Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘literatura engleza’ Category

Autor: Jane Rogers
Titlu: The Testament of Jessie Lamb
Editură: Sandstone Press Ltd, London, UK, 2011; 272 pagini; 7 EUR
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Am auzit de The Testament of Jessie Lamb doar pentru că a fost inclusă pe lista lungă a premiului Man Booker pe 2011. Subiectul romanului mi s-a părut promițător: într-un viitor destul de apropiat (ar putea să fie chiar mâine) omenirea e devastată de o maladie provocată de prioni. Victimele: toate femeile însărcinate, precum și embrionii din pântecele lor. Simptomele: cele ale encefalopatiei spongiforme. Pronosticul: inevitabil, moartea, în câteva zile sau săptămâni de la apariția primelor simptome.

În ciuda acestei premise SF, în The Testament of Jessie Lamb se întâmplă mult mai puține lucruri SF decât te-ai aștepta. Romanul e, de fapt, o scrisoare către un prunc nenăscut compusă de Jessie, o fată de șaisprezece ani care a decis să renunțe la viața sa pentru a aduce pe lume un copil imun la boala prionică. Jessie e o adolescentă ca toți ceilalți, vocea sa nu e deosebită sau memorabilă, alegerea ei fiind până la urmă singurul aspect pentru care romanul merită să fie citit.

Jessie are părinți care o iubesc, are o casă și are șansa să ducă o viață împlinită și mulțumitoare. Ce trebuie ea să decidă e dacă va sacrifica toate acestea pentru ca să ajute omenirea să supraviețuiască. De la primul capitol al romanului tânăra va examina pe rând argumentele părinților ei, ale diverselor asociații și ale medicilor care caută originea epidemiei și posibilitățile de a ieși din impas. Într-un final va lua și o decizie, care poate să ni se pară bună sau rea. Întrebarea e însă cea care contează, până la urmă, și deslușirea raționalului și-a iraționalului din decizia lui Jessie.

The Testament of Jessie Lamb e un roman filosofic, deci, și unul care își face destul de bine treaba: pornind de la un „ce-ar fi dacă” posibil și coerent, explorează posibilitățile de rezolvare a unei probleme etice. Ca avantaj, Jessie Lamb e o adolescentă simpatică, deloc formală și deloc preocupată să scrie frumos și caligrafic; romanul e deci ușor de citit și agreabil, în ciuda explorării filosofice intense.

Ca dezavantaj, The Testament of Jessie Lamb nu e, la drept vorbind, deosebit de originală și nici deosebit de interesantă pentru cineva trecut de vârsta eroinei cărții. Cred că publicul-țintă ideal al romanului acesta este – adolescenții care tocmai descoperă Lumea Sophiei, cărțile lui Nietzsche și, în genere, frumusețile filosofiei literare. Pentru vulpoii bătrâni cartea nu prea are cum să nu pară puțin naivă – nu neapărat pentru că ar simplifica lucrurile, ci mai degrabă pentru că alege o întrebare destul de simplă și pentru că nu trece din punct de vedere stilistic sau literar de nivelul ficțiunii pentru cititorii tineri.

Romanul e deci reușit doar pe jumătate, din punctul meu de vedere. A fost însă o lectură interesantă – întâi pentru că e, se pare, unul dintre cele mai bune romane britanice din 2011, și apoi pentru că din întâmplare l-am citit chiar după ce am încheiat cu un thriller SF care pornește de la aproximativ aceeași premisă. Despre acela am scris în numărul pe decembrie al revistei Nautilus, iar compararea celor două mi-a prilejuit câteva constatări. Una ar fi că boala vacii nebune a fost percepută cu totul diferit în România și în Marea Britanie, pentru ei șocul acelei maladii ducând la fantezii apocaliptice intrate chiar și în mainstream. Alta ar fi că în mainstream sunt luate drept idei inovatoare chestii care în SF s-au făcut demult (și mai bine!), lucru pe care l-am mai constatat deja și cu alte ocazii.

Read Full Post »

Porcul

Autor: Andrew Cowan
Titlu: Porcul (Pig, 1994)
Editură: Leda, București, 2009; 272 pagini; 40 RON
Traducere: Ruxandra Ana
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Acest roman de debut a primit nu mai puțin de șase premii literare, dar nu dintre cele mai faimoase; s-a aflat chiar și pe lista lungă a premiului Man Booker. Autorul său, Andrew Cowan, e profesor de creative writing la University of East Anglia și a scris până acum patru romane, Porcul rămânând însă cel mai premiat și cel mai tradus.

În Porcul citim despre o vară din viața unui adolescent dintr-un oraș industrial englez destul de părăginit. Când bunica biatului moare și bunicul lui e mutat într-o casă de bătrâni, refuzul băiatului de a accepta acel mic sfârșit de lume se va întrupa în asumarea îndatoririlor față de scroafa bătrână pe care bunica hotărâse să nu o mai taie. O vară întreagă el va aduna legume, va face de mâncare porcului, îl va spăla și-l va îngriji cât va putea mai bine, iar în toate acestea va fi ajutat de Surinder, fiica băcanilor indieni ai cartierului.

Povestea din Porcul nu e una veselă, și nici nu prea e una a maturizării; Danny, adolescentul nostru, pierde foarte multe și spre sfârșit e nevoit să renunțe chiar și la ce reușise să păstreze o vreme, iar motivul pentru care nu reușește să salveze ce era de salvat e acela că e prea tânăr, prea nepriceput și prea părăsit de oamenii mari care ar putea să îl învețe ce-i de făcut. Porcul e deci un roman al lucrurilor ratate, pentru că lui Danny nu îi reușește mare lucru; chiar și idila cu Surinder devine spre sfârșit amară, și asta în ciuda faptului că băiatul face mereu ce trebuie făcut. Dar nu cred că putem vorbi de maturizare – Danny rămâne același adolescent care simte că unele lucruri sunt bune și unele sunt rele și că e datoria lui să le facă pe cele bune, chiar dacă e singurul care se gândește să miște un deget și chiar dacă nu știe prea bine ce are de făcut.

