Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘science-fiction’ Category

Războiul Z

Razboiul Z

Autor: Max Brooks
Titlu: Războiul Z (World War Z, 2006)
Editură: Trei, București, 2012; 448 pagini; 39 RON
Traducere: Bogdan Perdivară
Nota dată de mine: *** (din 5)

Lumea care se respectă a scris despre cartea asta încă de prin 2007 și am reținut de atunci că dacă e să citesc un singur roman despre zombi atunci ar trebui să îl aleg pe acesta. Cum subiectul mi s-a părut mereu penibil nu m-am grăbit, însă, și am așteptat liniștită filmul și/sau traducerea în românește, care, iată, a apărut prima.

Războiul Z adună mărturiile supraviețuitorilor marelui război dintre oameni și zombi dintr-un viitor apropiat. Interviurile sunt grupate pe capitole tematice – începutul epidemiei de zombi, marea panică cauzată de primele hoarde, disoluția civilizației umane și, în final, revanșa împotriva morților-vii.

Din pricină că Războiul Z e singura carte cu zombi pe care am citit-o vreodată nu pot face prea multe comparații și paralele; mi s-a părut că imaginea zombi-ului e destul de regulamentară – oameni reanimați care se târâie, gem, își pierd părți ale trupului pe drum și mușcă din trecători. Mi se pare că am auzit și că tema apocalipsei produsă de zombi de destul de clasică și că am mai văzut scurte secvențe cu eroi americani dând în zombi ca la fasole.

Ce mi-a plăcut în schimb e fost ampla privire socială și geopolitică a autorului, care explică în Războiul Z cum o plagă rizibilă reușește să anihileze cu succes mare parte din omenire. Motivele sunt limpezi: lipsa gândirii strategice, societatea care cultivă prostia și dependența de tehnologii și instituții care dispar rapid în caz de dezastru, incapacitatea oamenilor de a colabora și alte tare asemănătoare. Din acest punct de vedere, faptul că Max Brooks a ales pe post de călăreț al apocalipsei zombiul e foarte potrivit: ideea generală ar fi că nu e nevoie să ne închipuim cum omenirea e distrusă de lucruri mari (bombe, nove, alieni), că nu-i nevoie decât de un amărât de copil zombificat pentru ca totul să se ducă pe apa sâmbetei.

Văzuți din această perspectivă zombii devin suportabili, ca mecanism literar, tare mi-e însă teamă că Războiul Z nu și-a adus vreo contribuție la cooptarea mea printre fanii genului atâta timp cât nici măcar ea nu pare să îi considere prea breji pe eroii principali.

Am remarcat, citind alte recenzii, că unii din cei cărora le plac cărțile cu zombi îl critică pe Max Brooks pentru că Războiul Z e scris sub formă de reportaj, pentru că personajele nu au parte de suficient de multă atenție pentru a deveni simpatice sau memorabile și pentru că tot felul de povești secundare nu sunt încheiate cum trebuie. Semnalez deci aici aceste caracteristici, care nu m-au deranjat deloc (mai degrabă au dat un pic de ritm acolo unde, pe sute de pagini, putea să se afle doar „și atunci au venit și pe jumătate din noi i-au mâncat”).

În sfârșit, cea mai bună ideea lui Brooks mi se pare aceea de a sări de la o țară la alta, arătând în ce măsură diferențele culturale despre care există atâtea discuții și atâtea bancuri fac vreo diferență atunci când vine spre tine hoarda de zombi. Pe locul doi e ideea că după apocalipsă țăranii care știu să facă un țarc de găini dintr-un lighean, trei șuruburi și niște paie vor ajunge să îi calce pe cap pe intelectualii de mai an și îi vor reeduca la locul de muncă, la depănușat porumb. Și, bineînțeles, ideea că tot câinele este cel mai bun prieten al omului și că cei cărora nu le plac animalele merită să piară primii.

O carte citibilă, una peste alta, chiar și pentru cineva căruia nu îi place genul.

Read Full Post »

Hartiile masculului

Silviu Gherman, Hârtiile masculului, Curtea Veche, București, 2012; Nota: **** (din 5)

Silviu Gherman a mai publicat până acum un volum de povestiri (Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus, Polirom, 2005) și un roman (Cele mai frumoase creiere, Cartea Românească, 2008). Nu am citit-o pe niciuna, dar am citit despre ele și am rămas cu impresia că scrie un soi de punk.

Despre Hârtiile masculului am citit mai mult de bine, deși mi s-a părut că recenzorii manifestă o oarecare confuzie în privința încadrării romanului într-un gen – ba că e un soi de steampunk fără a fi SF, ba că e fantastic, ba că e satiră swiftiană și câte și mai câte. Fără a avea pretenția că știu mai bine decât ei, o să încerc să povestesc cum mi s-a părut mie, adică, până la urmă, oarecum SF.

