite să aducă puțină lumină asupra felului stupid în care ajung să trăiască oamenii din clasa de mijloc dintr-o parte sau alta a lumii.

Dar în Pagford există o problemă: la marginea orășelului se află un cartier de locuințe sociale dărăpănate în care trăiesc oameni săraci, drogați, părinți degenerați și copii violenți. Iar locuitorii pașnici ai Pagfordului nu își pot vedea liniștiți de viciile burgheze obișnuite (alcoolism, adulter, uciderea soților și așa mai departe), pentru că le stau în gât sărăntocii de pe malul celălalt al râului.

Rowling face o treabă foarte bună din juxtapunerea poveștii oamenilor de bine din Pagford cu cea a oamenilor săraci care trăiesc lângă ei, din contrastul dintre comedia burgheză și drama sordidă a suburbiei sărace. Între cele două lumi sunt puține puncte de legătură – e întâi Krystal Weedon, fiica unei femei măcinate de heroină care se crede în stare să-și salveze fratele mai mic și e, apoi, Stuart Wall, fiul directorului adjunct al liceului, care crede că poate să trăiască o viață „autentică” fugind de confort și alegând pegra. Din întâlnirea celor doi și din indiferența selectivă a adulților din jurul lor se vor naște durere, ură și moarte, în final.

The Casual Vacancy te prinde prin umorul de la început, prin comedioara de moravuri, dar spre final nu mai e deloc veselă. Parcă pornită să-și spele imaginea de autoare de cărți pentru copii, Rowling plonjează în ape întunecate și nu se teme să calce peste multe sensibilități. Partea bună e că nu își ia mai multe aere decât merită: mi-a fost limpede, la final, că a ales un subiect despre care are ceva de spus, și încă în mod vehement și credibil.

Recenziile pe care le-am găsit în ziarele de pe afară reflectă, după părerea mea cel puțin, stupoarea criticilor care sunt nevoiți să lucreze cu mai mult de un set de unelte: avem o autoare de cărți pline de magie care publică un roman dur, plin de cuvinte grele și de lucruri urâte. Și care are brusc pretenția că are ceva de spus despre societatea britanică contemporană, că merită un loc pe raftul mai nobil al autorilor de ficțiune serioasă. Verdictul celor mai mulți dintre critici e acela că The Casual Vacancy e așa și așa – adică e bună, dar nu e ce-și doreau de la Rowling.

Mie, dimpotrivă, The Casual Vacancy mi s-a părut o carte mult mai bună decât recente nominalizate la Booker (Pigeon English sau The Last Hundred Days, de exemplu): e mai proaspătă, mai puțin politicoasă față de critică, mai liberă. Rowling își permite să spună anumite lucruri extrem de incomode pentru establishment-ul britanic, fără a scrie pentru asta un pamflet și fără a plictisi. Își permite chiar și să scrie mult mai bine decât în Harry Potter, să se joace cu limba engleză și să iasă de cele mai multe ori câștigătoare.

În sfârșit, mi se pare că The Casual Vacancy e companionul din alt gen și altă lume al poveștii băiatului care a supraviețuit – povestea cuiva special care se luptă să salveze o lume și care eșuează, povestea fetei care a pierit. Cam ce s-ar fi întâmplat cu Harry Potter dacă magia n-ar fi existat (de fapt ce se întâmplă cu mulți copii dat fiind faptul că magia nu există). Dar asta e o discuție pentru pasionați, desigur.

Mi-e limpede faptul că The Casual Vacancy nu va avea succesul cărților cu Harry Potter – foarte mulți se vor plânge că își doreau altceva, foarte mulți critici care au mângâiat-o pe creștet când scria cărți pentru copii o vor lua de sus, foarte mulți vor spune că ar fi trebuit să publice romanul sub pseudonim pentru ca să se vadă că merita să fie publicată. E clar însă pentru mine că Rowling poate să devină o autoare serioasă de cărți pentru adulți și că cei care au băgat-o în cutiuța rezervată autorilor ușurei ar fi trebuit să înghită cheia, dacă doreau să o păstreze acolo.