Cartea e scrisă simplu, fără înflorituri și fără artificii; avem uneori ruperi de ritm și treceri bruște de la prezent la trecut, dar în afară de acestea nu prea se poate vorbi de tehnică a scriiturii. Probabil că tocmai de aceea impactul emoțional al poveștii e mare. Trebuie spus și că autorul vorbește despre lucruri pe care le-a cunoscut, despre prima lui iubită și despre un bunic demult pierdut – poate de aceea Porcul seamănă mai puțin cu o poveste stas despre primii ani ai adolescenței și mai mult cu un fragment de viață care are întâmplător unele lucruri în comun cu viața ficțională.

Porcul mi s-a părut un roman bun, în ciuda primelor câteva capitole, care par să fie complet disparate, și-a finalului teribil de brusc. Am fost surprinsă să constat că nu prea s-a vorbit despre el la noi; poate că de vină e titlul nu prea apetisant și coperta care nu spune mare lucru, recunosc că nici eu nu l-aș fi cumpărat dacă nu aș fi citit în librărie câteva pagini.

Read Full Post »

Wolf Hall

Wolf Hall

Autor: Hillary Mantel
Titlu: Wolf Hall (Wolf Hall, 2009)
Editură: Litera, București, 2010; 736 pagini; 65 RON
Traducere: Monica Nechiti
Nota dată de mine: *** (din 5)

Wolf Hall a primit în 2009 premiul Man Booker, și cu această ocazie am auzit și eu despre autoarea lui, o scriitoare cu o operă diversă – romane istorice, memorii, romane despre Orientul Mijlociu ș.a.m.d.

În Wolf Hall personajul principal e Thomas Cromwell, cunoscutul om de stat de pe vremea lui Henric al VIII-lea al Angliei. Structura romanului e simplă: capitole scurte ordonate în mare parte cronologic care povestesc câte un episod important din viața lui Cromwell, de la nașterea sa și de la copilăria marcată de un tată bețiv și violent până la execuția lui Thomas Morus. Asta pentru că Wolf Hall e doar prima parte a acestei biografii ficționale, autoarea lucrând la o continuare în care va fi prezentată ultima jumătate a vieții lui Cromwell.

Despre acțiunea romanului nu sunt multe de spus – cei care cunosc câte ceva despre epoca în cauză nu vor afla lucruri surprinzătoare, ceilalți vor avea parte de o prelegere lunguță despre o etapă importantă a vieții politice englezești – despărțirea bisericii anglicane de cea catolică, primul divorț al lui Henric al VIII-lea, persecutarea cărturarilor catolici, etc. Nu cred că merită să rezum cele petrecute în roman, e vorba de o perioadă despre care s-a scris enorm (științific precum și ficțional) și cred că majoritatea cititorilor vor avea măcar o idee vagă despre ce s-ar putea întâmpla în Wolf Hall.

Mult mai interesante sunt aspectele legate de modul în care Mantel ficționalizează acea etapă istorică. Documentarea intensă pe care a realizat-o înainte să se pună pe scris e vizibilă, ea construind o lume de secol XVI plină de amănunte, pe care o poți vedea limpede și prin care te poți plimba mental. Aceasta e după mine principala calitate a romanului – lumea bine construită. Chiar dacă personajele lui Mantel sunt sus-puse, ea inserează suficient de multe informații despre viața oamenilor obișnuiți din acea perioadă, despre casele lor, despre arta pe care o gustau, despre bucatele pe care le mâncau pentru ca cititorul să poată spune că a ajuns să cunoască acea lume.

Mai puțin plăcut mi s-a părut faptul că autoarea a modificat anumite aspecte asupra cărora există puține dubii: relația dintre Caterina de Aragon, prima soție a lui Henric al VIII-lea, și fiica sa Maria e prezentată ca fiind infernală, cea dintre Anne Boleyn și sora sa Mary la fel, Thomas Morus e o caricatură a personajului istoric real, cardinalul Wolsey la fel și așa mai departe. Mi s-a părut că autoarea și-a luat nejustificat de multe libertăți cu realitatea istorică; evident, e vorba despre un roman, de ficțiune, dar mie personal mi se pare mai util (și mai plăcut de citit) un roman istoric în care sunt inventate aspectele care nu se cunosc despre o epocă anume, nu cele care sunt bine documentate și cunoscute.

La minus mai trec și lungimea romanului precum și faptul că am fost nevoită să mă lupt pentru a nu abandona lectura, care devine pe alocuri monotonă și plictisitoare. Față de alte romane istorice, Wolf Hall e destul de impersonal și de plat, fapt accentuat de preferința autoarei pentru pronumele folosite aiurea, pentru exprimările vagi și pentru pasajele în care nu e deloc limpede despre cine se vorbește (inițial am crezut că ar putea fi vina traducătoarei, dar am aflat apoi că în engleză romanul e și mai greu de priceput).

Presupun că Mantel a primit premiul Man Booker mai ales pentru stilul ei de a scrie, care nu mi s-a părut deosebit de agreabil. Inexact istoric, dificil de citit și tratând o epocă bine-cunoscută din cărți mai digeste, Wolf Hall excelează totuși la capitolul world-building; pentru mine nu a fost destul pentru a-l citi cu plăcere, dar e totuși un punct în favoarea autoarei.

Mai rămâne să spun că acest roman e unul dintre puținele citite de mine al căror conținut nu are nici o legatură cu titlul. Dat fiind faptul că abia în prognozata continuare e posibil să se ajungă la căsătoria lui Henric al VIII-lea cu o locatară a moșiei de la Wolf Hall și faptul că în acest roman nici măcar unul dintre personaje nu ajunge pe acolo, poate că ar fi fost mai potrivit ca acest roman să își ia un titlu mai puțin pitoresc dar mai exact (Austin Friars, să zicem).

