Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘literatura rusa’ Category

America fără etaje

America fara etaje

Autori: Ilia Ilf, Evgheni Petrov
Titlu: America fără etaje (Одноэтажная Америка, 1937)
Editură: Polirom, Iași, 2010
Traducere: Ana‑Maria Brezuleanu
Nota dată de mine: ***** (din 5)

În anul 1935, scriitorii ruși Ilf și Petrov au fost expediați în SUA pentru câteva luni, pentru a descoperi pe viu realitățile americane și pentru a le prezenta publicului sovietic. Din călătoria lor au rezultat două cărți – relatarea de față și un album care reia părți mici din textul Americii fără etaje și le adaugă mult mai multe fotografii decât cele incluse în acest volum.

Cei doi scriitori au călatorit zeci de mii de kilometri, pornind de la New York înspre California prin Chicago, peste Munții Stâncoși și prin deșerturile Nevadei și întorcându-se apoi prin sud, pe la granița cu Mexicul și prin fostele state sclavagiste. Evident, nu au văzut tot ce era de văzut, dar în drumul lor cu automobilul de la coastă la alta și înapoi au trecut prin nenumărate orășele, au văzut minuni ale naturii de negăsit în alte părți și s-au întâlnit cu americani reprezentativi pentru toate clasele sociale și ocupațiile.

America fără etaje nu va provoca cititorilor hohote de râs prea numeroase; cei doi scriitori nu și-au pierdut umorul, evident, dar aici e vorba mai degrabă de mici situații amuzante și de idiosincraziile nevinovate ale tovarășilor de călătorie. E un umor mai blând și mai diluat. Ceea ce se câștigă, însă, e o sumă uimitoare de constatări și meditații despre natura Americii, despre oamenii care o populează și despre mecanismele care îi modelează.

Ilf și Petrov nu privesc SUA cu ochi dușmănoși sau critici; când ceva e mai bun în această țară o spun, când ceva e mai prost la fel. Comparațiile cu URSS-ul sunt omniprezente, dar făcând o sumă nu se poate spune că vreuna dintre țări iese în pierdere. SUA are cele mai bune șosele din lume, are mașinării avansate și oameni harnici și mereu dornici să își ajute aproapele. URSS-ul are mai mult respect pentru inginerii săi, filme mai bune și oameni mai cultivați.

Există însă câteva pasaje în care ideologia pare să pună un văl peste ochii celor doi scriitori. E vorba mai ales de cele care prezintă ruși „fugiți” în SUA. Dezrădăcinarea acestora e dureroasă, diferențele dintre ei și concetățenii lor americani sunt dure (Rachmaninov, de exemplu, e redus la a cânta în indiferența tuturor, pentru că americanii nu au „organ” pentru a aprecia muzica simfonică) și regretele față de părăsirea patriei-mamă sunt universale. Dat fiind însă faptul că în numeroase alte ocazii cei doi scriitori s-au arătat onești și lipsiți de prejudecăți am ales să cred că aceste aparente îndepărtări de la realitate au fost mai degrabă introduse în carte la cererea anumitor cenzori sovietici și nu li le-am luat în nume de rău.

Mi-a plăcut enorm faptul că însemnările de călătorie ale lui Ilf și Petrov surprind o miriadă de aspecte care erau adevărate atunci și sunt adevărate, în parte cel puțin, și acum. Mâncarea minunată ca aspect dar fadă la gust, uniformitatea orășelelor, simplitatea gusturilor și a preocupărilor (întreținută cu mari eforturi de industria cinematografică și de religiile ready-made), modul stoic de-a înfrunta dificultățile vieții, toate sunt ochite de cei doi și analizate cu atenție. Uimirea lor cea mai mare e că interlocutorii lor din SUA nu sunt la fel de curioși despre URSS, și petrec mult timp încercând să își dea seama cum e posibil ca niște oameni care trăiesc în țara în care progresul din anumite domenii e mai rapid decât gândul să nu fie curioși de ce se întâmplă în jurul lor.