Read Full Post »

Joseph Anton

Autor: Salman Rushdie
Titlu: Joseph Anton: Memorii (Joseph Anton: A Memoir, 2012)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 704 pagini, 68 RON
Traducere: Dana Crăciun
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Lui Salman Rushdie i-am citit toate romanele și o bună parte dintre eseuri; am fost deci extrem de curioasă de cartea aceasta de memorii care are în centru perioada în care fatwa care cere insistent asasinarea lui Rushdie și a colaboratorilor lui, fie ei editori sau traducători, îi tulbura viața cu cea mai mare intensitate.

Joseph Anton e pseudonimul ales de Rushdie în primii ani ai fatwei, atunci când mulțimi furioase manifestau în toată lumea cerându-i capul și când orice mișcare de-a sa trebuia să fie aprobată și atent monitorizată de poliție.

Pornind de la gestația acestui nume de împrumut, Rushdie coboară întâi în trecut, amintindu-și de o copilărie împărțită între India și Marea Britanie, de dubiile de adolescent și tânăr autor nepublicat, de triumful Booker-ului primit pentru Copiii din miez de noapte și de evoluția lui până la Versetele satanice.

Ceea ar fi putut fi viața obișnuită a unui scriitor britanic de succes se schimbă brusc pe paisprezece februarie 1989, când ayatolahul Khomeini emite, chiar înainte să moară, o fatwa care cere oricărui musulman să îl asasineze pe autorul Versetelor satanice, o carte blasfematoare și jignitoare. Fără a se obosi să o citească, mii de musulmani sar la luptă și se străduie, după posibilități, să obțină capul lui Rushdie, care primește protecția poliției britanice, interdicția de facto de a părăsi Marea Britanie și atenția nu tot timpul binevoitoare a ziariștilor și scriitorilor de pretutindeni.

Cel mai mult cred că mi-a plăcut, în aceste memorii, felul în care Rushdie dialoghează cu cei care l-au sprijinit fără rezerve și, respectiv, cu cei care au început (și uneori și sfârșit) prin a mormăi că libertatea de expresie e una, iar blasfemia alta. E vizibil faptul că scriitorul și-a notat fiecare remarcă, fiecare articol și fiecare bârfă auzită în treacăt și că lista sa neagră e extinsă și amănunțită. Diverși scriitori altfel respectabili sunt jumuliți câte un pic, tot felul de oameni de cultură sunt beșteliți cu mai multă sau mai puțină cruzime și e ușor să îți închipui cum izolarea i-a permis lui Rushdie să-și rafineze înțepăturile și să găsească unghiurile cele mai potrivite din care să le aplice. Amatorii de bârfe literare vor avea deci cu ce să se amuze.

Mi-a plăcut și faptul că Rushdie își asumă părțile lui de vină, mai ales în viața privată, și că încearcă mereu să înțeleagă, dincolo de emoții, cum de s-a întâmplat ceva sau altceva. Dialogul constant dintre rațiunea care încearcă să facă ordine într-o situație îngrozitor de complicată și de periculoasă și orgoliul de scriitor mare, care ar trebui să fie respectat de toți cei din jur, e interesant și el. Nu vă așteptați însă să găsiți prea multe emoții primare – este vizibil faptul că întregul material al memoriilor a fost trecut printr-un filtru rațional și organizat conform anumitor criterii de ordine și disciplină care i-au lipsit cu siguranță vieții atunci când a fost trăită. Totuși Joseph Anton pare să fie o carte sinceră, în cea mai mare parte, chiar dacă sunt destul de sigură că îl reflectă pe Rushdie cel de acum, nu cel din timpul coșmarului fatwei.

În sfârșit, Joseph Anton mi s-a părut o carte necesară: e punctul de vedere al cuiva care a trecut prin lucruri greu de imaginat în numele literaturii și care s-a gândit mulți ani dacă lumile imaginare merită sacrificii reale. Răspunsul e mai complicat decât ar putea părea și mă bucur că Salman Rushdie a trecut peste nevoia de a se ascunde, peste rușine și peste vină (aruncate asupra sa tocmai de cei care ar trebui să se simtă rușinați și vinovați) pentru a-l da.

P.S. Pentru că a trecut iarăși ceva timp de când n-am mai scris pe aici, spun câteva vorbe și despre alte câteva cărți pe care le-am mai citit în acest timp.

