Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Ceva mai convingător decât „reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea prin orice mijloace […], punerea la dispoziția publică […], stocarea permanentă sau temporară […] reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale”:

Quant à celui qui oserait dénaturer le sens de ce livre, renverser une des bases sur lesquelles il repose, obscurcir la clarté du texte ou jeter du doute sur un passage, par suite d’altérations ou de changements, par des extraits ou des résûmes; celui enfin qui se permettrait de l’attribuer à un autre auteur, qu’il soit l’objet de la colère divine et d’un prompt châtiment!

Puisse-t-il être accablé de calamités qui épuiseront sa patience et dont la pensée seule frappera son esprit de terreur! Qu’il devienne un exemple pour ceux qui savent, une leçon pour les intelligents, un signe pour ceux qui réfléchissent! Que Dieu lui retire tous les bienfaits dont il l’avait comblé! Que le créateur du ciel et de la terre lui enlève les facultés et les dons qu’il lui avait accordés, à quelque secte et à quelque opinion qu’il appartienne! Dieu est tout-puissant! Nous avons placé cette menace au début de ce livre, et nous l’avons répétée à la fin, pour qu’elle retienne celui qui pourrait céder à une pensée coupable ou qui succomberait à un désir criminel.

Qu’il redoute Dieu, son Seigneur, qui le voit! qu’il tremble devant l’avenir qui l’attend! car le temps est restreint, la distance est courte, et c’est vers Dieu qu’il faut retourner.

Din Al-Masudi, Les prairies d’or (Muruj adh-dhahab wa ma’adin al-jawahir, 947 AD), La societé asiatique, Paris, 1861, vol. 1, traducere de Barbier de Meynard și Pavet de Courteille.

În altă ordine de idei, recenziile se vor relua curând, promit.

Read Full Post »

Pigeon English

Pigeon English

Stephen Kelman, Pigeon English, Houghton Mifflin Harcourt, Boston, 2011; 263 pagini; 8 EUR. Nota: *** și jumătate (din 5)

Unul dintre romanele nominalizate la premiul Man Booker pe 2011. Impresionant atât datorită imersiunii perfecte în mintea unui băiat din pegra societății engleze (adică negru și trăind în periferia violentă și neagră a Londrei) cât și datorită modului delicat și inocent de a spune lucruri foarte dificile.

Harri Opoku, naratorul din Pigeon English, are unsprezece ani și e din Ghana. A venit împreună cu mama și cu surioara cea mare să trăiască viața cea bună din Anglia. Au ajuns într-un imens bloc cu apartamente a căror chirie e plătită de asigurările sociale și viața lor ar fi într-adevăr frumoasă dacă nu ar exista o trupă de copii nu cu mult mai mari decât Harri care vandalizează spațiile comune, le iau copiilor tribut din mâncarea și banii primiți de acasă și sunt, în general, zurbagii și bullies.

Harri și prietenii lui sunt însă la fel de surprinși ca și adulții atunci când un băiețel din vecinătate e găsit înjunghiat. Toți au senzația nelămurită că știu cine sunt făptașii, dar toți preferă să nu se gândească la asta, să caute pe altcineva, să găsească indicii în firele de iarbă de lângă râu și amprente pe bețele scoase de căței de prin tufișuri.

Harri povestește plin de veselie toate acestea, plin de o sete de viață contagioasă. E un băiat bun și destul de cuminte, care se împrietenește spontan cu animalele de pe lângă bloc, care își iubește familia și care e convins că va fi cel mai bun sprinter din cartier. Kelman a făcut o alegere bună prezentându-ne prin ochii lui viața de la periferie, pentru că Harri umanizează personajele și locurile. Iar acesta este, în final, obiectivul autorului: să ne oblige să vedem o lume violentă și străină prin ochii unui copil care trăiește în ea, și să ne oblige să înțelegem motivele pentru care unii dintre oamenii de acolo sunt violenți și motivele pentru care alții sunt victime ale lor.

