Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘literatura spaniola’ Category

Harta timpului

Autor: Félix J. Palma
Titlu: Harta timpului (El mapa del tiempo, 2008)
Editură: Trei, București, 2011; 704 pagini; 55 RON
Traducere: Ana-Maria Tamaş
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Iată un roman prezentat de-a dreptul baroc ca amestec de „ficțiune istorică, SF, fantasy istoric, steampunk, roman de dragoste, metaficțiune, thriller și biografie”, scris de un autor spaniol destul de puțin cunoscut până acum în afara țării sale.

Cititorii care vor trece de poleiala sefistică a primei părți a romanului își vor da seama ușor că elementele de ficțiune istorică, romanță și biografie semi-inventată sunt de fapt predominante în carte, ceea ce nu înseamnă că Palma nu reușește să scrie un roman care le poate plăcea fanilor SF.

Pe scurt, cartea e împărțită în trei părți legate între ele de două personaje comune: H.G. Wells, aici un foarte binevoitor tânăr autor, și Gilliam Murray, omul care a introdus turismul temporal în Londra victoriană. Cea mai fermecătoare parte e cu siguranță prima: cititorul plonjează în anul 1888 alături de Andrew, un tânăr din lumea bună care se îndrăgostește de o prostituată care îi va cădea victimă lui Jack Spintecătorul. Povestea de dragoste e frumoasă, durerea tânărului cutremurătoare, iar încercările lui de a se întoarce în timp pentru a preveni crima sunt prilej de-a descoperi o lume paralelă care mi-a plăcut.

Avem parte de expediții în Africa sălbatică, de magicieni indigeni care deschid porți înspre dimensiuni paralele, de monștrii înfricoșători și culoare temporale care abia așteaptă să fie explorate. Andrew nu va pătrunde însă în a patra dimensiune, ci va fi îndrumat spre H.G. Wells, aparent singurul posesor al unei mașini a timpului demnă de acest nume. Urmează salvarea fetei și dezvrăjirea brutală și neașteptată a acestei lumi abia create.

Partea a doua e mai mult romance decât altceva. Wells și Murray sunt puși față în față, îndemnați să rezolve într-un fel sau altul problemele care amenință idila dintre un bărbat al viitorului (care nu e chiar ceea ce pare) și o tinerică care i-a picat cu tronc. Mi-a plăcut aici faptul că Palme a reușit să rămână captivant și fidel epocii despre care scrie. Mi-a plăcut mai puțin modul amuzant de naiv în care tratează aspectele legate de dragostea feminină.

A treia parte revine la recuzita SF și ni-l prezintă pe Wells în ipostaza de turist temporal, urmărit de oameni răi puși să îi fure manuscrisul Omului invizibil. Dacă recuzita SF e subminată în prima parte a cărții aici ea rămâne în picioare, cu mai puțin folos însă, dat fiind faptul că Palme nu aduce nimic nou față de multitudinea de povestioare cu oameni care își ucid străbunicii. Problemele de construcție devin din ce în ce mai evidente, pe măsură ce cartea se îndreaptă spre final, dar salvarea lui Palme stă în șarmul scriiturii și în inteligența cu care știe să se joace cu o multitudine de elemente și personaje istorice pe care, fapt uimitor dată fiind literatura amplă care le e dedicată, reușește să le prezinte într-o lumină nouă și care nu arată rău.

Defectul major al cărții e, după părerea mea, faptul că anumite întâmplări sunt povestite de un număr supărător de mare de ori de-a lungul întregii cărți. Lui i se alătură faptul că cele trei părți pot să fie considerate cu ușurință romane de sine stătătoare, legăturile dintre ele fiind vagi, și faptul că prima parte e cu siguranță cea mai bine creată, înspre final ansamblul începând să dea vaga impresie că autorul e plătit la numărul de cuvinte.

Mi-a plăcut însă mult modul în care scrie Palme. Emulând cu pricepere autorii de romane de aventuri pe care îi admiră, el ignoră cu bună știință economia de mijloace contemporană, se pierde uneori în descrieri pline de farmec, alteori într-o poetică pe care am privit-o cu simpatie, și reușește să creeze personaje care te farmecă.