John Steinbeck, Cupa de aur, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ioana Oprica: roman de aventuri pur și dur, cu pirați englezi nemiloși care cuceresc noi teritorii pentru gloria lor personală. Tema romanului e căutarea neobosită a ceva – a onoarei, a dragostei, a averilor și faimei sau doar a liniștii și-a familiei. E primul roman scris de Steinbeck și premiul Nobel pentru literatură e încă departe, dar celor cărora le e pe plac literatura de aventuri li se va părea probabil demn de atenție. Trei puncte din cinci.

George R.R. Martin, Dying of the Light, Random House, New York, 2004: tot un roman de debut, dar SF. Ideea de plecare mi-a plăcut – o planetă fără stea vagabondează prin Univers și intră, pentru câteva decenii, într-un sistem solar care îi împrumută suficientă căldură pentru ca viața să se poată dezvolta. Oamenii o colonizează pentru că pot, iar la sfârșitul perioadei de grație se mută înapoi de unde veniseră. Rămân doar cei care nu pot încă pleca. Din păcate povestea SF dispare repede printre considerații despre dragoste și eroism și totul devine cât se poate de violent și cât se poate de plictisitor. Mi-a amintit de ce nu mi-a prea plăcut Dansul dragonilor – luam o poveste din care ar putea ieși ceva și ne concentrăm câteva sute de pagini pe armurile și săbiile și rănile celor care ar putea să fie personaje într-o carte frumoasă, dar care sunt de fapt personaje într-o descriere fără scop. Două puncte din cinci.

Terry Pratchett, Stephen Baxter, The Long Earth, Doubleday, London, 2012: un SF de Pratchett e mereu o veste bună, iar colaborarea cu Baxter văd că a fost o idee fericită. Premisa e aceea că Pământul nu e unic – există un număr infinit de Pământuri, într-un număr infinit de Universuri, în care lucrurile se întâmplă puțin altfel sau mult, mult diferit. Iar atunci când cineva descoperă cum se poate trece de la un Pământ la altul omenirea se confruntă brusc cu abundența absolută de spațiu și de resurse și cu posibilitatea ca oricine să își poată găsi, cu puțin efort, un locșor în care să fie perfect mulțumit. Lucrurile sunt bineînțeles complicate de faptul că locuitorii mai mult sau mai puțin benevolenți ai lumilor paralele pot și ei să călătorească între lumi, iar întâlnirea cu ei poate să le aducă oamenilor un plus de bunăstare și cunoaștere sau un plus de oportunități de a da colțul în mod creativ. Cred că e SF-ul cel mai reușit al lui Pratchett. Cinci puncte din cinci.

Am mai scris și două recenzii mai lungi pentru Revista de suspans, la Ce s-a pierdut de Catherine O’Flynn și la Copilul german de Camilla Läckberg.

Read Full Post »

The Pregnant Widow

Autor: Martin Amis
Titlu: The Pregnant Widow
Editură: Vintage, London, 2011; 480 pagini; 10 EUR
Nota dată de mine: spre *** (din 5)

Martin Amis e unul dintre scriitorii contemporani importanți pe care n-am reușit niciodată să-i înghit. Dintr-un motiv sau altul, cărțile (nu prea numeroase) pe care i le-am citit mi s-au părut pretențioase, enervante sau lipsite de prea mult interes. Subiectul romanului The Pregnant Widow mi s-a părut însă îndeajuns de interesant încât să trec peste incompatibilitatea cu autorul și să îi dau o șansă.

Ideea ar fi aceasta: eliberarea sexuală feminină din anii ’60 nu a putut fi gustată decât de generațiile de după cea care a adus-o. Cei și cele care erau în floarea vârstei în timpul sau imediat după numita eliberare s-au aflat în situația ingrată a unei văduve însărcinate: cu modul de viață vechi decedat, dar cu cel viitor încă în pântece.

Toate bune și frumoase până aici. Cadrul și personajele sunt cât se poate de potrivite ideii: un grup de tineri britanici seducători petrecându-și vacanța de vară a anului 1970 într-un castel din Italia numai bun pentru descoperirea avantajelor aduse de noua libertate.