Curiozitatea e principala calitate pe care trebuie să o aibă cineva pentru ca să îi placă aceste însemnări de călătorie. Atâta timp cât pornești în vilegiatură alături de autori cu dorința de a afla care-i treaba cu America și cu mintea suficient de deschisă încât să poți accepta că e posibil să știi despre acel loc mai puține (sau mai multe!) decât crezi, America fără etaje va fi o plăcere continuă a descoperirii, înlesnită de doi ghizi cu mintea limpede și cu condei priceput.

Bonus: un fragment din American Photographs, albumul-companion al Americii fără etaje.
Și o recenzie mai puțin laudativă pe blogul lui Micawber.

Read Full Post »

Zâtul

Zatul

Autor: Tatiana Tolstaia
Titlu: Zâtul (Кысь, 2000)
Editura: Curtea Veche, Bucuresti, 2006; 300 pagini; 25 RON
Traducere: Luana Schidu
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Am citit abia acum aceast roman care a facut o oarecare valva la publicarea lui in romaneste. Tatiana Tolstaia e o autoare contemporana destul de cunoscuta si este, se pare, stranepoata lui Lev Tolstoi. A publicat doua volume de povestiri, unul de eseuri si un roman, iar textele sale au aparut in reviste prestigioase (The New Yorker, New York Review of Books si altele). La Zâtul a lucrat vreme de paisprezece ani.

Romanul e, initial, unul distopic: pe ruinele Moscovei isi duce traiul o comunitate micuta de oameni adusi de un Prapad la stadiul comunei primitive. Prapadul a fost, pare-se, provocat de mania oamenilor de-a se juca prea mult cu armele. Rezultatele sale sunt durabile: la doua sute si ceva de ani de la catastrofa, copiii se nasc inca cu Urmari, variate mutatii genetice mai mult sau mai putin grave. Unii au doar coada, altii cateva urechi in plus, altii creste, care cum a avut noroc.

Oricum nu are foarte multa importanta cum arati, daca te gandesti ca meniul tau zilnic e compus din felurite mancaruri avand la baza carnea de soarece. Soarecii sunt resursa principala a localitatii, alaturi de ruginț (care poate fi mancat, fumat, folosit pentru a obtine cerneala si cate si mai cate), scoarta de mesteacan (pe care se scrie), foculeandrii (rareori letali), cvasul din oua de pasari salbatice sau, in cel mai rau caz, din ruginț, si alte cateva roade ale pamantului.

Se mananca putin si prost, se locuieste in izbe cu acoperis din paie din care vecinii fura mereu cate ceva, se bea mult cvas si tocmai s-a inventat roata. Dar gugustiucii (oamenii simplii) sunt fericiti: viata lor e organizata dupa gandirea guvernamentala. Sunt trimisi la munca, primesc un salariu, platesc taxe, au o Cantina iar bucatarii, fireste, fura, sunt numarati periodic si, daca stiu sa se poarte, sunt rareori luati la suturi de mârzaci – oamenii sus-pusi. La piata gasesc uneori chiar si brosurici (mici romane scrise pe coaja de mesteacan); una mai scurta costa cinci soareci. Chiar si foc au, atata timp cat nu moare fochistul, singurul care stie cum sa il aprinda.

Singurii nemultumiti sunt Fostii, oamenii care au prins vremurile de dinainte de Prapad. Urmarea lor e ca nu mor de batranete, numai din vreun accident, si au astfel ocazia sa vada cum Moscova devine locul de joaca al gugustiucilor abrutizati de cvas. Nemultumiti sunt si Degeneratii, alti vechi moscoviti care suspina mereu dupa vremurile bune si care au ajuns sa mearga pe patru picioare si sa fie folositi ca animale de povara. Cu totii regreta Trecutul Luminos, pierderea culturii si-a carligelor de rufe.