Elementele literare „de nișă” sunt relativ puține și cel mai adesea nu deosebit de importante, dar e lăudabil că nu sunt introduse forțat. Am întâlnit autori la care amestecătura de SF, fantasy, literatură deturnată și thriller e mult mai abil creată (Jasper Fforde e unul dintre ei), dar Palma are de partea lui faptul că scrie tonic, pozitiv, că știe să își prindă cititorii și că reușește să scrie o carte plasată în secolul XIX care pare adesea scrisă chiar atunci.

Merită totuși menționat și că pregătirea ediției în română pare să fi sărit peste pasul corecturii, greșelile de redactare fiind numeroase (pe lângă cuvinte ciuntite și exprimări nesigure am întâlnit chiar și fragmente de genul „i-a câștigat imediat admirațiasimpatia”).

Rămâne să mai spun și că Harta timpului e primul volum dintr-o trilogie, continuarea ei, Harta cerului, urmând să apară în curând.

Alte păreri:

Dilema Veche
Bookblog

P.S. Vă invit să citiți aici recenzia mea la Halting State (Charles Stross) apărută în cel mai recent număr al revistei Suspans.ro.

Read Full Post »

Cazuti din cer

Autor: Ray Loriga
Titlu: Cazuti din cer (Caidos del Cielo (La pistola de mi hermano), 1995)
Editura: Curtea Veche, Bucuresti, 2010; 136 pagini; 20 RON
Traducere: Florin Galiș
Nota data de mine: spre *** (din 5)

Ray Loriga este un cunoscut scriitor si regizor spaniol; a publicat pana acum sase romane si doua volume de povestiri. Se bucura de o reputatie spumoasa in tara sa natala, unde e considerat un soi de „star rock al literaturii”.

Cazuti din cer ne e narata de fratele mai mic al unui criminal – un tanar foarte frumos care a impuscat un agent de paza dintr-un magazin si apoi un proprietar de benzinarie. In timp ce fratele criminal fuge cu o masina furata, mezinul ramane alaturi de mama sa si infrunta camerele de luat vederi si realizatorii de emisiuni reality TV. In timp ce politistii si oamenii din presa se intrec in a le crea o imagine de monstri dezmatati, cei doi frati ne apar noua, cititorilor, ca doi tineri absolut normali, cu gusturi simple si pure, preferand picnicurile pe plaja orgiilor de drogati. Singura lor extravaganta e dragostea fata de cizmele din piele de piton.

Romanul e simplu si scurt – mi-a luat mai putin de doua ore sa il citesc. Tema cartii e cea a dezumanizarii celor care ajung in vizorul presei de scandal si-a politiei – paturi ale lui Procust pe care oamenilor li se amputeaza acele aspecte ale personalitatii sau istoriei personale care nu corespund imaginii simpliste despre categoria in care fiecare om e pus – ca-i criminal, frate de criminal, mama singura sau altceva.

Am mai citit carti pe tema aceasta, iar Ray Loriga nu aduce mare lucru nou. Probabil ca interesul major al cartii e mai degraba unul estetic, punct de vedere din care imi cam lipsesc mijloacele sa-l analizez. Autorul foloseste fraze scurte si percutante, grupate in capitole de o pagina-doua si reuseste sa creeze o imagine aproape cinematografica a inocentei urmarite de coruptie. Cartea a fost de altfel ecranizata in 1997 in regia lui Loriga.

Nu pot sa spun ca mi-a placut romanul. Mi s-a parut in primul rand banal – cu o tema ras-discutata, tratata extrem de expeditiv. Singurul lucru pe care o sa il tin minte e criminalul cel atat de frumos plimbandu-se pe plaja inconjurata de politisti. Probabil ca Ray Loriga e un scriitor important, dar pare sa scrie genul de carti (destul de artsy) care pe mine nu ma incanta.

Si, la sfarsit, fragmentul din carte care mi-a placut cel mai mult:

În timp ce așteptam să se pregătească reflectoarele și camerele de filmat și să se așeze lumea ca să afle ce se aștepta de la ei, m-am împrietenit puțin cu o fetiță de zece ani al cărei tată se urcase dezbrăcat pe un acoperiș și incepuse să tragă cu o pușcă în oamenii care treceau pe stradă. Nu a nimerit pe nimeni, dar de atunci era ținut închis într-un azil psihiatric. Ea cu cei doi frați ai ei și mama lor așteptau pe hol.
Noi, care eram principala atracție a emisiunii, aveam o cabină cu băuturi răcoritoare și o tavă cu fructe.
I-am spus fetiței să vină să vadă cabina noastră și, cum a intrat, a rămas uimită de cât era de frumos.
– Voi de ce aveți toate astea și noi nu?
Biata de ea părea foarte decepționată.
– Nu știu, presupun că e datorită faptului că fratele meu țintește mai bine decât tatăl tău.
(pp. 64-65)