O altă recenzie puteți citi aici, în rubrica Teroristei din Ora de Cluj.

Read Full Post »

Am ajuns înapoi și din Retezat – excursie frumoasă, vreme remarcabil de bună, marmote dolofane și vesele.

Ce am mai citit:

Insula preafericiților

August Strindberg, Insula Preafericiților, Humanitas, București, 2008. Nota: *** (din 5)

O carte foarte foarte scurtă despre căderea din rai a unui grup de foști pușcăriași suedezi expediați să colonizeze Lumea Nouă și eșuați pe țărmul unei insule unde nu lipsește nimic: apă limpede e din belșug, fructe sunt la tot pasul, vremea e mereu bună, de muncit nu e nevoie.

Când erupe vulcanul din centrul insulei, însă, locuitorii săi sunt nevoiți să se mute; găsesc un alt țărm, dar unul mult mai aspru și trec, într-un timp relativ scurt, prin diferitele etape crude ale evoluției societății omenești.

Strindberg plătește multe polițe în cărticica aceasta – notabilă printre victime e școala, văzută ca un pat al lui Procust menit să distrugă gândirea, inițiativa și dorința de cunoaștere. Recomand cartea amatorilor de fabule politice; singurul defect pe care i l-am găsit e relativul schematism.

Trying to save Piggy Sneed

John Irving, Trying to save Piggy Sneed, Black Swan, London, 1994. Nota: **** (din 5)

Un volum de povestiri mai noi și mai vechi, incluzând și un fragment din Lumea văzută de Garp. Prima povestire, cea care dă și titlul volumului, e o mărturisire a motivului pentru care Irving a devenit scriitor (pentru a-l putea învia, în imaginație, pe un bărbat sărman); ultima e o declarație a admirației pentru Charles Dickens.

Între cele două avem povești despre urologi înzestrați cu o etică remarcabilă, despre abandonarea unui copac drag, despre relația tandră dintre un bărbat și automobilul său, despre discriminarea oamenilor cu coșuri, despre urși pe bicicletă și câte și mai câte. Caleidoscopul acesta de fapte cotidiene extraordinare mi-a plăcut mereu la Irving, la fel ca și împletirea măiastră a deriziunii și-a empatiei.

Recomand cartea celor care îl cunosc deja pe Irving; în povestiri e concentrat tot ce e bun în romanele sale. Pentru începători probabil că e mai bine totuși să înceapă cu Garp, care e mai amuzantă și cu un subiect garantat să suscite interesul (relațiile tulburi dintre femei și bărbați).

Ca notă asupra ediţiei, volumul cu acelaşi titlu apărut în 1997 la Ballantine Books cuprinde câteva texte în plus, inclusiv o mini-autobiografie de 160 de pagini; îmi pare rău că nu am ştiut acest lucru înainte să cumpăr ediția Black Swan.

Under the Dome

Stephen King, Under the Dome, Simon & Schuster, New York, 2010. Nota: spre *** (din 5)

O nouă încercare de-a mă împăca cu Stephen King, din păcate nu în totalitate reușită. Premisa poveștii e incitantă: un orășel american e acoperit brusc de un dom impenetrabil care se extinde în sus și în jos zeci de kilometri. Oamenii prinși astfel în capcană trebuie să se descurce pe cont propriu (nu pot primi nimic din afară) și să aibă grijă cum gestionează resursele locului, inclusiv aerul, care pătrunde foarte greu prin dom.

Ceea ce ar fi putut fi un roman interesant despre supraviețuirea unor oameni obișnuiți ținuți sub sticlă de o entitate oarecare cade însă destul de repede în derizoriu: domul va rămâne fixat peste ei prea puțin timp pentru a explora cum trebuie problema supraviețuirii unui grup izolat de oameni, orășelul cade rapid în stăpânirea unor gangsteri ce împart un total de trei neuroni, iar oamenii buni, păstrători ai neuronului singuratic rămas, se învârt ca găinile prin localitate și se calcă unii pe alții în picioare fără vreun motiv.

Cel mai slab punct al romanului e, după cum încercam să sugerez mai sus, prostia crâncenă a tuturor protagoniștilor. Intrigi fără rost se fac și se desfac, se duc războaie inutile și se dă aiurea foc la copaci, „cei buni” merg pe rând, ca oile, să le fie tăiat gâtul de gangsteri și așa mai departe, la nesfărșit.

La fel de slabă mi s-a părut și explicația apariției domului (entități…) și morala poveștii, parcă luată din poeziile Elenei Farago (nu călcați în picioare gâzele, și pe ele le doare…). Mi-a plăcut însă mult descrierea modului în care corupția a pătruns în inima forțelor de poliție ale orășelului și critica neîncetată adusă republicanilor. Una dintre principalele nemulțumiri ale cititorilor cu păreri de dreapta a fost tocmai priceperea lui King de a creea situații și întâmplări care să ilustreze în mod viu derivele dreptei americane; mie mi s-a părut că marea majoritate a acestor construcții fictive au corespondențe clare în realitatea societății americane contemporane, artificială fiind mai degrabă reunirea lor într-un spațiu geografic atât de mic.

Per total, romanului nu îi lipsește suspansul, miezul de critica politică și socială e valid, dar realizarea scârțâie din trei puncte de vedere: personajele sunt suprinzător de prost construite, recuzita SF (cu inserții horror întâmplătoare și fără vreo miză) e destul de ridicolă, iar scurtimea intervalului petrecut sub dom de protagoniști anulează posibilitatea vreunei explorări semnificative a temei romanului.