Ghid in romanul acesta ne este Benedikt, un tanar gugustiuc ajuns, prin casatorie, mârzac si apoi un soi de vice-presedinte al comunei. Viata lui simpla si cumpatata, de scrib guvernamental, ia o intorsatura dramatica in momentul in care intra in familia unui om de seama. E indopat cu bucate alese, i se da o sanie si-un Degenerat care sa traga la ea, i se dau carti de citit si timp din belsug sa o faca. Pasiunea lui pentru lectura va duce, in final, la schimbarea dramatica a chipului comunei. In rau.

Mi-au placut in carte o serie de lucruri: prima parte a cartii, cu acumularea treptata a informatiilor despre lumea aceasta imaginata, e pasionanta. Paralelele si aluziile la diverse aspecte din istoria Rusiei sunt interesante si prezente in intreaga carte, care e plina si de referinte literare foarte diverse. Apoi, modul in care personajul principal consuma cartile e o exemplificare foarte limpede a adictiilor: el citeste tot, fara ordine, fara discernamant, e fericit sa aiba cuvinte in fata si innebuneste cand ramane fara ele. Doar cuvintele noi il intereseaza, nu-i pasa de nimic altceva. Citeste cu aceeasi pasiune carti despre tricotat si romane clasice si intelege la fel de putin din toate. Romanul este unul foarte complex, are un limbaj fermecator, redat excelent in romaneste de traducatoare, si creaza imaginea unei lumi decazute in care folclorul, notiunile care-au supravietuit dintr-o lume anterioara, spaimele stravechi si obiceiurile care-au ramas aceleasi de cand e lumea se impletesc pentru a modela o societate socant de familiara.

La minus voi pune trecerea abrupta inspre fantastic din ultimele capitole ale romanului si finalul, deloc convingator din punctul meu de vedere. Impresia mea a fost ca autoarea a cazut ea insisi prada bulimiei de care sufera personajele sale: a inghesuit, inspre final, tot mai multe elemente de stil, tot mai multe artificii postmoderne, pana la saturarea textului si pierderea farmecului din primele capitole. Evident, cartea avea nevoie de o intriga, dar rezolvarea acesteia prin apelarea brusca la fantastic nu mi s-a parut cea mai buna solutie.

Acestea fiind spuse, Zâtul e dupa parerea mea un roman bun, care merita sa fie citit fie si doar pentru a deslusi bogatia de referinte istorice si literare. Exista in carte o sumedenie de fragmente la care m-am distrat, mai ales dintre cele legate de birocratia etern supravietuitoare (caci ne hranim cu soareci, dar organizat) si de relatiile neschimbate dintre cei de sus si bietii mojici.

Fragmentul preferat:

DECRET

Eu, Fiodor Kuzmici Kablukov, slăvit fie-mi numele, Mârzac Suprem, mulţi ani să trăiesc, Secletar, Academist şi Erou, Navigator şi Tâmplar, în grija mea neîntreruptă faţă de popor, decretez:

Mi-am amintit ceva ce uitasem cu totul, prins cu treburile țării.

Ziua de Opt Martie va fi și ea sărbătoare, Ziua Internațională a Femeii.

Această sărbătoare nu va fi zi liberă.

Adică se va merge la lucru, dar se va munci mai relaxat.

Ziua Femeii este un fel de Sărbătoare a Muierii.

În această zi se va arăta stimă și respect tuturor femeilor, fie ele Soții și Mame, Bunici și Nepoate, ori chiar Zgâtii mici – toate trebuie respectate.