Șocant e faptul că nu se întâmpla de fapt mare lucru, în ciuda unor etern repetate avertismente privind modul în care libertinajul general îi va distruge pe tinerii noștri. Nu prea există de fapt libertinaj, ci mai degrabă dorință și priviri lungi aruncate peste masa de la cină. Și în lipsa acestuia ideea lui Amis se clatină puțin – înțeleg că era vorba să scrie despre modul în care sexul liber îi debusolează și eventual distruge pe cei nepregătiți pentru el, dar pentru asta ar fi fost nevoie să scrie despre sexul liber, nu despre niște tineri care suspină în mod pașnic și în mare parte cast unul după altul. Cred că pot spune liniștită că mijloacele n-au fost adaptate deloc scopului literar al lui Amis și că produsul final dă impresia puțin jalnică a unui bătrânel scandalizat de faptul că femeile pot pronunța măscări și pot face plajă fără sutien. Ceea ce nu cred că e efectul scontat.

Singurul motiv pentru care merită să citești romanul acesta mi s-a părut acela că unul dintre tineri, literat de felul lui, citește pentru prima oară romanele clasice ale literaturii engleze și le comentează pe scurt dar cu delicii. Aici Amis e așa cum am auzit că ar trebui să fie – coroziv, nedrept și groaznic de amuzant. Mai există și câteva povești secundare demne de interes, cum ar fi cea a unei fete care se pierde în iubiri scurte și violente. Dar grosul cărții e lungit, lipsit de zvâc și, din păcate, destul de plictisitor. Se vede cu ochiul liber că Amis e un scriitor bun, nu pricep însă prea bine de ce a scris o carte atât de neconvingătoare.

Rog deci onoratul public să îmi sugereze ce aș putea să mai încerc să citesc, eventual pentru a-mi schimba părerea despre autorul acesta. Sau pentru a o confirma definitiv.

Read Full Post »

Le palais de verre

Autor: Simon Mawer
Titlu: Le palais de verre (The Glass Room, 2009)
Editură: Le Cherche Midi, Paris, 2012; 590 pagini; 22 EUR
Traducere: Céline Leroy
Nota dată de mine: cam ***** (din 5)

Simon Mewer e biolog și autorul a nouă romane. Cel de-al nouălea, The Glass Room, a ajuns în 2009 pe lista scurtă a premiului Man Booker. A pierdut în fața romanului Wolf Hall al lui Hillary Mantel, despre care am scris și eu, nu prea laudativ, anul trecut.

Le palais de verre e un roman interesant în primul rând pentru că nu ne povestește atât despre niște oameni cât despre un loc – o casă construită într-un orășel ceh în scurta perioadă de înflorire dintre cele două războaie mondiale. E, practic, o biografie care începe odată cu conceperea casei, continuă cu nașterea și copilăria sa și apoi cu maturitate. Moarte nu avem, ci doar un Purgatoriu fără sfârșit.

Casa Landauer s-a născut din visul unei familii de cehi bogați de a avea un spațiu de locuit deschis, care să îi apere de capriciile vremii fără a-i izola de natura din jurul lor. Într-o epocă în care zidurile groase, brizbrizurile și turnulețele erau la mare vogă în arhitectura occidentală, ei îl angajează pe un cunoscut arhitect neamț să le construiască o casă inversată – modernă, deschisă, cu numeroși pereți de sticlă și cu camere modulare.

Familia Landauer s-a bucurat prea puțin de casa sa: la câțiva ani după ce s-au mutat în ea sunt nevoiți să o părăsească datorită intrării naziștilor în Cehoslovacia. Neputând să plece și ea în Exil, locuința e nevoită să suporte instalarea unui centru medical nazist, să fie luată la țintă de sovietici, cucerită de cazaci călare și transformată în centru de fizioterapie pentru copiii care supraviețuiseră poliomielitei. Într-un final, casa e transformată definitiv în muzeu, încheindu-și astfel legăturile cu lumea.

Sensibil la atmosfera și destinul unui loc aparent lipsit de viață, Simon Mewer nu e mai puțin atent la oamenii care locuiesc în personajul principal al romanului său. Viktor și Liesel Landauer, proprietarii săi inițiali, care sunt nevoiți să fugă în Elveția și apoi încă și mai departe atunci când naziștii le invadează patria, angajații lor, care rămân pe loc pentru a păzi și pe alocuri a jefui casa, savanții naziști care cercetează antropomorfic evreii și țiganii și doctorii comuniști care încearcă să îi ajute pe copii să meargă din nou, cu toții au destine interesante, zbuciumate, romanești.