Închei aici această postare, și așa destul de lungă; voi încerca să scriu zilele viitoare despre ce am mai citit în ultimele două săptămâni. Până atunci vă invit să citiți trei recenzii publicate de mine prin alte părți:

* În numărul pe septembrie al revistei Nautilus am scris despre Tronul de jad (Naomi Novik)

* În cel mai recent număr al revistei Suspans.ro – despre După faptă şi răsplată (Kate Atkinson) și Omul cu cercurile albastre (Fred Vargas).

Lectură plăcută!

Read Full Post »

Mitra

Mitra

Autor: Doris Lessing
Titlu: Mitra (The Cleft, 2007)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 200 pagini; 28 RON
Traducere: Anca-Gabriela Sîrbu
Nota dată de mine: **** (din 5)

The Cleft a apărut în anul în care Doris Lessing a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Numeroși recenzenți profesioniști și amatori au dat de pământ cu ea, considerând-o schematică, plictisitoare, discriminatoare și câte și mai câte. Lessing însăși declara într-un interviu că se așteaptă la critici, nu pentru că ar fi scris ceva prost, ci pentru că a scris ceva care-i poate deranja într-un fel sau altul pe mulți dintre cititorii ei.

Despre ce este vorba în roman: pornind de la o ipoteză prezentată într-o revistă științifică, Lessing își imaginează o posibilă geneză a omenirii începută cu un grup mic de femei primitive abia ieșite din apele mării. Semănând cu focile și petrecându-și existența în apă sau în apropierea ei, străbunicile omenirii își duc în pace existența, lenevind, înotând, pescuind din când în când și dormind în grote curate și răcoroase.

Veacuri întregi povestea omenirii e simplă și lipsită de evenimente: femeile nasc din când în când fiice, se închină Mitrei – o stâncă despicată în două care are la bază un abis fără fund în care din când în când sunt aruncate fete tinere, pentru a feri comunitatea de rele, își împart puținele sarcini ale fiecărei zile și repetă uneori povestea comunității, istoria ei.

Totul ar fi putut rămâne la fel până în zilele noastre – femeilor primitive nu sunt curioase, nu se îndepărtează de țărmul lor și nu doresc să schimbe nimic din modul lor de viață. Dar într-o zi are loc calamitatea – o tânără naște nu o fată, ci un Monstru – un bebelaș deformat, înzestrat în josul pântecelui cu un furtunel ciudat. Fără mari menajamente, pruncul este abandonat la marginea satului pentru a fi mâncat de animalele sălbatice, soarta rezervată rarilor copii născuți cu malformații. Dar el e doar primul dintr-o serie lungă de Monștri, ajungându-se chiar ca la fiecare fiică să se nască și un Monstruleț.

Soarta acestor copii e crudă: câțiva sunt păstrați „pentru a le ține de urât” mamelor lor, care nu ezită să-i mutileze groaznic încercând să afle cum sunt făcuți. Ceilalți sunt duși pe Stânca Morții și luați rapid de vulturii mereu în căutare de o masă pe cinste. Evident, câțiva vor supraviețui și vor crește într-o lume pentru care nu îi pregătește nimeni, își vor descoperi cumva identitatea masculină și vor negocia timp de secole cu femeile de pe plajă rolul lor în specia umană. În paralel cu toate acestea avem și un narator masculin din vremurile bune ale Imperiului Roman, care e însărcinat cu punerea în ordine a însemnărilor despre zorii omenirii (transcrise după istorisiri orale păstrate peste generații).

De ce mi-a plăcut Mitra: aparenta simplitate a povestilor spuse de oamenii primitivi e prilej pentru a explora fără fasoane modul în care se formează identitățile de gen și relațiile dintre un gen și celălalt, dar concluziile simple ale personajelor cărții nu sunt și cele ale autoarei – ascunse printre rânduri sunt constatări ceva mai profunde decânt banalele „femeile sunt cicălitoare”, „bărbații sunt naivi, parcă nu trăiesc pe lumea asta” și „rău e cu ei/ele, dar mai rău fără”.

Mi-a plăcut și faptul că Lessing și-l alege ca judecător al mitului căderii din rai pe un om foarte îndepărtat de noi în timp, lui trebuind să îi adaugi și un al treilea nivel de lectură, cel al cititorului contemporan, invitat să descopere ce s-a schimbat și ce nu din comuna primitivă până în zorii erei noastre și apoi până la noi.

În ultimul rând, mi-au plăcut ritmul încetuț al romanului, preocuparea pentru o oarecare veridicitate istorică, faptul că pasajele romane sunt intens documentate (modul de a scrie e cel de atunci, personajele sunt adecvate perioadei și precupările lor asemenea), și modul elegant în care Lessing le dă peste nas partizanilor a diverse teorii mai mult sau mai puțin extreme privind relațiile dintre sexe.

Inițial i-aș fi dat cărții cinci puncte din cinci, dar citind câteva recenzii mi-am dat seama că ea are totuși un defect măricel: nu te îndeamnă să treci dincolo de simplitatea celor povestite, nu îți oferă indicii despre cum să le interpretezi și riscă să pară o simplă fabulă despre oamenii primitivi. Faptul că eu am găsit în carte lucruri care mi-au plăcut ține de bagajul meu interior și de momentul în care am citit-o. O mulțime de oameni au fost deranjați de încetineala cărții, de caricaturizarea femeilor și a bărbaților sau de lipsa intrigilor consistente; eu le-am descoperit un rol tuturor acestor aparente dezavantaje, dar pentru alții a fost vorba doar de o realizare literară dezechilibrată. E genul de carte care îți poate plăcea doar dacă apreciezi genul de romane care cer un oarecare efort intelectual (și de percepție) și de la cititor, nu doar de la autor.