Adunate în acest volum sunt notițele unui bărbat dintr-o epocă viitoare și de după apocalipsă. Făptură efemeră și lipsită de drepturi, el le servește pe cledane, niște post-femei gigantice, nemuritoare și atotputernice, cel puțin în ceea ce îl privește. Cledanele, la rândul lor, o servesc pe Elisabeta Rakowicz, singura supraviețuitoare a apocalipsei, cea care le-a creat cu ajutorul ultimelor mașini „gemotice” din lume, cea care le-a programat să o iubească și să o asculte întocmai.

Problema ar fi aceea că Elisabeta Rakowicz e o femeie mărginită și un pic într-o ureche, iar societatea pe care a izbutit să o crească din cenușa celei vechi îi seamănă întocmai. Cledanele își ignoră misiunea (cea de a apăra orașul de aricii-de-sânge) și preferă să bea și să îi abuzeze pe masculi, ucenicele lor, croacele, se pierd în dispute sterile și uită să mai analizeze ultima mașină „gemotică” care le mai stă la dispoziție, iar masculii sculptează rahat (și nici măcar nu o fac prea bine) sau cară aiurea terci de gulii.

Recuzita SF de care se ajută Silviu Gherman e demnă de atenție: mașini care reciclează materia organică și creează făpturi mature și funcționale (păcat că multe dintre ele sunt pisici), animale ciudate născute din apocalipsa, femei gigantice înveșmântate în tablă, sculpturi bizare, programare mentală și câte și mai câte (cu excepția notabilă a oricărui element steampunk). Toate sunt puse în slujba unei satire a lumii de azi și a celor care o populează.

Nu-mi doresc să știu cine a fost modelul pentru Elisabeta Rakowicz (scurta prezentare a autorului pare să indice faptul că romanul s-a născut din anumite dezamăgiri), dar până la urmă romanul e, dincolo de o urmă de război privat, o extrapolare a anumitor metehne feminine și, mi s-a părut, românești. Tendința de a te da mai deșteaptă, de a reduce lucrurile complicate și importante la puținul pe care îl înțelegi din ele, de a drege cu sârmă reactorul nuclear și de a decreta că dacă toți spun că ai tricotat ceva urât atunci tu, ca dictatoare, vei redefini din temelii toate criteriile estetice, toate astea sună cunoscut și miștoul lui Gherman e mai crud decât cruda soartă a masculilor viitori.

Hârtiile masculului e un roman brutal pe alocuri, grotesc, o subordonare interesantă a tehnicilor SF-ului în slujba satirizării ramurii feminine și românești a speciei umane. Poate fi citit ca SF și are multe de oferit cititorilor români ai genului, care pot însă să fie fericiți că, iată, mai scapă literatură română de gen și la edituri din afara nișei. Nu e o carte perfectă – mi s-a părut că se încheie, fără efort, acolo unde scriitorul s-a plictisit de ea și respectiv că anumite lucruri puteau să aibă ceva mai mult sens -, dar e o carte amuzantă, nonconformistă și scrisă, în mare parte, bine.

Cred că dacă Silviu Gherman ar fi scris în engleză la ora asta ar fi fost deja invitat să cuvânte despre prostia umană alături de Will Self. Vestea bună e că nu îl ajunge din urmă pe acesta în privința scârboșeniei – recomand deci cartea și celor cărora le place, măcar ca principiu, literatura punk, dar nu au mereu metoclopramid pe acasă.

Read Full Post »

Joseph Anton

Autor: Salman Rushdie
Titlu: Joseph Anton: Memorii (Joseph Anton: A Memoir, 2012)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 704 pagini, 68 RON
Traducere: Dana Crăciun
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Lui Salman Rushdie i-am citit toate romanele și o bună parte dintre eseuri; am fost deci extrem de curioasă de cartea aceasta de memorii care are în centru perioada în care fatwa care cere insistent asasinarea lui Rushdie și a colaboratorilor lui, fie ei editori sau traducători, îi tulbura viața cu cea mai mare intensitate.

Joseph Anton e pseudonimul ales de Rushdie în primii ani ai fatwei, atunci când mulțimi furioase manifestau în toată lumea cerându-i capul și când orice mișcare de-a sa trebuia să fie aprobată și atent monitorizată de poliție.

Pornind de la gestația acestui nume de împrumut, Rushdie coboară întâi în trecut, amintindu-și de o copilărie împărțită între India și Marea Britanie, de dubiile de adolescent și tânăr autor nepublicat, de triumful Booker-ului primit pentru Copiii din miez de noapte și de evoluția lui până la Versetele satanice.

Ceea ar fi putut fi viața obișnuită a unui scriitor britanic de succes se schimbă brusc pe paisprezece februarie 1989, când ayatolahul Khomeini emite, chiar înainte să moară, o fatwa care cere oricărui musulman să îl asasineze pe autorul Versetelor satanice, o carte blasfematoare și jignitoare. Fără a se obosi să o citească, mii de musulmani sar la luptă și se străduie, după posibilități, să obțină capul lui Rushdie, care primește protecția poliției britanice, interdicția de facto de a părăsi Marea Britanie și atenția nu tot timpul binevoitoare a ziariștilor și scriitorilor de pretutindeni.