Le palais de verre e o carte frumoasă, elegantă și bine gândită în care te pierzi fără regrete. Mi-e destul de greu să înțeleg cum a putut să piardă premiul Man Booker – are ca avantaj, față de câștigătoare, respectul pentru istoria reală, personajele veridice și atașante și construcția inteligentă. Reușește aparent fără efort să-și transporte cititorul în Cehia interbelică, în cea nazistă și în cea comunistă și să îl facă să înțeleagă acele perioade și să trăiască în ele pornind de la destinul singular și neobișnuit al unui obiect neînsuflețit. Din păcate nu s-a tradus încă în românește, din câte știu, dar dacă o găsiți în vreo altă limbă pe care o cunoașteți v-o recomand cu căldură.

P.S.: Cred că am citit vreo zece cărți de când n-am mai scris pe aici. Există și o explicație – am fost plecată în concediu și apoi suferindă (fără legătură una cu alta). Voi încerca să scriu despre cele mai bune dintre ele zilele următoare, dacă nu mai intervine și altceva între timp (meteoriți, tornade…).

Read Full Post »

The Last Hundred Days

Autor: Patrick McGuinness
Titlu: The Last Hundred Days
Editură: Bloomsbury, US, 2012; 377 pagini; 12 EUR
Nota dată de mine: ** (din 5)

Patrick McGuinness lucrează la Universitatea din Oxford ca profesor de literatură franceză și literatură comparată și e și un poet destul de cunoscut. Primul lui roman, The Last Hundred Days, a fost nominalizat la Booker in 2011, dar a pierdut în fața unui roman de-al lui Julian Barnes. Cartea s-a tradus de curând și la Polirom.

Povestea din roman e cea a unui tânăr englez care primește un post de lector de literatură la o universitate din București. El va fi martorul ultimelor o sută de zile ale regimului lui Ceaușescu și va cunoaște o sumă de oameni care au avut un rol în prăbușirea respectivului regim.

Aterizat ca un guguștiuc rumen în obraji la Otopeni, tânărul englez face cunoștință rapid cu o Românie deloc idilică: e jefuit cu cordialitate de vameși, obligat să semneze recomandări pentru burse în străinătate pentru studente cu pile, uluit de faptul că singurele bunuri alimentare potabile erau cele din shop-urile pentru membrii de partid și pentru personalul ambasadelor. Și uluit, mai ales, de griul atotcuprinzător, de pustietatea străzilor și de urâțenia unui București în plină demolare și sistematizare.

Intriga e destul de simplă: englezul e preluat de Leo, un conațional care locuia deja de ani buni la București și care conducea piața neagră din oraș. Leo îi face cunoștință cu diverși oameni, de la hipioți care locuiau în Casa Poporului și care scoteau oameni peste graniță până la un număr de nomenclaturiști și de copii de-ai lor. Fiecare dintre aceste lumi își are propriile preocupări – hipioții încearcă să ajute cât mai mulți oameni să fugă din țară, dar sunt infiltrați de agenți ai Securității și trădați, iar nomenclaturiștii sunt ocupați să trateze cu rușii și să pună umărul la iscarea Revoluției. Englezul nostru va fi martorul strădaniilor tuturor și, pe alocuri, îi va ajuta pe toți.

Unul dintre punctele acordate acestei cărți e meritul faptului că m-a șocat în mod pozitiv simplitatea intrigii și a poveștii – nu știu dacă un autor român s-ar fi gândit vreodată să scrie o carte despre 1989 cu o intrigă atât de occidentală și de nepotrivită momentului și locului. Celălalt punct e dat pentru că Patrick McGuinness a surprins câte ceva din urâțenia și absurditatea vieții din București și pentru ironia cu care demontează anumite idei de-ale noastre fixe de atunci sau de acum.