Temă foarte actuală, deci, tratată într-un mod care mi-a plăcut (mi-au plăcut mereu romanele cu copii scrise bine și mi se pare lucru mare să reușești să scrii credibil dialogul interior al unui copil și să izbutești și să creezi, dintr-un foc, portretul unui slum).

Mi-a plăcut mai puțin pretenția de realism magic lipsită de convingere personificată de un porumbel-înger care veghează asupra lui Harri și acceptă cu demnitate firimiturile oferite din când în când de băiat. Întâi că nu prea își are locul în carte, nu îndeplinește nici un scop în afară de cel de a îmbârliga puțin lucrurile, și apoi pentru că nici nu e realizată deosebit de bine.

În afară de acest lucru Pigeon English mi s-a părut un roman bun, chiar dacă nu chiar de Booker. Nu știu însă cât e de traductibil – e plin de expresii colocviale care au farmec pentru un vorbitor de engleză, dar din care mi-e teamă că s-ar alege praful dacă ar fi traduse într-o altă limbă. Dacă îl găsiți însă în engleză și aveți chef să intrați o vreme într-o altă lume vi-l recomand, chiar dacă nu e prea comod și nici lumea aceea prea frumoasă.

Read Full Post »

BD-ul de sâmbătă

Pentru că e destul de poetic și pentru că e unul dintre cele mai faine BD-uri desenate în 24 de ore pe care le-am văzut vreodată, vă invit astăzi, în mod excepțional, să citiți BD-ul intitulat Darkness:

Darkness

(click pe imagine pentru BD-ul complet).

Credits: Boulet. Dacă o preferați, versiunea în limba franceză e aici.

Read Full Post »

Poezie de sambata

Munte vrăjit

de Lucian Blaga

Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gând, vis și punte mă saltă.
Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!
Din ferigă vulpea de aur mă latră.

Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorși se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morții, și anii. Şi anii.

Și dacă tot nu am pus poezii săptămânile trecute:

Cântecul bradului

de Lucian Blaga

Subt Ursa Mare, surpat de bureți,
neatins de om, neajuns de ereți,
bătrân, bătrân, în imperiul meu
bradul bărbos străjuiește mereu.

Lichene şi buhe și viespi îl cuprind.
Păianjenii sfinți prin cetini se-ntind.
La un veac, tot la un veac, din înalt
mi-l lovește în creștet fulgerul alb.

Stă între zodii și țară un brad.
Sărutate de fulger – crengile ard.
Dar, iată, se scutură numai de scrum,
și flamura-i nouă și fără de-ajun!

Mistrețul poveștilor iară și iar
încearcă de scoarță prăsele de var.
Şi făr’ de-asfințit în imperiul meu
tânărul brad străjuiește mereu.

P.S. Voi fi plecată zilele următoare; sfârșit de August plăcut tuturor.

Read Full Post »

Back again

M-am înturnat din cea mai recentă expediție prin munții noștrii – ai Banatului, de fapt, de această dată. Vremea a fost așa și așa, traseele cam scurte, în schimb am văzut o mulțime de animăluțe (căprioare, licurici mii, lilieci care îi vânau, cârtițe și nenumărate feluri de păsări).

Pe vale

Nu am citit foarte mult, dar măcar am citit chestii care mi-au plăcut:

lust lizard

Christopher Moore, The Lust Lizard of Melancholy Cove, HarperCollins, New York, 2004

Un roman umoristic care mi-a plăcut mai mult decât Evanghelia după Biff. Temele cărții sunt depresia și medicamentele asociate, dragostea în toate formele ei și cucerirea unui orășel american de o Godzillă neconvențională. Mi-a plăcut mult faptul că Moore a știut aici să ocolească miștocăreala clișeistică și tușele groase care m-au deranjat la Biff. De citit pentru relaxare, pentru personajele bine construite (uneori în sensul cel mai propriu al termenului, vezi mai ales cazul unei femei bionice care nu are cum să nu îi distreze pe fanii SF) și pentru a descoperi relația uimitoare dintre un monstru mai sensibil decât pare și o femeie care a renunțat demult la dragostea de semeni.