Cel mai mult cred că mi-a plăcut, în aceste memorii, felul în care Rushdie dialoghează cu cei care l-au sprijinit fără rezerve și, respectiv, cu cei care au început (și uneori și sfârșit) prin a mormăi că libertatea de expresie e una, iar blasfemia alta. E vizibil faptul că scriitorul și-a notat fiecare remarcă, fiecare articol și fiecare bârfă auzită în treacăt și că lista sa neagră e extinsă și amănunțită. Diverși scriitori altfel respectabili sunt jumuliți câte un pic, tot felul de oameni de cultură sunt beșteliți cu mai multă sau mai puțină cruzime și e ușor să îți închipui cum izolarea i-a permis lui Rushdie să-și rafineze înțepăturile și să găsească unghiurile cele mai potrivite din care să le aplice. Amatorii de bârfe literare vor avea deci cu ce să se amuze.

Mi-a plăcut și faptul că Rushdie își asumă părțile lui de vină, mai ales în viața privată, și că încearcă mereu să înțeleagă, dincolo de emoții, cum de s-a întâmplat ceva sau altceva. Dialogul constant dintre rațiunea care încearcă să facă ordine într-o situație îngrozitor de complicată și de periculoasă și orgoliul de scriitor mare, care ar trebui să fie respectat de toți cei din jur, e interesant și el. Nu vă așteptați însă să găsiți prea multe emoții primare – este vizibil faptul că întregul material al memoriilor a fost trecut printr-un filtru rațional și organizat conform anumitor criterii de ordine și disciplină care i-au lipsit cu siguranță vieții atunci când a fost trăită. Totuși Joseph Anton pare să fie o carte sinceră, în cea mai mare parte, chiar dacă sunt destul de sigură că îl reflectă pe Rushdie cel de acum, nu cel din timpul coșmarului fatwei.

În sfârșit, Joseph Anton mi s-a părut o carte necesară: e punctul de vedere al cuiva care a trecut prin lucruri greu de imaginat în numele literaturii și care s-a gândit mulți ani dacă lumile imaginare merită sacrificii reale. Răspunsul e mai complicat decât ar putea părea și mă bucur că Salman Rushdie a trecut peste nevoia de a se ascunde, peste rușine și peste vină (aruncate asupra sa tocmai de cei care ar trebui să se simtă rușinați și vinovați) pentru a-l da.

P.S. Pentru că a trecut iarăși ceva timp de când n-am mai scris pe aici, spun câteva vorbe și despre alte câteva cărți pe care le-am mai citit în acest timp.

John Steinbeck, Cupa de aur, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ioana Oprica: roman de aventuri pur și dur, cu pirați englezi nemiloși care cuceresc noi teritorii pentru gloria lor personală. Tema romanului e căutarea neobosită a ceva – a onoarei, a dragostei, a averilor și faimei sau doar a liniștii și-a familiei. E primul roman scris de Steinbeck și premiul Nobel pentru literatură e încă departe, dar celor cărora le e pe plac literatura de aventuri li se va părea probabil demn de atenție. Trei puncte din cinci.

George R.R. Martin, Dying of the Light, Random House, New York, 2004: tot un roman de debut, dar SF. Ideea de plecare mi-a plăcut – o planetă fără stea vagabondează prin Univers și intră, pentru câteva decenii, într-un sistem solar care îi împrumută suficientă căldură pentru ca viața să se poată dezvolta. Oamenii o colonizează pentru că pot, iar la sfârșitul perioadei de grație se mută înapoi de unde veniseră. Rămân doar cei care nu pot încă pleca. Din păcate povestea SF dispare repede printre considerații despre dragoste și eroism și totul devine cât se poate de violent și cât se poate de plictisitor. Mi-a amintit de ce nu mi-a prea plăcut Dansul dragonilor – luam o poveste din care ar putea ieși ceva și ne concentrăm câteva sute de pagini pe armurile și săbiile și rănile celor care ar putea să fie personaje într-o carte frumoasă, dar care sunt de fapt personaje într-o descriere fără scop. Două puncte din cinci.

Terry Pratchett, Stephen Baxter, The Long Earth, Doubleday, London, 2012: un SF de Pratchett e mereu o veste bună, iar colaborarea cu Baxter văd că a fost o idee fericită. Premisa e aceea că Pământul nu e unic – există un număr infinit de Pământuri, într-un număr infinit de Universuri, în care lucrurile se întâmplă puțin altfel sau mult, mult diferit. Iar atunci când cineva descoperă cum se poate trece de la un Pământ la altul omenirea se confruntă brusc cu abundența absolută de spațiu și de resurse și cu posibilitatea ca oricine să își poată găsi, cu puțin efort, un locșor în care să fie perfect mulțumit. Lucrurile sunt bineînțeles complicate de faptul că locuitorii mai mult sau mai puțin benevolenți ai lumilor paralele pot și ei să călătorească între lumi, iar întâlnirea cu ei poate să le aducă oamenilor un plus de bunăstare și cunoaștere sau un plus de oportunități de a da colțul în mod creativ. Cred că e SF-ul cel mai reușit al lui Pratchett. Cinci puncte din cinci.