Pentru minusuri cred că va trebui în schimb să fac o listă cu puncte. Într-o ordine oarecare, m-au nemulțumit următoarele aspecte ale romanului acestuia:

– inexactitatea istorică remarcabilă – chiar și dacă ar fi scris pe copertă că e vorba de o istorie alternativă tot mi s-ar fi părut că Patrick McGuinness o ia pe arătură cam mult. Câteva exemple:

* în București nu a avut loc nici un cutremur în noiembrie 1989. Nici vorbă de mâzgă izvorând din crăpături imense în asfalt, de blocuri prăbușite, de disperare generală
* Silviu Brucan (personaj principal al romanului, introdus sub pseudonim) nu a publicat în 1989 la Paris nici o carte care să critice regimul
* Mircea Eliade, introdus episodic ca participant la lansarea cărții inexistente, murise de ani buni. La Chicago
* România nu era înconjurată în totalitate de sârmă ghimpată electrificată
* nu toți cei care fugeau din România ajungeau victime ale traficanților de carne vie
* nu s-a fugit masiv din țară în timpul Revoluției și nici n-au existat mii de români care să se apuce brusc să cerșească prin toată Europa în acele zile
* demolările din București nu erau în plin avânt în 1989, erau de fapt destul de încheiate în 1988
* Revoluția nu a pornit din uzinele timișorene
* Alimentara se numea Alimentară, nu Monocom

– bazarea pe invenții dubioase și ignorarea lucrurilor așa cum au fost:

* cocoși sălbăticiți la etajele superioare ale blocurilor încă în construcție, în contextul în care locatarii exilați în numitele blocuri aveau mari probleme cu obținerea alimentelor
* Casa Poporului ca loc de squat pentru hipioți
* instalații aberante prin Dunăre, pentru tăierea în două a celor care încercau să fugă în Serbia (cuțite uriașe, roți cu tăișuri, sârme…)
* doctori ginecologi cărora le ies perfect operațiile pe creier
* tăierile de curent ca principală problemă domestică, cu ignorarea desăvârșită a frigului, spre exemplu
* cunoașterea desăvârșită a limbii engleze de către practic întreg Bucureștiul, singurele cuvinte indicate ca fiind spuse în română fiind cele sine qua non („tovarășul”)

– inaptitudinea pseudonimelor: în afară de cuplul Ceaușescu și de unul dintre copii lor, toate personajele sunt introduse sub pseudonim, poate pentru a accentua ideea de ficțiune (la care voi reveni mai jos). Problema e că aceste pseudonime nu ascund nimic (Păunescu devine Pălinescu, Eliade e Eliande sau asa ceva, ș.a.m.d); încununarea eforturilor acestora e botezarea lui Ion Iliescu, care devine, dintr-un motiv obscur, Ilinescu. Impresia finală e aceea că autorul nu mai ține minte despre cine vorbește, fiind limpede chiar și pentru cineva care nu mai ține minte prea multe din vremea aceea despre cine e vorba.

– revenirea obsedantă la locuri, expresii și idei comune, aparent singurele cunoscute de autor: Casa Poporului și restaurantul Capșa, adresările „Tovarășul” și „Domnul” (din păcate neacordate, „Bună ziua, tovarășe” pare să fie imposibil de spus), nomenclaturiștii buni, locațiile confidențiale, drogurile circulând la liber…

– existența unui avertisment privind faptul că The Last Hundred Days e o operă de ficțiune care împrumută din viață reală fapte și personaje, motiv pentru care unele nume au fost schimbate (pentru ca persoanele încă în viață să nu fie puse în pericol…). Date fiind toate cele spuse mai sus, aș fi fost extrem de mulțumită cu un avertisment de tipul „aceasta este o operă de ficțiune fără legătură cu realitatea”, pretenția de a fi scris altceva mi se pare de-a dreptul arogantă.

Ar mai fi multe lucruri de spus, dar trebuie să închei undeva. Pentru a concluziona, The Last Hundred Days mi s-a părut o carte needucată și arogantă în pretențiile ei documentare. Pornind de la premise foarte discutabile și folosindu-se de situații neverosimile, Patrick McGuinness surprinde foarte puțin din ce a fost de fapt România atunci.

Probabil că dacă s-ar fi mulțumit să scrie onest despre lucrurile pe care le-a cunoscut (adică Bucureștiul în 1984) sau dacă ar fi acceptat să pună mâna pe câteva cărți înainte să își scrie romanul ar fi putut ieși ceva bun. Câteva premise există – priceperea poetică de a crea atmosferă, ironia fină și îndrăzneala de a scrie altfel despre lucruri foarte cunoscute. Păcat că din toate acestea a ieșit doar un roman de duzină menit parcă să accentueze ideile comune despre România ale publicului anglofon cu ajutorul unei intrigi simpatice cu Securiști, împușcături și hipioți.

O altă recenzie găsiți aici.

Read Full Post »

Older Posts »