Read Full Post »

Doua femei la Praga

Autor: Juan José Millás
Titlu: Doua femei la Praga
Editura: Humanitas, Cartea de pe noptiera, Bucuresti, 2010; 192 pagini; 22 RON
Traducere: Florentina Hojbota
Titlul original: Dos Mujeres en Praga (2002)
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Juan José Millás este considerat unul dintre scriitorii spanioli importanti ai ultimelor decenii; a publicat primul sau volum in 1975 si a castigat numeroase premii literare. Dos Mujeres en Praga a primit in 2002 premiul Primavera pentru roman. Cartea ni-i prezinta pe Luz Acaso si pe Álvaro Abril, o femeie in cautarea cuiva care sa ii scrie biografia si un scriitor vestit dar in pana de inspiratie.

Álvaro isi ia angajamentul de a scrie o carte despre viata lui Luz si incepe o serie de interviuri cu femeia; pe masura ce increderea dintre ei creste si monologul devine dialog, cei doi isi descopera numeroase afinitati: Luz spune ca a abandonat intr-o manastire primul sau copil chiar dupa nasterea sa si ca stie ca el a fost dat unei alte familii, iar Álvaro marturiseste faptul ca a suspectat mereu ca e adoptat, pentru ca tatal lui era un om distant si pentru ca surprisese o convorbire suspecta a mamei sale. Cand Luz isi schimba povestea – nu a avut de fapt copii, barbatul ei a murit foarte tanar, a fost de fapt prostituata – Álvaro face totul pentru a tine pasul cu noile ei vieti si si-o rearanjeaza pe a lui in consecinta.

Mi s-a parut ca Doua femei la Praga trateaza mai ales tematica relatiei dintre fantezie si viata de toate zilele; faptul ca Luz si Álvaro aleg sa nu le mai separe pe cele doua ii schimba (pe ei dar si pe cativa dintre apropiatii lor) si, poate mai important, face din doua personaje macinate de teama si de singuratate doua persoane a caror viata e suportabila pentru ei si interesanta pentru cititor. Odata trecuta frontiera spre ceea ce pare ticneala, cititorul e nevoit fie sa filtreze intamplarile si povestile, fie sa se lase dus de val alaturi de personaje si sa vada alaturi de ele unde va duce si asta.

Cartea mi-a placut din mai multe puncte de vedere: alaturi de cele spuse mai sus limbajul folosit de personaje mi s-a parut frust dar placut iar personajele si intrigile secundare dau indicii despre traiul din Spania contemporana. La minus as aminti ideea putin cam obscura a autorului despre Praga, pomenita in fuga la inceputul cartii, actiunea desfasurandu-se in totalitate la Madrid si abandonarea inspre sfarsitul cartii a catorva personaje pentru care aveam un oarecare interes.

Read Full Post »

Am luat parte in aceasta seara la o intrunire organizata de Carturesti in scopul celebrarii lui Sant Jordi si m-am gandit sa povestesc una-alta despre ea.

Sant Jordi este echivalentul catalan al Sfantului Gheorghe de pe meleagurile noastre; se spune ca el a salvat satenii de la poalele Mont Blanc-ului de un dragon care se obisnuise cu dieta bazata pe carne de om si ca din sangele balaurului proaspat ucis a rasarit o tufa de trandafiri. Pentru a sarbatori victoria omului asupra fiarei, catalanii le ofera de atunci de fiecare 23 aprilie catalanelor cate un fir de trandafir.

Din 1923 exista si obiceiul, simetric, de a oferi cate o carte catalanilor. Aceasta frumoasa traditie a fost initiata de un librar din Barcelona, caruia i-a venit ideea ca un astfel de obicei i-ar putea spori vanzarile. Ceea ce ne aduce, oarecum, la serata organizata de Carturesti in libraria lor de la Mall. Oamenii au organziat un raft cu literatura catalana, raft foarte subtirel – am gasit cinci sau sase romane mai noi sau mai vechi, dar deloc inedite pentru cei care viziteaza des librariile, vreo sapte carti cu poze de prin Barcelona si de prin bucatariile spaniole si, nu am inteles bine de ce, un album despre Picasso. Ma asteptam sa gasesc cartile de aici, ma asteptam sa gasesc carti in catalana si informatii mai multe despre sarbatoare decat cele pe care le-am citit pe Wikipedia.