Am mai scris și două recenzii mai lungi pentru Revista de suspans, la Ce s-a pierdut de Catherine O’Flynn și la Copilul german de Camilla Läckberg.

Read Full Post »

La capatul curcubeului

Autor: Vernor Vinge
Titlu: La capătul curcubeului (Rainbows End, 2006)
Editură: Nemira, București, 2012; 616 pagini; 37 RON
Traducere: Maria Drăguț
Nota dată de mine: *** (din 5)
Nota dată traducerii: * (din 5)

Rainbows End a câștigat în 2007 premiul Hugo pentru cel mai bun roman. E o carte destul de tipică despre dezvoltările tehnologice care ne-ar putea conduce spre o singularitate: Vinge își imaginează cum, nu peste foarte multe decenii, oamenii vor putea suprapune lumi virtuale peste lumea reală și vor putea naviga printr-un web imens care să îi ajute să se descurce în lumea veșnic schimbătoare în care vor trăi.

Romanul e organizat pe mai multe nivele – există povestea mare a unor agenți secreți care luptă pentru subjugarea sau salvarea omenirii și poveștile mici ale câtorva oameni banali care ajung într-un fel sau altul să fie amestecați în intriga importantă. Îl avem pe Robert Gu, un poet în vârstă care își revine după ani lungi de boală și care e nevoit să meargă la liceu pentru a învăța cum să se descurce în lumea real-virtuală în care s-a trezit. Îi avem pe aliații lui, un cerc de moși care încearcă să salveze ultimele cărți tipărite din lume. Mai există și o nepoată care încearcă să îl ajute și să-l salveze de pericolele lumii noi, un fiu și o noră și diverși alții. Peste toți veghează Iepurele, o inteligență misterioasă care nu e niciodată ceea ce pare a fi.

O bună parte din roman e dedicată cunoașterii „lumii noi”, lucru bun după părerea mea: cărților SF le iert cu bucurie introducerile de sute de pagini atâta timp cât creează acel sense of wonder pentru care până la urmă le citesc. Urmează apoi pregătirile pentru bătălia cea mare pentru salvarea lumii, bătălia în sine și deznodământul, toate satisfăcătoare. Pentru un roman de Hugo și pentru un roman de Vernor Vinge ideile mi s-au părut puțin cam subțirele, dar probabil că intervine aici și faptul că despre singularitate s-a tot scris de atunci și dezvoltările mai târzii ale anumitor idei și teorii sunt mai captivante decât predecesoarele lor. Mi-a plăcut însă faptul că personajele sunt oameni banali confruntându-se cu tehnologia, nu geeks sau altfel de meseriași.

Traducerea Mariei Drăguț e din păcate una dintre cele mai proaste traduceri SF românești de care am dat vreodată. Nu știu pe ce bază editura Nemira a ales să angajeze o persoană care nu a mai tradus cărți SF, nici motivul pentru care nu pare să fi existat nimeni care să fi verificat traducerea înainte ca ea să fie publicată și vândută pe o sumă de bani bunicică.

Încă de la prima vedere am remarcat faptul că traducătoarea nu stăpânește lucruri elementare ca realizarea acordurilor, respectarea concordanței timpurilor verbale sau plasarea cu cap a semnelor de punctuație. Puteți deschide, de test, cartea la orice pagină și veți găsi un potpuriu de greșeli ridicole de limbă sau de gramatică.

Intrigată de anumite aspecte ale lumii lui Vinge am făcut pasul următor și am obținut textul în original (autorul l-a pus gratis și legal la dispoziția publicului cititor în 2007 – păcat că am aflat abia acum). Am descoperit astfel că traducătoarea nu numai că nu a înțeles despre ce e vorba în carte, ci nici măcar nu a încercat sa afle. Altfel nu îmi explic cum a decis să opereze schimbări importante de fiecare dată când a dat de pasaje sau concepte mai complicate.

Vinge creează de exemplu conceptul de belief circle – ansamblul membrilor unei comunități virtuale care în lumea aceea nu mai sunt chiar virtuale – dacă crezi că lumea lui Pratchett e cea mai faină poți să îți duci viața arătând pentru ceilalți ca un pitic sau ca un membru al Gărzii de Noapte, respectând canoanele unei astfel de vieți și trăind în locuințe tipice pentru Ankh-Morpork. Mariei Drăguț conceptul i s-a părut probabil dubios, deci belief circle va fi tradus după cum îi pică la mână și cu o indiferență totală față de denaturarea cărții pe care o traduce. La un moment dat e tradus, totalmente stupid, ca „iluzie”.

Și mai penibil, traducătoarea inventează atunci când nu pricepe. Una dintre comunitățile despre care ziceam mai sus e numită, în original, Scooch-a-mout. E vorba de o comunitate aleasă mai ales de copii, care se „costumează” în Pokemoni mai mici sau mai mari, adaptați în mii de feluri culturii juvenile din diverse zone ale lumii. Traducătoarei îi plac însă dinozaurii. Marele Scooch-a-mout va deveni deci în roman Marele Tiranozaur, mai micii Scooch-a-mout primind roluri de brontozauri, triceratopși și te miri ce altceva. Urmează și inevitabilele adaptări din mers ale cărții la noua realitate jurasică și denaturarea unor personaje și scene foarte importante pentru acțiunea cărții.