Alte păreri:
Elizabeth Bear în Washington Post
Geraldine Bedell în Guardian
Lisa Appignanesi în Times
Claudia Fitzherbert în Telegraph

Read Full Post »

Barbatul facut din bucati

Autor: David Lodge
Titlu: Bărbatul făcut din bucăți (A Man of Parts, 2011)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 520 pagini; 40 RON
Traducere: Ona Frantz
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Spre bucuria mea cel mai recent roman al lui David Lodge a apărut în ediție românească extrem de devreme, înainte chiar ca el să fie publicat în Statele Unite. Eram, bineînțeles, extrem de curioasă – Lodge e unul dintre scriitorii mei preferați, iar în Bărbatul făcut din bucăți scrie despre un scriitor important – H.G. Wells.

Cartea e o biografie romanțată în care Lodge a inventat foarte puține lucruri: câteva scrisori, câteva dialoguri și scene de dragoste și cam atât. Bibliografia de care s-a folosit e extrem de consistentă, ceea ce a inventat el fiind credibil și adesea greu de distins din marea de informații veritabile oferite cititorului.

Evident, pentru a-ți plăcea Bărbatul făcut din bucăți trebuie să te intereseze fie persoana lui H.G. Wells, fie ideile și scrierile sale, fie epoca în care a trăit. Lodge înveselește tiparul biografiei romanțate structurând mare parte din roman sub forma unui interviu închipuit pe care Wells și-l ia singur în ultimele luni de viață, dar cartea rămâne sobră și liniară pe tot parcursul ei.

Viața lui H.G. Wells a fost ca a tuturor oamenilor: perioade lungi de menținere a unui status-quo oarecare întrerupte de evenimente mai mult sau mai puțin violente care l-au schimbat într-un fel sau altul pe cel care a trăit-o. Născut într-o familie săracă și incultă, Wells s-a luptat în tinerețe pentru dreptul de a studia, a trăit pe sponci, s-a îmbolnăvit de tuberculoză și s-a căsătorit cu prima femeie care a părut să îl placă. Ceea ce ar fi putut fi o viață în întregime obscură a fost salvată de succesul lui ca scriitor – romanele timpurii i-au adus ceva faimă, destul de mulți bani și o a doua soție cu concepții uimitor de liberale pentru perioada în care a trăit.

Lodge a ales să îl descrie pe eroul său mai ales din perspectiva vieții sale erotice, trecând destul de repede peste descrierea tinereții sale, a primelor romane și a implicării politice tot mai importante. Din acest puncte de vedere cei care își cumpără cartea pentru a afla mai multe despre geneza romanelor lui Wells riscă să fie puțin dezamăgiți: există multe informații despre romanele sale mai controversate (Ann Veronica, În zilele cometei, Tono-Bungay), care sunt alese de Lodge tocmai pentru că sunt semnificative pentru ideile lui Wells despre relațiile sexuale și despre modul în care socialismul sau alte tipuri de sisteme sociale reformatoare le vor elibera.

Viața amoroasă a lui Wells e un subiect vast: i-au stat alături două neveste și un număr măricel de amante, majoritatea lor fiind cunoscute și aprobate de cea de-a doua nevastă a sa (Amy Catherine Robbins, poreclită de el Jane). Lodge ni le prezintă pe toate, cu detalii inventate despre modul în care fiecare dintre ele se comporta în dormitor și cu informații despre felul în care au evoluat părerile lui Wells despre rolul femeilor în lume și despre viața conjugală. Partizan al amorului liber, Wells a descris în mai multe dintre cărțile sale diverse „nuclee de bază ale societății” compuse din trei-patru membri și a reușit să îi scandalizeze pe colegii săi întru socialism nu doar datorită a ceea ce scria, ci și pentru că ținea să pună în practică mare parte dintre părerile sale.

Avem deci un roman care descrie pe larg o anumită porțiune a vieții personajului său, trecând adesea repede peste aspectele care au mai puțină legătură cu acea porțiune anume. Din păcate pentru numeroșii fani ai romanelor de anticipație scrise de Wells tocmai ele sunt relativ neglijate: dacă sunt scrise două-trei rânduri despre Omul invizibil, Insula doctorului Moreau și alte opere de aceași factură, singurele menționate mai pe larg fiind În zilele cometei (datorită unei scene în care doi bărbați se hotărăsc să nu se mai lupte pentru aceeași femeie, ci să accepte faptul că ea îi iubește pe amândoi) și Mașina timpului (importantă pentru că a i-a adus lui Wells bunăstarea financiară).

Această accentuare a aspectelor erotice m-a deranjat într-o oarecare măsură; în rest îi găsesc puține defecte romanului lui Lodge – la fel ca în Autorul la rampă, el se pricepe să scrie despre un autor cunoscut, rezumând foarte bine o biografie vastă și întortocheată.

Traducerea și redactarea sunt de această dată excelente – am găsit fix trei cuvinte scrise anapoda în toate cele cinci sute și ceva de pagini, notele de subsol apar tocmai acolo unde e nevoie de ele și limbajul e natural, fără ezitări și fără micile furculisioane atât de comune în traducerile de dată recentă.

Recomand Bărbatul făcut din bucăți celor interesați de viața lui H.G. Wells, de luptele intestine din primele cluburi socialiste engleze și de istoria ideilor despre rolul femeilor în familie și în viața cetății.

Read Full Post »

The Imperfectionists

Autor: Tom Rachman
Titlu: The Imperfectionists
Editură: Quercus Publishing, London, 2011; 336 de pagini; 6 GBP
Nota dată de mine: ** și jumătate (din 5)

Prezentările acestui roman de debut m-au dus cu gândul la Then We Came to the End a lui Joshua Ferris: amandouă comice, pare-se, amândouă prezentând reacțiile angajaților de birou atunci când vine vremea concedierilor în masă. Aceste asemănări există, este drept, dar dincolo de contextul comun cele două cărți sunt destul de diferite.

The Imperfectionists e organizată în capitole-nuvelă, care prezintă viața și opera câte unui colaborator al unui vestit ziar în engleză scris la Roma și difuzat în întreaga lume. Personajele sunt diverse: un freelancer de vârsta a treia, un editor, un corector, un tânar aspirant la jurnalism, contabila ziarului, redactorul-șef, patronul. Ziarul la care lucrează, însă, e ultima lor preocupare: între povești de dragoste lipsite de farmec, ratări personale de tot felul și meschinării mărunte rămâne puțin loc pentru munca propriu-zisă.