Seara a fost, una peste alta, medie: un om a cantat la chitara trei cantece spaniole neidentificate, s-au dat tapas (adica feliute de paine cu prosciutto si respectiv cu pasta de branza), s-a organizat un concurs care a fost de fapt tragere la sorti conditionata de achizitionarea uneia dintre cartile catalane expuse (ufff!) si cam atat. Obisnuitii locului pareau sa se simta mai bine decat ceilalti.

Desi am plecat inainte de incheierea festivitatilor, ma declar bucuroasa ca am primit un trandafir galben si ca am fost informata ca vizitarea Cataloniei nu este imposibila, ci costa doar vreo 300 de euro in extrasezon.

Read Full Post »

Strada ingusta

Autor: Josep Pla
Titlul: Strada Îngustă
Editura: Rao, Bucuresti, 2008; 250 pagini; 22 RON
Traducator: Christina Anghelina
Titlul original: El carrer Estret (1951)
Nota data de mine: * * * * * (din 5)

Am stiut ca o sa imi placa cartea aceasta inca de cand am citit despre ea; nu stiam inca nimic despre autor (ziarist si scriitor catalan, nascut in 1897, cu o cariera destul de agitata, contestat si astazi pentru ca l-a sustinut pe Franco, desi s-a dezis ulterior de el), dar reclama facuta pe coperta a patra m-a convins ca e o carte pe care-i musai sa o citesc („Micile intrigi de provincie capata noi reliefuri in acest roman captivant al celui mai citit autor catalan al secolului XX”).

Trecand peste faptul ca Pla scrie in prefata ca Strada Îngustă nu-i de fapt un roman (ba isi exprima chiar temerea ca aceasta carte va fi considerata „un roman ca atatea altele”), macar prezentarea facuta de Rao mi-a atras atentia. Cartea a fost scrisa dupa ce autorul a vizitat oraselul catalan Torreles si e, de fapt, o suita de descrieri ale oamenilor si locurilor care i-au atras atentia lui Pla. Cartea nu are intriga; exista un pretext – sosirea in oraselul de provincie a unui tanar medic veterinar care observa noul sau mediu. Strada Îngustă e un soi de jurnal, in care medicul scrie despre locurile remarcabile pe care le-a vazut si, mai ales, despre remarcabilii lui vecini de pe Strada Îngustă.

Aceasta straduta, importanta in economia orasului, gazduieste tot felul de oameni – mici meseriasi, patroni de localuri, burghezi si servitori. Acestia se observa permanent unul pe celalalt si participa macar prin barfa la toate intamplarile notabile (si din acestea sunt multe – un barbat care incepe sa nu-i mai vorbeasca sotiei, o tanara cu suspect de multi pretendenti, o soacra care confisca salteaua buna atunci cand vin in vizita copiii preferati – o bogatie de povesti mici si nici o alta miza decat cea de a le scrie).

Mi-a placut mult cum scrie Pla: epurat de orice efuziune emotionala, de lirisme, de citate din clasici si de cugetari. Scrie exact, precis si totusi frumos – fiecare cuvant e la locul lui, descrierile sunt scurte si sugestive, iar senzatiile personajului-narator sunt puse pe hartie doar cand imbogatesc povestea. La sfarsitul cartii senzatia e cea de la intoarcerea dintr-o calatorie: ii cunosti pe cei de pe Strada Îngustă, ai vazut cum si unde traiesc si, mai ales, stii to ceea ce cred bucataresele despre ei.

Un fragment:

Pe mijlocul strazii – care e pardosita cu placi cu model de ochi de sarpe – poate sa treaca cu usurinta un car sau o trasurica. Se intelege, un car plin pana la refuz cu fan sau cu lucerna, caruia trotuarele ii ofera un plus de spatiu ca sa strecoare incarcatura, de unde deduc ca asta a si fost unitatea de masura a latimii strazii: un car incarcat cu fan. Cata vreme carele un constituit mijlocul cel mai important de transport, socoteala a fost perfecta. Astazi insa, acest calcul e anacronic si evident insuficient. Daca un camion modern indrazneste s-o apuce pe aici, trebuie sa-si urce rotile pe trotuar, lucru deloc usor, ce provoaca protestele aprinse ale celor care locuiesc in case, dar si ale pietonilor, expusi unui pericol sigur.
(p. 42)

A scris despre carte si Dragos, aici.