Pentru a mai da doar două exemple (există sute), atunci când în roman apare un laborator de regulomics traducătoarea nu ezită să presupună că e vorba de imunologie (problema e că nu e nici pe departe, o căutare rapidă pe Wikipedia ar fi putut să o ajute nespus) și când în carte e scris cu regularitate Rabbit ea traduce, alandala, ca Iepure, Bocănilă, Urechilă, Iepurilă și câte și mai câte. Poate că e drăguț, dar e greșit.

În sfârșit, atunci când un pasaj e prea complicat traducătoarea îl schimbă sau chiar îl taie cu totul. Dau un singur exemplu, deși poate fi citată cartea în totalitatea sa:

Textul original:

„The spider bots were real. Where had the Hacekeans gotten such clever things, and on such short notice? He pinged them; not surprisingly, nothing came back. There was an almost living suppleness about the way they scrambled over one another, surging and retreating. The gadgets looked like custom melds of the latest Intel and Legend models. GenGen regulomics was upgrading to something like this. He pinged them again, this
time with his GenGen technician’s authority.” (p. 212 în versiunea mea)

Traducerea:

„Roboții păianjeni erau reali. De unde făcuseră Hacekienii rost de asemenea mașini istețe, într-un timp atât de scurt? Le trimise un impuls; cum era de așteptat, nu primi nimic înapoi. Erau aproape la fel de supli ca și păianjenii reali în felul în care se cățărau, înaintau și se retrăgeau. Gadgeturile arătau ca o combinație customizată de modele clasice și modele ultra noi. GenGen folosea asemenea tehnologie la imunologie! Le mai trimise un impuls, de data aceasta folosind accesul de laborant.” (p. 421)

Vocabular școlăresc, exprimări ciuntite, propoziții schimbate din temelii. O traducere mizerabilă pe care vă recomand să o ocoliți dacă aveți de ales. Eu mă întreb dacă îmi voi putea cumva primi banii înapoi.

Read Full Post »

The Girls of Slender Means

Muriel Spark, The Girls of Slender Means, Penguin, London, 2002; 144 pagini; 8 EUR. Nota: **** (din 5)

O nuvelă cu titlu frumos, pe care vroiam de mult timp să o citesc. Eroinele sunt pensionarele unui hostel pentru tinere sărace și necăsătorite care se mută la Londra pentru a munci și pentru a-și căuta, eventual, un soț. Anul e 1945 și sărăcia e una dintre caracteristicile comune ale celor mai mulți englezi. Mâncarea, stofa și țigările se mai dau încă pe cartelă și tinerii frumoși care au supraviețuit războiului se întorc încet de la oaste pentru a-și relua ocupațiile de dinainte.

Pentru cei care n-au citit-o deloc pe Muriel Spark (și nu știu ce îi poate pielea) The Girls of Slender Means poate să pară un roman ușurel despre un grup de fete care schimbă rochii, țin cure de slăbire și urzesc intrigi matrimoniale mai mult sau mai puțin copilăroase. Evident, toate acestea se întâmplă, fetele locuind împreună sunt fete locuind împreună. Dar dincolo de fundalul de bârfe și muselină există întunecimi și cruzimi abia simțite scoase treptat la lumină. Nu are rost, bineînțeles, să discut prea în amănunt ce se întâmplă într-o carte care se poate citi într-o după-amiază, dar poate că acest rezumat foarte scurt vă va stârni curiozitatea: un tânăr ușurel în moravuri se convertește la catolicism și pleacă să creștineze păgânii din Africa după ce e martorul unei manifestări a Răului Absolut: furtul unei rochii croite de Schiaparelli.

Pare puțin ridicol, probabil, dar tot farmecul stă în faptul că îți e ușor să o crezi pe autoare odată ce te-ai apucat de citit. Spark prinde și fixează pe hârtie atât de eficient personaje, relații și subtexte credibile încât îți e greu să mai scapi atunci când întreaga construcție își arată brusc chipul adevărat. E vorba de o oarecare cruzime aici, care nu e întrecută însă de cruzimea fetelor despre care scrie (cea a tuturor fetelor pe cale să devină femei).

Singura mea obiecție e legată de faptul că sărăcia protagonistelor e mai degrabă un pretext pentru a face câteva paralele (cu sărăcia emoțiilor și-a înțelegerii, mai ales). E o paralelă frumoasă, dar aș fi apreciat o abordare ceva mai puțin artificială a sărăciei ca mod de a trăi – am avut senzația că aici tehnica a avut câștig de cauză în fața veridicității narațiunii.

The Midwich Cuckoos

John Wyndham, The Midwich Cuckoos, Penguin, London, 2008; 224 pagini; 8 EUR. Nota: *** (din 5)

Primul roman recomandat de Goodreads, unde am binevoit de curând să îmi fac cont. Mult mai puțin impresionant decât Ziua trifidelor și Crisalidele, dar totuși plăcut după o perioadă lungă de citit cărți mainstream.