În această Zi de Sărbătoare ele nu trebuie bătute ori îmbrâncite, nu trebuie să facă nimic din cele obișnuite, în schimb ele, Soții și Mame, Bunici, Nepoate ori Zgâtii mici, pot să se trezească mai devreme dimineața, să coacă plăcinte și să facă prăjituri ori alte bunătăți, să facă izba lună, să spele podelele, să lustruiască lavițele, să care apă de la fântănă, să spele hainele și lenjeria și, dacă au rogojini ori preșuri, trebuie să le bată bine, că știu eu că la voi în izbe e atâta praf, de trebuie să te ții de nas. Trebuie să taie lemne, să facă focul în baie și să frece peste tot. Să pregătească o masă mai bogată, cu blinele și cu tot felul de gustări; să îngrămădească pe masă tot ce a rămas de la Anul Nou.

La întoarcerea de la muncă vor fi felicitate Soțiile și Mamele, Bunicile, Nepoatele ori Zgâtiile mici cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii.

Li se va spune: „Îți urez ție, Soție și Mamă, Bunică, Nepoată ori Zgâtie mică, fericire în viața personală, succes în muncă și cer senin deasupra capului.”

Oricărei femei, fie ea Vecină ori altceva, i se vor adresa aceleași cuvinte respectuoase.

Mai târziu, beți, veseliți-vă, mâncați ce vreți, distrați-vă, dar cu măsură.

Kablukov

Bonus:

Cateva fragmente din roman pot fi citite aici (in romana).

Cateva recenzii:

Romania Literara
Terorista 1 si 2
Tomata cu scufiță
Bookblog
Radu Gheban
CCLaP Center (in engleza)

Read Full Post »

Navala apelor

Evgheni Zamiatin, Navala apelor, Humanitas, Bucuresti, 2006; 78 pagini; 9.5 RON; nota data de mine: **** (din 5)

Dintr-o lume in alta

Adolfo Bioy Casares, Dintr-o lume in alta, Humanitas, Bucuresti, 2007; 100 pagini; 11 RON; nota data de mine: **** (din 5)

Ieri m-am binedispus cu aceste doua carti foarte scurte. Pe cea de Zamiatin am cumparat-o pentru ca autorul sau a scris si un roman distopic exceptional – Noi (aparut si el la Humanitas in 1991, la Leda in 2005 si in Colectia Cotidanul in 2008). Navala apelor e o carte de o alta factura – critica sociala ramane, dar decorul este altul. Ni se povesteste despre o familie in care nu se nasc copii si in care nu exista dragoste, despre adoptarea unei orfane si despre modul in care o femeie percepe schimbarile din viata ei. Povestea e cruda si suna adevarat si mi s-a parut remarcabil modul in care Zamiatin reuseste sa scrie o poveste atat de vie cu atat de putine cuvinte.

A doua carte – Dintr-o lume in alta – critica si ea societatea in care traia autorul sau. Dar critica e de o alta natura – daca la Zamiatin ea e spusa cutremurator, Adolfo Bioy Casares prefera lejeritatea inselatoare. Cuplul din aceasta poveste e nevoit sa plece pe o alta planeta, pentru ca cei doi indragostiti sa poata fi impreuna. Dar conditiile politice sunt si acolo nefavorabile iubirii, iar cei doi sunt nevoiti sa constate ca nu exista un loc in care dragostea lor sa nu fie conditionata de jucarea unor roluri complicate si inselatoare. Cartea are, indiscutabil, limpezimi de parabola, desi pentru un cititor pasionat de SF s-ar putea sa fie jignitor sfatul exprimat de critic pe coperta a patra – a se ignora recuzita SF si a se descoperi limpezimile acelea.

Amandoua cartile mi-au placut destul de mult, desi cred ca am sa o tin minte mai bine pe cea a lui Zamiatin. Raman totusi cu un dubiu legat de colectia Cartea de pe notiera: desi cele doua carti s-ar putea sa fie romane, as prefera totusi sa le citesc intr-o colectie, nu in cate un volum scris cu litere mari-mari si cu spatii generoase. Prezentarea grafica le face sa para versuri.