Read Full Post »

Bora Bora

Autor: Alberto Vazquez-Figueroa
Titlu: Bora Bora
Editura: Polirom, Biblioteca Polirom. Proza XXI, Iasi, 2008; 396 de pagini; 29.95 RON
Titlul original: Bora Bora (1993)
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Bora Bora e o insula de vreo 30 de kilometri patrati din Pacificul de Sud (cea mai cunoscuta vecina a sa e Tahiti) si e actualmente casa catorva mii de cetateni francezi de peste mari si tari. Intamplarile din Bora Bora au insa loc ceva mai devreme, cand europenii nu ajunsesera inca prin zona. Tribul care locuia pe-atunci pe insula cunostea o foarte mica portiune din oceanul care il inconjura, stia ca pamantul e plat si acoperit de ape si ca intinderea mare de pamant de la est de el (America de Sud) e marginea lumii.

Cartea semana mult cu cele care-mi placeau in copilarie: se spune o poveste si se exploreaza o lume exotica – aproape Jules Verne. Locuitorii insulei sunt atacati intr-o noapte de niste salbatici uriasi, veniti de la nord-vest. Acestia le distrug satul, il ucid pe rege si rapesc cateva fete, printre ele si pe printesa Anuanua – singura mostenitoare a regelui Pamau. Ramasi fara conducator, locuitorii insulei decid sa ii gaseasca pe atacatori, sa se razbune si sa le recupereze pe fetele rapite.

Povestea e simpla si liniara, personajele vii (centrala e povestea a trei adolescenti care invata sa fie adulti in timpul lungii calatorii pe mare pana la insula salbaticilor), iar ce-am aflat despre obiceiurile polinezienilor e interesant si credibil. Alberto Vazquez-Figueroa a trait multi ani in insulele Polineziei Franceze si a scris multe carti in care intamplarile se petrec aici, deci am avut incredere in ce scrie.

Am aflat ca pe-atunci polinezienii imparteau lumea in 5 cercuri concentrice, in functie de cat de multe stiau despre ele. Primul cerc era zona din jurul insulei lor, iar ultimul incepea acolo unde constelatiile dupa care isi ghidau navele nu mai erau deloc familiare. Din al cincilea cerc intoarcerea acasa era aproape imposibila. Am mai aflat ca fiecare om din comunitatea lor avea un rol pentru care se pregatea ani intregi (navigatorii invatau constelatiile si mestesugurile marii, Omul-Intoarcere era cel pe pielea caruia se tatuau reperele calatoriilor de explorare, Oamenii-Memorie arhivau in mintea lor legile si istoria locului). Ca desi fierul si bronzul nu erau inca cunoscute, vapoarele construite de polinezieni erau rapide, rezistente si autonome chiar si in cazul calatoriilor ce durau ani si ani. Si ca orice femeie tanara putea (si era incurajata) sa aiba idile cu toti tinerii necasatoriti din comunitate inainte de a se decide cu care dintre ei sa se marite.

Alberto Vazquez-Figueroa se tine departe de ideea romantica a „bunului salbatic” – personajele lui au si bune si rele, confruntarile dintre triburile rivale sau intre sectele aceluiasi trib sunt relativ frecvente si adesea violente, iar unele obiceiuri ale locului sunt crude (de exemplu sacrificarea cuiva atunci cand se lansa la apa un nou vas). Salbaticii lui sunt mai degraba sanatosi – mananca bine, au tot ce le trebuie, sunt amabili si politicosi unul cu celalalt si sunt fericiti cu viata pe care o duc.

Cartea mi-a placut foarte mult – e o poveste frumoasa. Cred ca poate sa fie citita si de copii, daca le plac aventurile pe mari. Am de gand sa citesc si celelalte carti de Alberto Vazquez-Figueroa aparute la Polirom (mai sunt inca patru, dintre care Bora Bora e prima pe care o cumpar). Recunosc ca ma asteptam la altceva – pictura de Gauguin de pe coperta si influenta Paradisului de dupa colt au fost hotaratoare cand am cumparat-o . Dar a fost bine si asa.

Read Full Post »