Ideea ar fi următoarea: într-o bună zi un sătuc din Marea Britanie e anesteziat de o forță misterioasă. Cad lați toți, copii, femei, oi și căței. Oricine se apropie de sat cade și el în nesimțire la atingerea unei bariere invizibile. Totul durează doar o zi, iar la trezire populația e nevătămată – mai puțin cei care înghețaseră sau fuseseră găsiți un pic cam aproape de fustele vreunei vecine. Dar două-trei luni mai târziu devine limpede că lucrurile nu stau chiar perfect: întreaga populație feminină de vârstă potrivită e însărcinată, și e limpede că pruncii lor nu sunt pui de om.

Pornind de la acest mister, Wyndham construiește o poveste despre evoluția speciilor inteligente și despre ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi într-o bună zi că supremația noastră e amenințată de o nouă inteligență. Romanul e în mare parte construit în jurul descoperirii de către oameni a caracteristicilor uimitoare ale copiilor născuți după Eveniment și în jurul dezbaterilor interminabile despre etica adoptării sau a distrugerii a celor diferiți, străini și amenințători.

Discuțiile acestea sunt din păcate destul de anoste, mai ales după câteva zeci de pagini, iar ideea destul de interesantă a invaziei extraterestre „din interior” nu e suficientă pentru a justifica mai mult de două sute de pagini de vorbărie. În plus, nu mi-a plăcut prea mult nici concluzia la care ajung autorul și respectiv savantul care îi servește de port-parole.

Nu consider timpul petrecut citind-o pierdut decât pentru că e o carte minoră a unui autor totuși reprezentativ pentru SF-ul unei perioade interesante, trebuia să o citesc cândva.

Read Full Post »

Gateways

Gateways

Editor: Elizabeth Anne Hull
Titlu: Gateways
Editură: Tor Books, NY, 2010; 416 pagini; 10 USD (Kindle edition)
Nota dată de mine: **** (din 5)

Subtitlul acestei antologii spune aproape tot: „Original new stories inspired by Frederick Pohl”. Editoarea e cea de-a cincea nevastă a lui Pohl, teoreticiană cunoscută a literaturii SF, iar volumul a fost publicat de Tor în preajma celei de-a nouăzeci aniversări a lui Pohl.

De ce o antologie? De ce aproape treizeci de scriitori și editori au contribuit cu texte noi și originale la o antologie care îl celebrează pe Pohl? Fiecare povestire e urmată de câte o scurtă postfață în care sunt expuse motivele pentru care autorii publicați în antologie au acceptat să scrie un text. Răspunsul, pe scurt, ar fi că în mai bine de șaptezeci de ani de activitate Fred Pohl a făcut tot ce se putea face în SF (autor, editor, organizator al fandomului și câte și mai câte).

Cuprinsul antologiei e mai mult decât generos:

* Elizabeth Anne Hull, Introduction
* David Brin, Shoresteading
* Phyllis and Alex Eisenstein, Von Neumann’s Bug
* Isaac Asimov, Appreciation
* Joe Haldeman, Sleeping Dogs
* Larry Niven, Gates (Variations)
* Gardner Dozois, Appreciation
* James Gunn, Tales from the Spaceship Geoffrey
* Gregory Benford and Elisabeth Malartre, Shadows of the Lost
* Connie Willis, Appreciation
* Vernor Vinge, A Preliminary Assessment of the Drake Equation, Being an Excerpt from the Memories of Star Captain Y.T. Lee
* Greg Bear, Warm Sea
* Robert J. Sawyer, Appreciation
* Frank M. Robinson, The Errand Boy
* Gene Wolfe, King Rat
* Robert Silverberg, Appreciation
* Harry Harrison, The Stainless Steel Rat and the Pernicious Porcuswine
* Jody Lynn Nye, Virtually, A Cat
* David Marusek, Appreciation
* Brian W. Aldiss, The First-Born
* Ben Bova, Scheherezade and the Storytellers
* Joan Slonczewski, Appreciation
* Sheri S. Tepper, The Flight of the Denartesestel Radichan
* Neil Gaiman, The [Backspace] Merchants
* Emily Pohl-Weary, Appreciation
* Mike Resnick, On Safari
* Cory Doctorow, Chicken Little
* James Frenkel, Afterword

Nume unul și unul, deci, și autori din mai multe generații (Gardner Dozois remarca într-o recenzie din Locus că părinții unora dintre autorii prezenți în această antologie nu se născuseră încă atunci când Pohl își începea activitatea sefistică).

Dintre povestiri doar două nu mi-au prea plăcut, și voi începe cu ele. Warm Sea a lui Greg Bear e o povestire foarte scurtă despre întâlnirea de gradul trei dintre un bătrân muribund și o caracatiță uriașă. Miza poveștii e să surprindă stranietatea celuilalt, ceea ce reușește, dar dincolo de acest aspect povestirea mi s-a părut prea simplă, prea pe scurt spusă.