Mai degrabă decât un roman „profesional”, care să ne prezinte dramele și tribulațiile muncii la un ziar, cartea e o colecție de nuvele fără mare legătură între ele care ne povestesc despre modul patetic în care își duc existența câțiva oameni. Unele dintre nuvele sunt interesante: povestea tânărului care ar vrea să fie ziarist, dar e călcat în picioare de cei deja în branșă, cea a contabilei care flirtează în avion cu un ziarist care tocmai a fost dat afară (sau despre cum singurătatea te poate face să iei decizii discutabile) sau cea a corectorului care-și vede eroul din tinerețe doborât și care reușește să iasă din toată povestea asta un om ceva mai bun. Aceste capitole reușite îndulcesc impresia în general negativă pe care am avut-o despre carte.

Din păcate ceea ce îi lipsește în primul rând romanului e intriga sau măcar un fir director. Capitolele-nuvelă nu se susțin prin ele însele, dacă ar fi să citești una într-o antologie ai cam trage din umeri, iar luate în ansamblu oferă lungi caracterizări de personaje la care nu se mai revine niciodată. Nu există o acțiune care să aducă împreună personajele, nu prea există nici măcar scene în care ele să fie împreună în aceeași cameră. Am citit numeroase romane în care punctele de vedere diferite sunt folosite pentru a împrospăta o narațiune, pentru a-i da o forma agreabilă. Rachman ratează însă, după părerea mea cel puțin, construirea acestei cărți, care seamănă tot mai puțin cu un roman pe măsură ce o citești.

Tot la minus trec și faptul că ceea ce mi s-a prezentat ca roman comic, irezistibil și poznaș e o înșiruire de evenimente cauzatoare de depresie întâmplate unor personaje în general demne de milă (și, pe alocuri, de scârbă), totul scris fără prea multe sclipiri de umor sau înțelepciune. Evident, o carte nu este neapărat proastă doar pentru că abordează astfel de aspecte. Dar marketingul înșelător poate duce la enervarea cititorilor, ceea s-a cam întâmplat în acest caz.

În sfârșit, și de-a binelea subiectiv, autorul mi-a căzut definiv din grații în ultimul capitol, în care mi-a făcut impresia unui bully. Nu văd rostul scrierii unui capitol în care prezinți frumos și plin de înțelegere iubirea dintre un om handicapat emoțional (și aproape sigur și psihic) și singurul lui prieten, un câine basset, doar pentru a ucide apoi câinele. Stăpânul e distrus – mai putea să reacționeze si altcumva? – iar cititorul uimit ca drama aceasta nu are măcar un rol în carte, nu e valorificată nicicum, e pusă doar așa, să îți rămână un gust amar după ce termini de citit.

Rămâne să mai spun faptul că înțeleg de ce romanul a fost lăudat în diverse publicații – mulți ziariști s-au regăsit în situațiile descrise de Rachman, iar lupta pentru supraviețuire a ziarului fictiv din roman oglindește situații reale. Pentru cineva din afară lumea aceasta pare un pic caricaturizată, dar cei din interior o cunosc cel mai bine. Autorul scrie binișor – m-au surprins plăcut mai ales dialogurile interioare ale personajelor feminine, bine gândite și bine scrise; mi-au displăcut în schimb metaforele, adesea dubioase. Modul în care și-a conceput romanul e interesant, chiar dacă perfectibil.

Mi-a plăcut totuși ceva mai mult Then We Came to the End; mai puține pretenții, mai mult umor și un marketing onest.

Read Full Post »

Ingaduinta nordului

Autor: Philip Hensher
Titlu: Îngăduința nordului (The Northern Clemency, 2008)
Editură: Leda, București, 2010; 960 pagini; 55 RON
Traducere: Iulia Arsintescu
Nota dată de mine: *** (din 5)

Romanul acesta masiv s-a numărat printre finalistele premiului Man Booker în 2008 și s-a aflat și a fost nominalizată la Commonwealth Writers’ Prize în 2009. Nu l-a câștigat pe niciunul dintre ele, dar a avut totuși parte de o mulțime de recenzii favorabile în presa literară anglo-saxonă.

Îngăduința nordului e o carte pentru oameni răbdători (și relativ puternici!); la aproape 1000 de pagini, romanul e greu de manevrat și susceptibil să îi obosească repede pe cei în căutare de acțiuni palpitante. În centrul poveștii stau două familii britanice, a căror existență deloc neobișnuită e descrisă amănunțit. Cei care apreciază detaliile infinite despre relațiile de familie vor fi încântați, ceilalți poate debusolați de faptul că până la urmă nu se încheagă nimic de aici: personajele cărții rămân banale, nu li se întâmplă nimic deosebit niciodată, efortul de a citi întregul tom e justificat doar de descrierile amănunțite ale vieții din Marea Britanie.

Îi avem întâi pe membrii familiei Glover – Katherine și soțul ei Malcolm și copiii lor – Jane, Daniel și Tim. Conflictele principale din familia lor privesc dragostea lui Tim pentru șerpi și admirația lui Katherine pentru șeful ei, patronul florăriei unde se angajează pentru a scăpa câteva ore pe zi de monotonia vieții de casnică. Repercursiunile acestor mici neplăceri vor fi urmărite de autor din anii ’70 până după 2000 și vom afla cum nedreptățile din copilărie îl vor conduce pe Tim spre extremism și apoi spre îmbrățișarea unei cariere academice, cum își va canaliza Jane cea mereu cuminte emoțiile negative și cum va evolua relația celor doi soți în urma confruntării cu un adulter aproape imaginat.