***

The New Space Opera

Gardner Dozois (ed.), Jonathan Strahan (ed.), The New Space Opera, Eos Books, New York, 2007

O antologie care cuprinde optsprezece povestiri originale, dintre care zece au fost incluse în 2007 pe lista de lecturi recomandate Locus. Pe listă s-a aflat, în plus, și antologia în întregimea sa.

Povestirile, toate aparținând genului space opera, sunt semnate de nume mari ale SF-ului anglo-saxon: Ian McDonald, Greg Egan, Kage Baker, Peter F. Hamilton, Alastair Reynolds, Stephen Baxter, Robert Silverberg, Dan Simmons și mulți alții. Voi scrie mai pe larg despre antologie în curând; deocamdată mai zic doar că e unul dintre cele mai pasionante volume colective pe care le-am citit până acum.

Read Full Post »

Sarbatori fericite!

brad

Pentru cei care gusta urarile mai elaborate, va poftesc pe aici.

Si sa cititi multe carti frumoase, altfel nu vine Mos Craciun 🙂

Read Full Post »

Poezie de sambata

Mr. Mistoffelees

by T.S. Eliot

You ought to know Mr. Mistoffelees!
The Original Conjuring Cat–
(There can be no doubt about that).
Please listen to me and don’t scoff. All his
Inventions are off his own bat.
There’s no such Cat in the metropolis;
He holds all the patent monopolies
For performing suprising illusions
And creating eccentric confusions.
At prestidigitation
And at legerdemain
He’ll defy examination
And deceive you again.
The greatest magicians have something to learn
From Mr. Mistoffelees’ Conjuring Turn.
Presto!
Away we go!
And we all say: OH!
Well I never!
Was there ever
A Cat so clever
As Magical Mr. Mistoffelees!

He is quiet and small, he is black
From his ears to the tip of his tail;
He can creep through the tiniest crack,
He can walk on the narrowest rail.
He can pick any card from a pack,
He is equally cunning with dice;
He is always deceiving you into believing
That he’s only hunting for mice.
He can play any trick with a cork
Or a spoon and a bit of fish-paste;
If you look for a knife or a fork
And you think it is merely misplaced–
You have seen it one moment, and then it is gawn!
But you’ll find it next week lying out on the lawn.

And we all say: OH!
Well I never!
Was there ever
A Cat so clever
As Magical Mr. Mistoffelees!

His manner is vague and aloof,
You would think there was nobody shyer–
But his voice has been heard on the roof
When he was curled up by the fire.
And he’s sometimes been heard by the fire
When he was about on the roof–
(At least we all heard that somebody purred)
Which is incontestable proof
Of his singular magical powers:
And I have known the family to call
Him in from the garden for hours,
While he was asleep in the hall.
And not long ago this phenomenal Cat
Produced seven kittens right out of a hat!
And we all said: OH!
Well I never!
Did you ever
Know a Cat so clever
As Magical Mr. Mistoffelees!

(din Old Possum’s Book of Practical Cats (1939), textul aici.)

Read Full Post »

Am fost interpelata de tlön, care ma intreaba astfel:

zi care [crezi tu ca] e cel mai IDIOT blog ro

daca poti, argumenteaza

[cerinta 2 e optionala.. se stie ca idiotenia, la fel ca sfintenia sau oltenia – transcend logica obisnuita]

Reglari de conturi deci, rautate, barfa si marunt tocare. Fiind pisica si natural corupta, cum bine spune tlön, am zgariat prin bloguri si mi-am agatat gherutele de acesta: questioare. Am tors de placere cand am observat ca e un bun client pentru o smotoceala ca la carte.