The First-Born a lui Brian W. Aldis e singura povestire din antologie care mi s-a părut repugnantă – violență gratuită punctată cu scene de incest, totul pe fond marțian. Premisa povestirii e aceea a imposibilității colonizării planetei Marte din pricina faptului că acolo nu se pot naște copii. Ar fi putut probabil să iasă ceva interesant de aici dacă autorul nu s-ar fi bazat pe ideea că pe Marte vor fi trimiși, în primul val de colonizatori, numai oameni cu IQ tinzând spre 20 și cu psihopatii diverse.

În afară de aceste două texte restul mi s-au părut cât se poate de onorabile, chiar dacă pot fi deslușite două direcții înspre care s-au îndreptat autorii lor.

* Texte mai mult sau mai puțin umoristice:

Von Neumann’s Bug – povestea unui replicator autonom de mărimea unei muște care parazitează garajul unui american cinstit, american care, firește, nu înțelege nimic.
Gates (Variations) – o povestire distractivă despre o „lume secundă” creată de Bill Gates pentru prietenii săi.
The Stainless Steel Rat and the Pernicious Porcuswine – o parodie destul de haioasă despre porcușori de companie și despre capitalismul din viitor, precum și despre groaznica gintă feminină, care își va alege mereu animale de companie urâte și cu nasul cârn.
Scheherezade and the Storytellers – probabil cea mai slabă povestire din această categorie, o parabolă despre drepturile de autor realizată cu tușe destul de groase. Ben Bova e însă singurul dintre autorii antologiei care povestește câte ceva despre modul în care se discutau drepturile de autor în anii 40-50, subiect vast și interesant.
The Flight of the Denartesestel Radichan – o poveste destul de simplă despre niște xeno-biologi care acționează întru studierea și apoi eliminarea din Galaxie a tuturor speciilor sexuate.
On Safari – amuzament maxim alături de doi amploiați trimiși de firmă într-un safari ieftin pe o planetă plină de monștri odioși.

* Texte serioase

Shoresteading – o Chină viitoare în care diferențele sociale s-au accentuat enorm și niște mesageri misterioși veniți din Cosmos, care avertizează omenirea că sfârșitul e aproape dar care nu se înțeleg între ei în privința oricărui alt aspect. Cel mai lung și cel mai complex text din antologie.
Sleeping Dogs – prima povestire de Joe Haldeman care-mi place. Ghid ne este un pământean care se întoarce pe planeta pe care luptase în tinerețe pentru a-și regăsi amintirile despre acele vremuri și care, în schimb, descoperă că guvernul pentru care luptase dusese la extrem manipularea maselor și-a informațiilor. Un alt text complex și inteligent.
Tales from the Spaceship Geoffrey – trei secvențe dintr-un roman aflat în pregătire. Un soi de roman picaresc, cu persoane dintr-o multitudine de specii călătorind împreună și povestindu-și viața. Personajele sunt extrem de bine construite, lumile de pe care vin sunt fascinante (printre ele o planetă pe care au evoluat flori inteligente) și ansamblul mi-a deschis apetitul pentru roman.
Shadows of the Lost – un text puțintel scolastic despre Homo Sapiens și Homo neanderthalensis, frații care s-au ucis și adesea mâncat unii pe alții până când cei mai slabi au dispărut de tot.
A Preliminary Assessment of the Drake Equation, Being an Excerpt from the Memories of Star Captain Y.T. Lee – o povestire simpatică despre paradoxul Fermi și despre împăcarea cu un univers în care viața a apărut doar pe Pământ.
The Errand Boy – un text mai întunecat despre un băiat orfan care ajunge, după ani întregi de viață grea, să decidă că lumea e mai bună fără oameni.
King Rat – o lume în care niște păianjeni extratereștri au izbutit să cucerească Pământul și să mănânce mare parte din omenire și o poveste spusă nepoatei de unul dintre puținii supraviețuitori.
Virtually, A Cat – o povestire care mi-a plăcut foarte mult. Un programator e selectat să ia parte la o expediție științifică, iar călătoria spre sistemul solar pe care îl va cerceta va dura vreo doi ani. Omul e entuziast, dar la plecare i se interzice să ia cu el pe navă ce avea mai de preț pe lume: două pisici. Autoarea scrie extrem de frumos despre toate dimensiunile dorului și despre surogatele imperfecte pe care le poți găsi pentru a-l ostoi.
Chicken Little – alt text foarte bun, de data aceasta o extrapolare hi-tech a anumitor teme din The Space Merchants (nemurirea care nu înseamnă însă tinerețea veșnică, ci ramolire fără de moarte).

Am lăsat la urmă The [Backspace] Merchants alui Neil Gaiman, care nu e povestire, ci poezie, una pătrunzătoare dar și amuzantă despre spam și despre negustorii de diplome, Viagra, fonduri nigeriene, ceasuri de marcă sau orice altceva.

Rămâne să mai spun că în aproape toate povestirile din antologie am întâlnit motive sau teme preluate mai mult sau mai puțin discret din romanele și povestirile lui Pohl și că toate textele non-fiction sunt interesante și trasează o istorie personală a multor episoade și personaje legendare.