Avem apoi familia Sellers – Alice și Bernie și copiii lor, Sandra și Francis. Ceva mai așezați, cei din această familie vor trece doar prin încercările specifice mutării dintr-un oraș în altul, privită mai ales din perspectiva integrării într-o comunitate nouă. Faptul că Sandra și Francis aleg, amândoi, vieți relativ dezorganizate și marginale e nițel straniu (și nu foarte bine explicat de autor), dat fiind faptul că Alice și Bernie ar putea foarte bine să fie părinții perfecți.

Două familii deci, patru părinți și cinci copii despre care aflăm totul. Partea bună a romanului e că te interesează ce se întâmplă cu fiecare dintre ei, îți pasă de desfășurarea întâmplărilor prin care trec. Partea proastă, după părerea mea, e că Hensher nu reușește mereu să își dea seama ce e important și ce nu în economia romanului. El scrie despre tot, despre ce haine poartă fiecare în fiecare moment al zilei, ce mănâncă, cum arată covoarele și draperiile, de unde au fost cumpărate și cât au costat, câte pahare cu apă preferă să țină fiecare noaptea pe noptiera de lângă pat.

Toate acestea îți dau, e adevărat, impresia că știi totul, dar totul, despre oamenii aceștia. Din păcate abundența de informații devine la un moment dat zgomot de fond. Din aceeași categorie fac parte informațiile pe care nu înțelegi de ce le citești. Un capitolaș e dedicat unei femei de serviciu despre care aflăm câți copii are, cum se înțelege cu ei, cum se înțelege su șeful și cu prietenii, s.a.m.d. Surpriza e că singurul ei rol în roman e să găsească din întâmplare câteva foi aruncate de Jane Glover în coșul de gunoi și să își spună părerea despre ce e scris acolo. Cartea ar fi fost cu siguranță mai scurtă și mai ușor de citit dacă autorul ar fi rămas totuși la subiect (vast în sine). Toate parantezele fără rost îți dau în final impresia de a fi închis într-o cameră cu un povestitor vag senil, care dă din gură uneori interesant dar adesea pe lângă subiect. Și care nu se mai oprește odată.

Tot la minus trebuie să trec faptul că din exemplarul pe care l-am cumpărat lipsesc paginile 321-336 și calupul echivalent dinspre sfârșitul volumului. La ambele, ca un făcut, suspansul era maxim. Nu știu dacă toate exemplarele cărții sunt defecte, nu am apucat să trec pe la librărie să verific. Dar probabil că ar fi un gest frumos din partea editurii să pună, de exemplu, paginile lipsă pe site-ul ei… În rest nu am ce să îi reproșez ediției în română. Traducerea e bună, greșelile de redactare se numără de pe degetele de la o mână, cartea e bine legată și frumoasă, ca obiect.

Cred că Hensher poate fi cel mai bine asemănat cu Anne Tyler (doar că are mult mai puțin umor) și cu Philip Roth (doar că, pe lângă umor, îi lipsește și capacitatea de a discerne esențialul). Recomand cartea celor preocupați de sociologia și istoria Marii Britanii și admiratorii romanelor de familie (cu mențiunea că Îngăduința nordului e unul relativ nonconformist, dacă ținem seama de banalitatea totală a personajelor și a subiectelor).

Read Full Post »

Prima dragoste, ultimele ritualuri

Autor: Ian McEwan
Titlu: Prima dragoste, ultimele ritualuri. În așternuturi (First Love, Last Rites, 1975, In Between the Sheets, 1978)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 348 pagini; 28 RON
Traducere: Dan Croitoru și Raluca Trușcanu
Nota dată de mine: ** (din 5)

Această carte reunește primele două volume de povestiri publicate de Ian McEwan. După supusele scriitorului, ele i-au dat șansa să experimenteze cu diverse voci, tematici și moduri de a scrie, înainte să facă pasul înspre roman. Am fost destul de surprinsă de faptul că majoritatea povestirilor nu mi-au spus mare lucru, Ian McEwan îmi place, în general.

Din păcate ambele colecții se învârt în jurul unor teme care devin respingătoare. Am citit, pe rând, despre frați care își abuzează (sexual) surorile, despre mătuși care își abuzează nepoții, despre oameni care procedează la fel cu animalele lor de casă, despre sexul cu manechine de vitrină, sexul pe scenă, crimele sexuale și așa mai departe. Toată cartea e o explorare a zonelor obscure ale descoperirii sexualității (în primul calup de povestiri) și ale explorării ei la o vârstă ceva mai matură (în al doilea). Totul e împănat de o violență care mi s-a părut și ea supărătoare, de la animale chinuite până la tigăi cu ulei încins aruncate cu voioșie pe anumiți ticăloși.

În primele povestiri efortul autorului de-a scrie „literar” e mai productiv, existând câteva texte cărora le poți ierta obsesiile pentru că sunt totuși abil construite. E cazul, mai ales, a povestirii care dă titlul primului volum (Prima dragoste, ultimele ritualuri), un text surprinzător despre izbăvirea prin sângele nevinovaților și despre faptul că bucuria de-a fi în viață șterge până la urmă vinovăția. Cititorii de SF ar putea fi interesați de ea, e un companion excelent al unui text care a câștigat în 1974 premiul Hugo, The Ones Who Walk Away from Omelas a Ursulei K. Le Guin

Tot interesantă e și Travestiuri, textul cu mătușa despre care spuneam mai sus. Deși revoltător, conține pagini extrem de lucide despre colaborarea cu călăul propriu precum și un contrast reușit între lumea pocită în care trăiesc personajele principale și cea a oamenilor obișnuiți în care are șansa să fugă unul dintre ele (o gură de aer pe care am apreciat-o).