Domisoara care animeaza blogul in cauza urmeaza in prezent facultatea de Litere. Ea citeste si comenteaza, in consecinta, opere fundamentale ale literaturii universale. Citind alene impresiile ei de lectura si tolanindu-ma incet de plictiseala, mi-a amintit, intr-o prima faza, de o pisica galbuie care mi-a fost colega la facultate si care declara, destul de sigura pe ea, ca romanul ei preferat e Rosu si alb (spunea ca se asorteaza bine, dar nu am de unde sa stiu, prefer culorile mai inchise). Apoi am vazut ca bloggerita noastra citeste (!) cartile despre care scrie si ca pune pe blog rezumate ale actiunii, usor reutilizabile de alti scoleri model. Asta e intr-un mic fel bine, in altele urat de tot: intai, pentru ca multe loaze de scolari au obiceiul sa sacaie neamul pisicesc; apoi, pentru Literele ar trebui sa pregateasca studenti apti sa stie ca exista o istorie a literaturii, sa discearna intre un gunoi cu actiune si un roman care, cu tot cu actiunea lui (sau fara ea), este o opera literara mare. Ma refer aici, lovind usor covorul cu varful cozii si inducand plictisul, la curente, evolutii, canoane si multe alte lucruri. Nu ajunge sa spui ce se intampla in Madame Bovary, exista o suma de informatii si interpretari la care trebuie sa te referi (macar fugitiv). „Trebuie sa” pentru ca sa nu pari silly si semidoct.

Trecand peste asta, domisoara in cauza foloseste exprimari incorecte si mai mult sau mai putin hazlii. Exemple sunt cu duiumul pe site, dau doar doua pentru ca atentia incepe sa imi fuga spre o buburuza in cautare de prieteni:

În acest roman Tatiana* realizează o remarcabilă distopie, acţiunea petrecându-se într-o comună din Rusia (Fiodor Kuzimici, numele comunei fiind dat de conducătorul acesteia, purtând acelaşi nume) la 300 ani după ce Pământul fusese distrus de o bombă nucleară.

* Tatiana Tolstaia, sublinierea mea.

Dar din pacate problemele sale nu se imbunatatesc, el la servici este in continuare absent si fiind presat de concurenta unui coleg-rival, devine din ce in ce mai dezechilibrat.

Rezumat: mi se pare idiot sa scrii o recenzie in care povestesti toata cartea, fara a face altceva. Mi se pare idiot sa te raportezi la personajele din Madame Bovary doar la modul „acela e un om antipatic”. Mi s-a zburlit coada cand am observat gramatica, punctuatia si logica anumitor enunturi. Asa nu!

Read Full Post »

L’art du rouman

O noua sesiune literara, acum in 12. Am fost invitati sa marturisim care e proza noastra romaneasca favorita. A iesit bine – fiecare a ales altceva; iata-ne deci siguri ca auditoriul va ramane fascinat pana la sfarsit.

––-

Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

[Poematike]

Cea mai bună bucată de proză românească

În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin). Stilul e inclasificabil. Ba emfatic ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante. Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată

––-

Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

[Klara]

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.
Citeste-l.

––-

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

[Dreamingjewel]

Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.

Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.

––-

Gramatica Academiei

[Diacritica]

Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.

E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.

Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.

Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.

Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.

––-

Camil Petrescu – Patul lui Procust

[Dragos]

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: „dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.
patul lui procust
[imagini din filmul omonim al lui sergiu prodan şi al vioricăi mesina, 2001]

––-

Gellu Naum – Zenobia

[Oceania]

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place, inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…

––-

Camil Petrescu – Ultima noapte

[Strelnikov]

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala „lectie de filozofie” din capitolul 3: „ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.
ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.
cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.

––-

Mircea Cartarescu – Nostalgia

[Mihaela Ursa]

My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.

––-

Petru Dumitriu – Cronica de familie

[Bughi]

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu.Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48.Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.

––-

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

[capricornk13]

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:) M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre „cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia. Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

––-

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

[Zum]

o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

––-

Ion Creanga – Amintiri din copilarie

[AdinaB]

— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!

Read Full Post »

Poezie de sambata

The Beasts’ Confession

To the Priest, on Observing how most Men mistake their own Talents

by Jonathan Swift

When beasts could speak, (the learned say
They still can do so every day,)
It seems, they had religion then,
As much as now we find in men.
It happen’d, when a plague broke out,
(Which therefore made them more devout,)
The king of brutes (to make it plain,
Of quadrupeds I only mean)
By proclamation gave command,
That every subject in the land
Should to the priest confess their sins;
And thus the pious Wolf begins:
Good father, I must own with shame,
That often I have been to blame:
I must confess, on Friday last,
Wretch that I was! I broke my fast:
But I defy the basest tongue
To prove I did my neighbour wrong;
Or ever went to seek my food,
By rapine, theft, or thirst of blood.

The Ass approaching next, confess’d,
That in his heart he loved a jest:
A wag he was, he needs must own,
And could not let a dunce alone:
Sometimes his friend he would not spare,
And might perhaps be too severe:
But yet the worst that could be said,
He was a wit both born and bred;
And, if it be a sin and shame,
Nature alone must bear the blame:
One fault he has, is sorry for’t,
His ears are half a foot too short;
Which could he to the standard bring,
He’d show his face before the king:
Then for his voice, there’s none disputes
That he’s the nightingale of brutes.

The Swine with contrite heart allow’d,
His shape and beauty made him proud:
In diet was perhaps too nice,
But gluttony was ne’er his vice:
In every turn of life content,
And meekly took what fortune sent:
Inquire through all the parish round,
A better neighbour ne’er was found;
His vigilance might some displease;
‘Tis true, he hated sloth like pease.

The mimic Ape began his chatter,
How evil tongues his life bespatter;
Much of the censuring world complain’d,
Who said, his gravity was feign’d:
Indeed, the strictness of his morals
Engaged him in a hundred quarrels:
He saw, and he was grieved to see’t,
His zeal was sometimes indiscreet:
He found his virtues too severe
For our corrupted times to bear;
Yet such a lewd licentious age
Might well excuse a stoic’s rage.

The Goat advanced with decent pace,
And first excused his youthful face;
Forgiveness begg’d that he appear’d
(‘Twas Nature’s fault) without a beard.
‘Tis true, he was not much inclined
To fondness for the female kind:
Not, as his enemies object,
From chance, or natural defect;
Not by his frigid constitution;
But through a pious resolution:
For he had made a holy vow
Of Chastity, as monks do now:
Which he resolved to keep for ever hence
And strictly too, as doth his reverence.

Apply the tale, and you shall find,
How just it suits with human kind.
Some faults we own; but can you guess?
–Why, virtue’s carried to excess,
Wherewith our vanity endows us,
Though neither foe nor friend allows us.

The Lawyer swears (you may rely on’t)
He never squeezed a needy client;
And this he makes his constant rule,
For which his brethren call him fool;
His conscience always was so nice,
He freely gave the poor advice;
By which he lost, he may affirm,
A hundred fees last Easter term;
While others of the learned robe,
Would break the patience of a Job.
No pleader at the bar could match
His diligence and quick dispatch;
Ne’er kept a cause, he well may boast,
Above a term or two at most.

The cringing knave, who seeks a place
Without success, thus tells his case:
Why should he longer mince the matter?
He fail’d, because he could not flatter;
He had not learn’d to turn his coat,
Nor for a party give his vote:
His crime he quickly understood;
Too zealous for the nation’s good:
He found the ministers resent it,
Yet could not for his heart repent it.

The Chaplain vows, he cannot fawn,
Though it would raise him to the lawn:
He pass’d his hours among his books;
You find it in his meagre looks:
He might, if he were worldly wise,
Preferment get, and spare his eyes;
But owns he had a stubborn spirit.
That made him trust alone to merit;
Would rise by merit to promotion;
Alas! a mere chimeric notion.

The Doctor, if you will believe him,
Confess’d a sin; (and God forgive him!)
Call’d up at midnight, ran to save
A blind old beggar from the grave:
But see how Satan spreads his snares;
He quite forgot to say his prayers.
He cannot help it, for his heart,
Sometimes to act the parson’s part:
Quotes from the Bible many a sentence,
That moves his patients to repentance;
And, when his medicines do no good,
Supports their minds with heavenly food:
At which, however well intended,
He hears the clergy are offended;
And grown so bold behind his back,
To call him hypocrite and quack.
In his own church he keeps a seat;
Says grace before and after meat;
And calls, without affecting airs,
His household twice a-day to prayers.
He shuns apothecaries’ shops,
And hates to cram the sick with slops:
He scorns to make his art a trade;
Nor bribes my lady’s favourite maid.
Old nurse-keepers would never hire,
To recommend him to the squire;
Which others, whom he will not name,
Have often practised to their shame.

The Statesman tells you, with a sneer,
His fault is to be too sincere;
And having no sinister ends,
Is apt to disoblige his friends.
The nation’s good, his master’s glory,
Without regard to Whig or Tory,
Were all the schemes he had in view,
Yet he was seconded by few:
Though some had spread a thousand lies,
‘Twas he defeated the excise.
‘Twas known, though he had borne aspersion,
That standing troops were his aversion:
His practice was, in every station:
To serve the king, and please the nation.
Though hard to find in every case
The fittest man to fill a place:
His promises he ne’er forgot,
But took memorials on the spot;
His enemies, for want of charity,
Said, he affected popularity:
‘Tis true, the people understood,
That all he did was for their good;
Their kind affections he has tried;
No love is lost on either side.
He came to court with fortune clear,
Which now he runs out every year;
Must, at the rate that he goes on,
Inevitably be undone:
O! if his majesty would please
To give him but a writ of ease,
Would grant him license to retire,
As it has long been his desire,
By fair accounts it would be found,
He’s poorer by ten thousand pound.
He owns, and hopes it is no sin,
He ne’er was partial to his kin;
He thought it base for men in stations,
To crowd the court with their relations:
His country was his dearest mother,
And every virtuous man his brother;
Through modesty or awkward shame,
(For which he owns himself to blame,)
He found the wisest man he could,
Without respect to friends or blood;
Nor ever acts on private views,
When he has liberty to choose.

The Sharper swore he hated play,
Except to pass an hour away:
And well he might; for, to his cost,
By want of skill, he always lost;
He heard there was a club of cheats,
Who had contrived a thousand feats;
Could change the stock, or cog a die,
And thus deceive the sharpest eye:
Nor wonder how his fortune sunk,
His brothers fleece him when he’s drunk.

I own the moral not exact,
Besides, the tale is false, in fact;
And so absurd, that could I raise up,
From fields Elysian, fabling AEsop,
I would accuse him to his face,
For libelling the four-foot race.
Creatures of every kind but ours
Well comprehend their natural powers,
While we, whom reason ought to sway,
Mistake our talents every day.
The Ass was never known so stupid,
To act the part of Tray or Cupid;
Nor leaps upon his master’s lap,
There to be stroked, and fed with pap,
As AEsop would the world persuade;
He better understands his trade:
Nor comes whene’er his lady whistles,
But carries loads, and feeds on thistles.
Our author’s meaning, I presume, is
A creature bipes et implumis;
Wherein the moralist design’d
A compliment on human kind;
For here he owns, that now and then
Beasts may degenerate into men.

Read Full Post »

Older Posts »