Read Full Post »

Ulitkaia

Autor: Ludmila Ulitkaia
Titlu: Cei dintai si cei de pe urma
Editura: Humanitas, colectia Cartea de pe noptiera, Bucuresti, 2008; 244 pagini; 26.00 RON
Titlul original: Pervye i poslednie (2002)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Ulitkaia e considerata de multi cea mai importanta scriitoare din literatura rusa contemporana, ea castigand in 1996 premiul Medicis Etranger, pentru Soniecika si fiind amplu tradusa in Franta si in alte 16 tari. Cei dintai si cei de pe urma e prima carte de-a ei pe care o citesc in romana, pe restul le-am gasit in franceza prin biblioteci. Cartea reuneste opt povestiri, mai recente decat cartile care au consacrat-o.

Nu as putea spune sigur daca povestirile din aceasta carte sunt mai putin reusite decat alte carti de-ale lui Ulitkaia sau daca traducerea Gabrielei Russo le scade din farmec. Am citit mai demult in franceza una dintre povestirile de-aici, Fiara (pp. 32-54) si mi-a placut, recitind-o nu mi s-a parut deosebita, asa cum nu e deosebita cam niciuna din celealte sapte. Am regasit citindu-le senzatia pe care am mai avut-o cand am citit literatura rusa tradusa in romana: senzatia ca personajele sunt plate, fara personalitate, mijloace ale autorului de a sustine o idee si atat, si o atmosfera apasatoare pe care aceleasi carti, traduse in alte limbi, nu o au. Aceasta autoare e una dintre preferatele mele – in toate cartile sale am admirat frumusetea constructiei, frazele luminoase, usoare – de accea am fost cu atat mai surprinsa sa dau acum peste o proza greoaie.

In plus, prezentarea cartii oferita de Humanitas mi s-a parut oarecum inselatoare:

„Cum sunt femeile? Destepte, fermecatoare, indraznete si visatoare, sau naive incapatanate, ascunse si mofturoase ? Din iubire pot fi cate putin din toate, iar personajele feminine din cele opt povestiri ale Ludmilei Ulitkaia isi croiesc existenta dupa tiparele dragostei, incorsetata doar de umbrele fostului regim sovietic. Si tot din iubire ating cu o bagheta magica destinul fiecarui barbat intalnit in cale pentru a-i da sens.”

In primul rand, personajele feminine din cele opt povestiri isi croiesc existenta dupa tipare diverse, de la mila pentru cei saraci la vanitate, prostie sau iubire, si sunt incorsetate de multe alte lucruri decat de umbrele fostului regim sovietic (mame barbare sau tiranice, soti betivi sau unchi avari, de exemplu). Sa nu mai vorbim de vreo bagheta magica care da sens destinului fiecarui barbat pe care il intalnesc. Povestirile nu sunt toate despre dragoste, si doua dintre ele nici macar nu au ca personaje principale femei (una – Ingerasul (pp. 97-119) – il are ca protagonist pe un barbat homosexual, alta – Persoana din esalonul doi (pp. 186-225) – pe un batran care se amuza teribil cantarind carei rude sa ii lase mostenire averea sa). Nu e prima carte de la Humanitas cu o prezentare fantezista, intr-o vreme era una dintre specialitatile lor, dar mi se paruse ca s-au lepadat de ea.

Cartea merita totusi sa fie citita, chiar si numai pentru prima povestire, Orlovii-Sokolovii, o schita frumoasa a destinelor intrepatrunse ale Taniei si ale lui Andrei, care se iubesc, se despart, apoi se intalnesc, cu 11 ani mai batrani, pentru a redescoperi timp de o dupa-amiaza ceea ce ii unise. Aproape fiecare dintre celealte povestiri are, si ea, cate o sclipire de tandrete sau de intuitie, pentru care veti fi bucurosi ca ati luat cartea in mana. Putea insa sa fie mai bine 🙂

Read Full Post »