Ca orice Festschrift, Gateways e interesantă în primul rând pentru fani, pentru cei care au citit mult din cea scris Pohl. Indicat este să le fi și plăcut ce au citit și să fie interesați nu numai de proza SF, ci și de persoanele care o scriu. În sfârșit, ideal ar fi să nu strâmbe prea mult din nas la space opera, pentru că acest subgen e foarte bine reprezentat în antologie. Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite atunci nu văd nici un motiv pentru care Gateways să nu le placă – e o antologie plină de povestiri reușite și e un omagiu pe măsura celui în onoarea cui a fost publicată.

Read Full Post »

DemNet

DemNet

Autor: Dan Doboș
Titlu: DemNet
Editură: Media-Tech, Iași, 2011; 480 pagini; 36 RON (cu tot cu taxele de expediție)
Nota dată de mine: *** (din 5)

Scriitorul ieșean Dan Doboș e cunoscut fără îndoială tuturor cititorilor români de science-fiction pentru trilogia Abația, admirată de mulți. M-am bucurat și eu, evident, când am aflat că a publicat un nou roman, DemNet pe numele său.

Despre ce e vorba în carte: în anul 2102 omenirea e pe cale de a fi clasificată în vederea implementării unui sistem de referendumuri în timp real numit DemNet. Rețeaua aceasta e construită pentru a le permite oamenilor să își dea cu părerea privind orice inițiativă legislativă sau administrativă, fiecare opinie urmând să primească o pondere ce depinde de o serie de criterii aplicabile fiecărui cetățean – cunoștințele dintr-un domeniu sau altul, activitatea cetățenească de până atunci, gradul în care inițiativa în discuție va influența viața cetățeanului în cauză, etc.

Igor Lemme, personajul principal al romanului, își dedică existența demonstrării faptului că DemNet e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla umanității. Lemme e patronul și editorialistul ziarului radical Now și principala voce a opoziției față de DemNet și față de guvernul tripartit al Ameropei, una dintre cele două țări imense existente în 2102. Specialitatea lui Lemme sunt articolele care sintetizează diverse curente ale istoriei secolelor de până la DemNet și care demonstrează că liderii Ameropei sunt corupți, rău-voitori și manipulatori.

Ca erou SF Lemme e destul de simpatic: înzestrat cu nenumărate calități native, printre care o memorie perfectă, dar și cu o etică de fier, el luptă de unul singur împotriva tuturor și își folosește inteligența pentru a-i lumina pe semenii săi. Mi-a plăcut mult faptul că personajul acesta nu e inteligent doar la nivel declarativ – comportamentul său de-a lungul romanului e compatibil cu prezentarea lui inițială. De altfel și restul personajelor sunt în general bine create, nu au schimbări inexplicabile de temperament și ilustrează plăcut diversele aspecte ale lumii viitoare imaginate de Dan Doboș.

Intriga cărții e vivace: Lemme trece în ilegalitate și e urmărit de-a lungul și de-a latul Pământului și-a Lunii de tot felul de mercenari nefaști, e fermecat de o tânără fecioară misterioasă parcă croită după fanteziile sale despre femeia ideală, se folosește din plin de talentele animalului său de companie, un hibrid între câine, pisică și tanc și se întâlnește cu eminențele cenușii care controlează din umbră destinul omenirii. DemNet mi s-a părut reușită din punctul de vedere al acțiunii – nu te plictisești, ești purtat printr-o lume viitoare interesantă și nu poți prevedea tot ce se va petrece. Aluziile la clasicii literaturii SF sunt numeroase, iar unul dintre personajele feminine e plămădit ca omagiu la Dune-ul lui Frank Herbert.

Ce mi-a plăcut mai puțin la DemNet: repetarea iarăși și iarăși a ideii păpușarilor misterioși care conduc destinele lumii, faptul că unele dintre ideile și criticile politologice nu stau în picioare (o teorie politică e, de exemplu, „animistă” atunci când ea „susține că persoanele juridice nu pot funcționa fără să satisfacă mereu un set de condiții” – p. 323) precum și faptul că unele personaje știu la începutul romanului anumite lucruri iar spre sfârșit nu le mai știu (Kaate, personajul principal feminin, e inițial expertă în teoria politică, dar peste câteva capitole are nevoie de prelegeri despre cele mai banale subiecte politice). Tot la minus trebuie să trec și greșelile de redactare, relativ numeroase din păcate.

Am citit totuși cu destul de multă plăcere DemNet, mai ales că temele și ideile pe care le tratează sunt cât se poate de actuale. Rămâne să mai spun că acest roman e primul dintr-o viitoare serie și că el poate fi comandat doar de pe site-ul autorului, nefiind disponibil în librării.

P.S.: am adăugat azi blogului o pagină nouă numită (mai în glumă mai în serios) Portofoliu. Ea va conține linkuri spre recenziile, articolele și traducerile publicate de mine altundeva decât pe blogul acesta. Lectură plăcută 🙂

Read Full Post »

Older Posts »