Cel din urma text acceptabil din volum, O conversație cu bărbatul din dulap, e și cel mai violent. Într-o confesiune adresată nu se știe cui, un bărbat nu tocmai tânăr povestește cum a fost crescut de mama lui ca un bebeluș (cu țarc și toate celelalte) până pe la mijlocul adolescenței, cum a fost alungat fără mari fasoane și cum și-a dus apoi existența. Ne e prezentat un bucătar într-o ureche, viața în închisoare și claustrarea voluntară în incinte tot mai mici, totul condimentat cu furturi de plăpumioare.

În afară de aceste trei texte am mai găsit două-trei pasaje interesante, din care unul despre cum o tînără mamă îi cedează treptat unei alte femei toate drepturile ei de mamă. În rest cartea e plină de texte cvasi- sau de-a binelea pornografice care nu prezintă mari calități literare, după părerea mea, bineînțeles. Nu înțeleg prea bine de ce prezentările de pe coperta a patra vorbesc de „realism magic” sau de „imaginație originală”. Pe primul nu l-am găsit (în afară de un text post-apocaliptic destul de confuz nu există în volum tentative de a pătrunde pe terenul alternativului), a doua mi se pare mai degrabă una de adolescent închis prea mult între patru pereți.

Există în câteva texte premise bune, există și pasaje excelent scrise, care amintesc de McEwan cel de mai târziu. Cred însă că cei care nu au citit încă nimic de acest autor ar putea să își facă idei greșite despre talentul lui dacă ar face cunoștință cu el prin aceste povestiri. Pentru cei care îl admiră deja incursiunea poate fi interesantă, mai ales dacă nu îi deranjează să citească texte grotești. Există însă autori care au tratat mai suportabil temele explorate în acest volum.

Read Full Post »

The Malayan Trilogy

Autor: Anthony Burgess
Titlu: The Malayan Trilogy
Editura: Vintage, London, 1996; 608 pagini; 12 EUR
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Acest volum reuneste primele trei romane publicate de Anthony Burgess: Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) si Beds in the East (1959). Unele editii ale colectiei au fost publicate cu titlul The Long Day Wanes: A Malayan Trilogy.

„Documentarea” pentru aceste romane i-a fost prilejuita lui Burgess de ocuparea intre 1954 si 1958 a unei slujbe de profesor si functionar in probleme de educatie, intai in Kuala Kangsar si apoi in Kota Bharu. Anumite intamplari si personaje din roman sunt inspirate de unele reale, incepand chiar cu personajul principal, Victor Crabbe, un britanic care a acceptat un post de profesor si functionar in probleme de educatie intr-o obscura provincie malaeziana.

Scopul lui Burgess a fost sa scrie cel mai complet roman despre experienta coloniala din Malaysia*, inscriindu-se in seria deschisa de Kipling, Joseph Conrad si Somerset Maugham. Iar daca pentru guvernul de azi al Malaysiei cartea e una subversiva (si interzisa), pentru un cititor nefamiliarizat cu istoria zonei ea mi s-a parut una cat se poate de educativa. Cu multa ironie intelegatoare, Burgess descrie in cele sase sute de pagini ale volumului o multitudine incantatoare de detalii locale: caracteristicile populatiilor care compuneau Malaysia (bastinasi, indieni, chinezi, vajnici administratori britanici), desele conflicte religioase si etnice dintre acestea (care aveau insa loc alene si cel mai adesea fara multa violenta), clima si geografia si fauna locala precum si modul (nonviolent si fara graba) prin care tara si-a castigat independenta.

Cele trei romane sunt pline si de o multime de personaje pitoresti, de la sotiile administratorilor britanici la negustorii chinezi sau indieni, servitorii malaezieni teribil de apatici si, spre final, americanii care ii vor inlocui pe britanici in postura de „slujitori” ai poporului malaezian acum liber. Ce au in comun toti acesti oameni este in primul rand o oarecare ineficienta aproape mereu amabila, intretinuta cu doze masive de alcool, consumat in mod democratic chiar si de numerosii musulmani ai locului. Celalalt punct comun al tuturor e dorinta vaga de „mai bine”, cauzatoarea majoritatii incurcaturilor si aventurilor la care vor fi supuse personajele.

Mi-a placut mult in carte modul in care Burgess se foloseste de oamenii imaginari pe care i-a creat pentru a picta o imagine de aproape a tarii acesteia indepartate. Cartea este pana la urma una documentara, dar bogatia de personaje foarte bine create care o populeaza spune multe lucruri despre talentul de scriitor al lui Burgess. Unul dintre pacatele cartii e, in schimb, dupa parerea mea, cel ca personajul principal ramane si cel mai obscur, chestie ciudata avand in vedere faptul ca despre el citim cel mai mult. Poate e de vina faptul ca acest personaj imprumuta foarte multe lucruri de la autorul sau, este posibil sa fi intervenit un soi de auto-cenzura.

O carte interesanta, una peste alta, in care abunda informatiile, personajele pitoresti si intamplarile semnificative. Cel mai mult m-a amuzat modul in care Malaysia s-a eliberat de asupritorii englezi doar pentru a-i intampina cu voie buna pe americanii veniti „sa dea o mana de ajutor”, care au preluat rapid vechile resedinte si plantatii englezesti, dar care s-au facut imediat iubiti pentru ca s-au aratat foarte dornici sa fraternizeze cu bastinasii. Principalul defect al volumului (si al fiecarui roman in parte) e probabil lipsa unui fir calauzitor, a unei idei care sa lege intamplarile si personajele intr-un tot. Burgess a ales sa creeze, din fragmente, un portret al Malaysiei, ignorand in parte nevoia de-a crea o intriga care sa uneasca fragmentele acestea intr-un tot coerent. Un documentar, deci, unul destul de bine scris si destul de distractiv, recomandabil tuturor celor care isi doresc sa stie mai multe despre acea zona a lumii.

* In ortografierea numelui acestei tari folosesc forma impusa de DOOM2, de care am aflat din intamplare azi, tocmai la timp pentru a ma feri de rusinea de a scrie cumva „Malaezia”.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »