Feeds:
Articole
Comentarii

De-as avea un sot cat o musca

Autor: Hatice Meryem
Titlu: De-aș avea un soț cât o muscă… (Sinek kadar kocam olsun bașimda bulunsun, 2002)
Editură: All, București, 2012; 104 pagini; 15 RON
Traducere: Selciuc Muslim
Nota dată de mine: *** (din 5)

Hatice Meryem s-a născut la Istambul și a trăit în Turcia până pe la douăzeci și șase de ani; a emigrat apoi în Marea Britanie, a colaborat cu diverse publicații și s-a apucat de scris literatură. Volumul de povestiri De-aș avea un soț cât o muscă… a fost republicat în Turcia de opt ori, a apărut în ediție germană și, iată, și în ediție românească.

Cartea e un grupaj de povestiri foarte scurte cu destine închipuite de femei. Punctul de plecare al fiecărei povestiri e mereu soțul, cel care dă formă destinului soției sale. Bețivi, însurați pentru a doua oară, dulgheri, țigani, pitici, îndrăgostiți, soții sunt pentru turcoaicele din cartea lui Hatice Meryem motivul de a trăi și personajul principal din viețile lor.

Femei din toate clasele sociale, femei norocoase sau bătute de soartă, femei curajoase care duc în spate o societate întreagă, toate își au locul în cartea aceasta. În final cititorul rămâne cu o perspectivă nouă asupra felului în care își duc viața femeile din Turcia, divizate încă între tradiționalismul musulman și moduri mai moderne sau mai laice de a pune anumite probleme.

Cu ce voi rămâne după această lectură e tristețea femeii care constată că orice soț, chiar și unul cât o muscă, chiar și un incapabil sau un hoinar care vine acasă doar ca să îi mai ardă câte una, e pentru o turcoaică mai bun decât nici un soț. Există multă furie în spatele melancoliei acestei concluzii.

De-aș avea un soț cât o muscă… e totuși o carte de mică anvergură, o nuvelă care putea fi cu ușurință publicată într-un volum mai vast; aștept să citesc proze mai elaborate scrise de aceeași scriitoare înainte de a o putea lăuda din toată inima.

Sfârșit și început de an

Rog onorații cititori să scuze tăcerea din ultima vreme. Alte preocupări mai mult sau mai puțin folositoare mi-au mâncat mare parte din timp. De citit am citit însă destule:

Acasa

Bill Bryson, Acasă: O istorie a vieții private, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ciprian Siulea. Nota: *** (din 5).

Bill Bryson e destul de cunoscut în State; a scris o grămadă de cărți semi-umoristice de călătorii precum și câteva mici monografii istorice sau științifice. Premisa monografiei despre locuințe tradusă la Polirom e interesantă: o istorie a spațiului privat organizată pe încăperi – bucătăria, holul, baia, sufrageria și așa mai departe.

Din păcate Bryson păcătuiește, întâi, prin ancorarea fermă în spațiul Angliei rurale, chiar și atunci când informațiile din alte zone ale lumii ar fi fost mai semnificative decât semi-banalitățile englezești. Apoi, autorul se îndepărtează treptat tot mai mult de ideea inițială, înspre mijlocul cărții ajungând să scrie o lungă și destul de plictisitoare istorie a materialelor de construcție și a celor care le-au inventat și ajungând să sară complet peste câteva camere. Cei cărora le repugnă subiectele agricole vor avea și ei motive de nemulțumire datorită unei istorii, e drept mai scurtă, a cultivării cerealelor și legumelor (ciudată alegere cea de a scrie despre așa ceva într-o carte pare-se despre interiorul casei…).

Altfel am aflat câteva chestii noi – capitolul despre baie, de exemplu, e unul dintre cele mai reușite, la fel și cel despre dormitor. În amândouă există un amestec excelent de anecdote, informații indispensabile și informații amuzante pe moment dar nu neapărat semnificative. Cred că dacă autorul s-ar fi mărginit la subiectul inițial și ar fi scris la fel și restul capitolelor ar fi ieșit o carte de nota zece (sau mă rog, cinci…) – Bryson stăpânește bine arta de a instrui omul în timp ce-l și amuză.

O fereastra intunecata

Florin Irimia, O fereastră întunecată, Polirom, Iași, 2012. Nota: **** (din 5).

Cititorii sensibili pot lua câinele negru de pe coperta romanului acestuia drept avertisment: O fereastră întunecată nu se citește cu inima ușoară. Prima parte a cărții poate fi citită, independent de ce îi urmează, ca un mic roman post-apocaliptic în care păcatele tranziției îngroapă definitiv România. Devorați de câini și oameni mutanți (rezultatul unui ultim efort, catastrofal, de stârpire a maidanezilor bucureșteni), românii se împuținează și dispar treptat, pe măsură ce țara se părăginește.

În a doua parte a cărții rezultă că post-apocalipsa de mai sus e văzută (visată?) de un evreu din Bucureștiul interbelic care îl ucide (sau nu) pe Hitler și care împiedică astfel (sau nu) Holocaustul. Dureros e modul în care Florin Irimia descrie, în paralel, uciderea câinilor vagabonzi și uciderea evreilor la Iași și la București, dureros e și modul în care te obligă să te uiți la trecutul și la prezentul propriei țări și să iei cunoștința de urâtul din ele. Miza romanului e până la urmă conștientizarea lucrurilor hidoase care s-au întâmplat și se mai întâmplă încă în România, a nevoii de a privi acele lucruri în față și de a ispăși ce e de ispășit.

Văzând reacțiile extrem de vehemente la adresa celei mai noi cărți scrise de Lucian Boia, De ce e România altfel?, am totuși unele dubii legate de felul în care va fi înțeleasă cartea lui Florin Irimia. Ideea că românii își neagă trecutul și se corup astfel singuri, fără scăpare, s-ar putea să fie de neînțeles pentru prea mulți dintre noi. Iar cei care au înțeles ce era de înțeles nu prea mai trebuie convinși.

Mă bucură totuși faptul că romanul lui Florin Irimia pare să se fi bucurat de o primire destul de călduroasă – poate că e mai ușor să accepți anumite lucruri atunci când îți sunt prezentate ca ficțiuni, și poate că totuși ceva va rămâne în capul celor care resping lucrurile respective auntci când ele le sunt spuse pe șleau.

I-am scăzut un punct cărții pentru că mi s-a părut că autorul putea să lucreze puțin mai bine la stilul celei de-a doua jumătăți a romanului – am avut impresia că e mai puțin șlefuită decât prima. Altfel v-o recomand.

Dodger

Terry Pratchett, Dodger, Doubleday, London, 2012. Nota: **** (din 5)

Cea mai noua carte de Pratchett nu e SF și nici fantasy; e un roman despre viața unui tânăr sărac din Londra victoriană care salvează o tânără femeie bătută cu sălbăticie de niște indivizi dubioși, se întâlnește cu Charles Dickens și cu alte personaje faimoase ale epocii și reușește, prin inteligența proprie, să salveze prințesa și ziua și să trăiască apoi fericit până la adânci bătrâneți.

Dodger e scris pentru cititorii mai tineri și își dorește să le prezinte Londra victoriană și personajele care au populat-o; e o carte destul de documentară, dar, fiind vorba de Pratchett, e și amuzantă și fermecătoare. Evident că pentru un adult care a mai citit câte ceva despre subiect Dodger poate părea prea simpluț, pentru că e scris pentru un public tânăr, dar există totuși destul de multe informații despre viața subterană (la propriu) a Londrei pe care nu le-am mai citit prin alte părți.

În rest am recitit Hobbitul, Stăpânul inelelor și Silmarillion, totul pentru a putea savura cum se cuvine filmul nou despre hobbit. O să urmeze cât de curând un articol pe această temă, pentru că sunt multe de spus.

The Casual Vacancy

The Casual Vacancy

Autor: J.K. Rowling
Titlu: The Casual Vacancy
Editură: Little, Brown and Company, London, 2012; 512 pagini; 19 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Nu are rost să o ascund, pentru că cei care mă cunosc știu deja: am devorat primele șase cărți cu Harry Potter, am urât-o pe a șaptea și am urmărit cu pasiune dezbaterile și discuțiile de prin fandom, totul la vârste la care aceste lucruri îi stau bine omului. N-am fost însă prea interesată de The Casual Vacancy atunci când am aflat de ea: m-am temut că Rowling, pentru care nu am o prea mare simpatie după Harry Potter and the Deathly Hallows, o va lua pe urmele autorilor care scriu o carte bună și apoi profită de notorietate pentru a vinde publicului captiv tot felul de prostii.

Am făcut însă bine că am cumpărat (la reducere, e drept) The Casual Vacancy. Știam deja că e o carte pentru adulți și că nu are nimic de-a face cu Harry Potter, iar primele câteva pagini m-au făcut să uit cu totul de faptul că mai citisem ceva de Rowling înainte. Subiectul romanului e de anvergură mai mică – povestea alegerii unui nou consilier local în urma decesului predecesorului său. Cadrul e și el minuscul: un orășel britanic în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar personajele sunt cât se poate de banale: medici de familie, patroni de băcănii, profesori la liceul din oraș și copiii lor adolescenți.

Am citit multe cărți despre viața de provincie și atmosfera e în mare parte aceeași: conflicte mocnite, mici mârșăvii cu impact pur local, familii mai mult sau mai puțin fericite și o mărginire în mare parte autoimpusă cuplată cu impresia bizară că problemele cele mai importante ale lumii sunt cele din localitatea de domiciliu.

Dacă Rowling ar fi rămas la burghezii perfecți din Pagford, orășelul imaginar în care are loc povestea, ar fi ieșit probabil o comedioară în genul celor ale lui David Lodge sau Alison Lurie: povești de familie întrețesute menite să aducă puțină lumină asupra felului stupid în care ajung să trăiască oamenii din clasa de mijloc dintr-o parte sau alta a lumii.

Dar în Pagford există o problemă: la marginea orășelului se află un cartier de locuințe sociale dărăpănate în care trăiesc oameni săraci, drogați, părinți degenerați și copii violenți. Iar locuitorii pașnici ai Pagfordului nu își pot vedea liniștiți de viciile burgheze obișnuite (alcoolism, adulter, uciderea soților și așa mai departe), pentru că le stau în gât sărăntocii de pe malul celălalt al râului.

Rowling face o treabă foarte bună din juxtapunerea poveștii oamenilor de bine din Pagford cu cea a oamenilor săraci care trăiesc lângă ei, din contrastul dintre comedia burgheză și drama sordidă a suburbiei sărace. Între cele două lumi sunt puține puncte de legătură – e întâi Krystal Weedon, fiica unei femei măcinate de heroină care se crede în stare să-și salveze fratele mai mic și e, apoi, Stuart Wall, fiul directorului adjunct al liceului, care crede că poate să trăiască o viață „autentică” fugind de confort și alegând pegra. Din întâlnirea celor doi și din indiferența selectivă a adulților din jurul lor se vor naște durere, ură și moarte, în final.

The Casual Vacancy te prinde prin umorul de la început, prin comedioara de moravuri, dar spre final nu mai e deloc veselă. Parcă pornită să-și spele imaginea de autoare de cărți pentru copii, Rowling plonjează în ape întunecate și nu se teme să calce peste multe sensibilități. Partea bună e că nu își ia mai multe aere decât merită: mi-a fost limpede, la final, că a ales un subiect despre care are ceva de spus, și încă în mod vehement și credibil.

Recenziile pe care le-am găsit în ziarele de pe afară reflectă, după părerea mea cel puțin, stupoarea criticilor care sunt nevoiți să lucreze cu mai mult de un set de unelte: avem o autoare de cărți pline de magie care publică un roman dur, plin de cuvinte grele și de lucruri urâte. Și care are brusc pretenția că are ceva de spus despre societatea britanică contemporană, că merită un loc pe raftul mai nobil al autorilor de ficțiune serioasă. Verdictul celor mai mulți dintre critici e acela că The Casual Vacancy e așa și așa – adică e bună, dar nu e ce-și doreau de la Rowling.

Mie, dimpotrivă, The Casual Vacancy mi s-a părut o carte mult mai bună decât recente nominalizate la Booker (Pigeon English sau The Last Hundred Days, de exemplu): e mai proaspătă, mai puțin politicoasă față de critică, mai liberă. Rowling își permite să spună anumite lucruri extrem de incomode pentru establishment-ul britanic, fără a scrie pentru asta un pamflet și fără a plictisi. Își permite chiar și să scrie mult mai bine decât în Harry Potter, să se joace cu limba engleză și să iasă de cele mai multe ori câștigătoare.

În sfârșit, mi se pare că The Casual Vacancy e companionul din alt gen și altă lume al poveștii băiatului care a supraviețuit – povestea cuiva special care se luptă să salveze o lume și care eșuează, povestea fetei care a pierit. Cam ce s-ar fi întâmplat cu Harry Potter dacă magia n-ar fi existat (de fapt ce se întâmplă cu mulți copii dat fiind faptul că magia nu există). Dar asta e o discuție pentru pasionați, desigur.

Mi-e limpede faptul că The Casual Vacancy nu va avea succesul cărților cu Harry Potter – foarte mulți se vor plânge că își doreau altceva, foarte mulți critici care au mângâiat-o pe creștet când scria cărți pentru copii o vor lua de sus, foarte mulți vor spune că ar fi trebuit să publice romanul sub pseudonim pentru ca să se vadă că merita să fie publicată. E clar însă pentru mine că Rowling poate să devină o autoare serioasă de cărți pentru adulți și că cei care au băgat-o în cutiuța rezervată autorilor ușurei ar fi trebuit să înghită cheia, dacă doreau să o păstreze acolo.

Joseph Anton

Joseph Anton

Autor: Salman Rushdie
Titlu: Joseph Anton: Memorii (Joseph Anton: A Memoir, 2012)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 704 pagini, 68 RON
Traducere: Dana Crăciun
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Lui Salman Rushdie i-am citit toate romanele și o bună parte dintre eseuri; am fost deci extrem de curioasă de cartea aceasta de memorii care are în centru perioada în care fatwa care cere insistent asasinarea lui Rushdie și a colaboratorilor lui, fie ei editori sau traducători, îi tulbura viața cu cea mai mare intensitate.

Joseph Anton e pseudonimul ales de Rushdie în primii ani ai fatwei, atunci când mulțimi furioase manifestau în toată lumea cerându-i capul și când orice mișcare de-a sa trebuia să fie aprobată și atent monitorizată de poliție.

Pornind de la gestația acestui nume de împrumut, Rushdie coboară întâi în trecut, amintindu-și de o copilărie împărțită între India și Marea Britanie, de dubiile de adolescent și tânăr autor nepublicat, de triumful Booker-ului primit pentru Copiii din miez de noapte și de evoluția lui până la Versetele satanice.

Ceea ar fi putut fi viața obișnuită a unui scriitor britanic de succes se schimbă brusc pe paisprezece februarie 1989, când ayatolahul Khomeini emite, chiar înainte să moară, o fatwa care cere oricărui musulman să îl asasineze pe autorul Versetelor satanice, o carte blasfematoare și jignitoare. Fără a se obosi să o citească, mii de musulmani sar la luptă și se străduie, după posibilități, să obțină capul lui Rushdie, care primește protecția poliției britanice, interdicția de facto de a părăsi Marea Britanie și atenția nu tot timpul binevoitoare a ziariștilor și scriitorilor de pretutindeni.

Cel mai mult cred că mi-a plăcut, în aceste memorii, felul în care Rushdie dialoghează cu cei care l-au sprijinit fără rezerve și, respectiv, cu cei care au început (și uneori și sfârșit) prin a mormăi că libertatea de expresie e una, iar blasfemia alta. E vizibil faptul că scriitorul și-a notat fiecare remarcă, fiecare articol și fiecare bârfă auzită în treacăt și că lista sa neagră e extinsă și amănunțită. Diverși scriitori altfel respectabili sunt jumuliți câte un pic, tot felul de oameni de cultură sunt beșteliți cu mai multă sau mai puțină cruzime și e ușor să îți închipui cum izolarea i-a permis lui Rushdie să-și rafineze înțepăturile și să găsească unghiurile cele mai potrivite din care să le aplice. Amatorii de bârfe literare vor avea deci cu ce să se amuze.

Mi-a plăcut și faptul că Rushdie își asumă părțile lui de vină, mai ales în viața privată, și că încearcă mereu să înțeleagă, dincolo de emoții, cum de s-a întâmplat ceva sau altceva. Dialogul constant dintre rațiunea care încearcă să facă ordine într-o situație îngrozitor de complicată și de periculoasă și orgoliul de scriitor mare, care ar trebui să fie respectat de toți cei din jur, e interesant și el. Nu vă așteptați însă să găsiți prea multe emoții primare – este vizibil faptul că întregul material al memoriilor a fost trecut printr-un filtru rațional și organizat conform anumitor criterii de ordine și disciplină care i-au lipsit cu siguranță vieții atunci când a fost trăită. Totuși Joseph Anton pare să fie o carte sinceră, în cea mai mare parte, chiar dacă sunt destul de sigură că îl reflectă pe Rushdie cel de acum, nu cel din timpul coșmarului fatwei.

În sfârșit, Joseph Anton mi s-a părut o carte necesară: e punctul de vedere al cuiva care a trecut prin lucruri greu de imaginat în numele literaturii și care s-a gândit mulți ani dacă lumile imaginare merită sacrificii reale. Răspunsul e mai complicat decât ar putea părea și mă bucur că Salman Rushdie a trecut peste nevoia de a se ascunde, peste rușine și peste vină (aruncate asupra sa tocmai de cei care ar trebui să se simtă rușinați și vinovați) pentru a-l da.

P.S. Pentru că a trecut iarăși ceva timp de când n-am mai scris pe aici, spun câteva vorbe și despre alte câteva cărți pe care le-am mai citit în acest timp.

John Steinbeck, Cupa de aur, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ioana Oprica: roman de aventuri pur și dur, cu pirați englezi nemiloși care cuceresc noi teritorii pentru gloria lor personală. Tema romanului e căutarea neobosită a ceva – a onoarei, a dragostei, a averilor și faimei sau doar a liniștii și-a familiei. E primul roman scris de Steinbeck și premiul Nobel pentru literatură e încă departe, dar celor cărora le e pe plac literatura de aventuri li se va părea probabil demn de atenție. Trei puncte din cinci.

George R.R. Martin, Dying of the Light, Random House, New York, 2004: tot un roman de debut, dar SF. Ideea de plecare mi-a plăcut – o planetă fără stea vagabondează prin Univers și intră, pentru câteva decenii, într-un sistem solar care îi împrumută suficientă căldură pentru ca viața să se poată dezvolta. Oamenii o colonizează pentru că pot, iar la sfârșitul perioadei de grație se mută înapoi de unde veniseră. Rămân doar cei care nu pot încă pleca. Din păcate povestea SF dispare repede printre considerații despre dragoste și eroism și totul devine cât se poate de violent și cât se poate de plictisitor. Mi-a amintit de ce nu mi-a prea plăcut Dansul dragonilor – luam o poveste din care ar putea ieși ceva și ne concentrăm câteva sute de pagini pe armurile și săbiile și rănile celor care ar putea să fie personaje într-o carte frumoasă, dar care sunt de fapt personaje într-o descriere fără scop. Două puncte din cinci.

Terry Pratchett, Stephen Baxter, The Long Earth, Doubleday, London, 2012: un SF de Pratchett e mereu o veste bună, iar colaborarea cu Baxter văd că a fost o idee fericită. Premisa e aceea că Pământul nu e unic – există un număr infinit de Pământuri, într-un număr infinit de Universuri, în care lucrurile se întâmplă puțin altfel sau mult, mult diferit. Iar atunci când cineva descoperă cum se poate trece de la un Pământ la altul omenirea se confruntă brusc cu abundența absolută de spațiu și de resurse și cu posibilitatea ca oricine să își poată găsi, cu puțin efort, un locșor în care să fie perfect mulțumit. Lucrurile sunt bineînțeles complicate de faptul că locuitorii mai mult sau mai puțin benevolenți ai lumilor paralele pot și ei să călătorească între lumi, iar întâlnirea cu ei poate să le aducă oamenilor un plus de bunăstare și cunoaștere sau un plus de oportunități de a da colțul în mod creativ. Cred că e SF-ul cel mai reușit al lui Pratchett. Cinci puncte din cinci.

Am mai scris și două recenzii mai lungi pentru Revista de suspans, la Ce s-a pierdut de Catherine O’Flynn și la Copilul german de Camilla Läckberg.

La capatul curcubeului

Autor: Vernor Vinge
Titlu: La capătul curcubeului (Rainbows End, 2006)
Editură: Nemira, București, 2012; 616 pagini; 37 RON
Traducere: Maria Drăguț
Nota dată de mine: *** (din 5)
Nota dată traducerii: * (din 5)

Rainbows End a câștigat în 2007 premiul Hugo pentru cel mai bun roman. E o carte destul de tipică despre dezvoltările tehnologice care ne-ar putea conduce spre o singularitate: Vinge își imaginează cum, nu peste foarte multe decenii, oamenii vor putea suprapune lumi virtuale peste lumea reală și vor putea naviga printr-un web imens care să îi ajute să se descurce în lumea veșnic schimbătoare în care vor trăi.

Romanul e organizat pe mai multe nivele – există povestea mare a unor agenți secreți care luptă pentru subjugarea sau salvarea omenirii și poveștile mici ale câtorva oameni banali care ajung într-un fel sau altul să fie amestecați în intriga importantă. Îl avem pe Robert Gu, un poet în vârstă care își revine după ani lungi de boală și care e nevoit să meargă la liceu pentru a învăța cum să se descurce în lumea real-virtuală în care s-a trezit. Îi avem pe aliații lui, un cerc de moși care încearcă să salveze ultimele cărți tipărite din lume. Mai există și o nepoată care încearcă să îl ajute și să-l salveze de pericolele lumii noi, un fiu și o noră și diverși alții. Peste toți veghează Iepurele, o inteligență misterioasă care nu e niciodată ceea ce pare a fi.

O bună parte din roman e dedicată cunoașterii „lumii noi”, lucru bun după părerea mea: cărților SF le iert cu bucurie introducerile de sute de pagini atâta timp cât creează acel sense of wonder pentru care până la urmă le citesc. Urmează apoi pregătirile pentru bătălia cea mare pentru salvarea lumii, bătălia în sine și deznodământul, toate satisfăcătoare. Pentru un roman de Hugo și pentru un roman de Vernor Vinge ideile mi s-au părut puțin cam subțirele, dar probabil că intervine aici și faptul că despre singularitate s-a tot scris de atunci și dezvoltările mai târzii ale anumitor idei și teorii sunt mai captivante decât predecesoarele lor. Mi-a plăcut însă faptul că personajele sunt oameni banali confruntându-se cu tehnologia, nu geeks sau altfel de meseriași.

Traducerea Mariei Drăguț e din păcate una dintre cele mai proaste traduceri SF românești de care am dat vreodată. Nu știu pe ce bază editura Nemira a ales să angajeze o persoană care nu a mai tradus cărți SF, nici motivul pentru care nu pare să fi existat nimeni care să fi verificat traducerea înainte ca ea să fie publicată și vândută pe o sumă de bani bunicică.

Încă de la prima vedere am remarcat faptul că traducătoarea nu stăpânește lucruri elementare ca realizarea acordurilor, respectarea concordanței timpurilor verbale sau plasarea cu cap a semnelor de punctuație. Puteți deschide, de test, cartea la orice pagină și veți găsi un potpuriu de greșeli ridicole de limbă sau de gramatică.

Intrigată de anumite aspecte ale lumii lui Vinge am făcut pasul următor și am obținut textul în original (autorul l-a pus gratis și legal la dispoziția publicului cititor în 2007 – păcat că am aflat abia acum). Am descoperit astfel că traducătoarea nu numai că nu a înțeles despre ce e vorba în carte, ci nici măcar nu a încercat sa afle. Altfel nu îmi explic cum a decis să opereze schimbări importante de fiecare dată când a dat de pasaje sau concepte mai complicate.

Vinge creează de exemplu conceptul de belief circle – ansamblul membrilor unei comunități virtuale care în lumea aceea nu mai sunt chiar virtuale – dacă crezi că lumea lui Pratchett e cea mai faină poți să îți duci viața arătând pentru ceilalți ca un pitic sau ca un membru al Gărzii de Noapte, respectând canoanele unei astfel de vieți și trăind în locuințe tipice pentru Ankh-Morpork. Mariei Drăguț conceptul i s-a părut probabil dubios, deci belief circle va fi tradus după cum îi pică la mână și cu o indiferență totală față de denaturarea cărții pe care o traduce. La un moment dat e tradus, totalmente stupid, ca „iluzie”.

Și mai penibil, traducătoarea inventează atunci când nu pricepe. Una dintre comunitățile despre care ziceam mai sus e numită, în original, Scooch-a-mout. E vorba de o comunitate aleasă mai ales de copii, care se „costumează” în Pokemoni mai mici sau mai mari, adaptați în mii de feluri culturii juvenile din diverse zone ale lumii. Traducătoarei îi plac însă dinozaurii. Marele Scooch-a-mout va deveni deci în roman Marele Tiranozaur, mai micii Scooch-a-mout primind roluri de brontozauri, triceratopși și te miri ce altceva. Urmează și inevitabilele adaptări din mers ale cărții la noua realitate jurasică și denaturarea unor personaje și scene foarte importante pentru acțiunea cărții.

Pentru a mai da doar două exemple (există sute), atunci când în roman apare un laborator de regulomics traducătoarea nu ezită să presupună că e vorba de imunologie (problema e că nu e nici pe departe, o căutare rapidă pe Wikipedia ar fi putut să o ajute nespus) și când în carte e scris cu regularitate Rabbit ea traduce, alandala, ca Iepure, Bocănilă, Urechilă, Iepurilă și câte și mai câte. Poate că e drăguț, dar e greșit.

În sfârșit, atunci când un pasaj e prea complicat traducătoarea îl schimbă sau chiar îl taie cu totul. Dau un singur exemplu, deși poate fi citată cartea în totalitatea sa:

Textul original:

„The spider bots were real. Where had the Hacekeans gotten such clever things, and on such short notice? He pinged them; not surprisingly, nothing came back. There was an almost living suppleness about the way they scrambled over one another, surging and retreating. The gadgets looked like custom melds of the latest Intel and Legend models. GenGen regulomics was upgrading to something like this. He pinged them again, this
time with his GenGen technician’s authority.” (p. 212 în versiunea mea)

Traducerea:

„Roboții păianjeni erau reali. De unde făcuseră Hacekienii rost de asemenea mașini istețe, într-un timp atât de scurt? Le trimise un impuls; cum era de așteptat, nu primi nimic înapoi. Erau aproape la fel de supli ca și păianjenii reali în felul în care se cățărau, înaintau și se retrăgeau. Gadgeturile arătau ca o combinație customizată de modele clasice și modele ultra noi. GenGen folosea asemenea tehnologie la imunologie! Le mai trimise un impuls, de data aceasta folosind accesul de laborant.” (p. 421)

Vocabular școlăresc, exprimări ciuntite, propoziții schimbate din temelii. O traducere mizerabilă pe care vă recomand să o ocoliți dacă aveți de ales. Eu mă întreb dacă îmi voi putea cumva primi banii înapoi.

Poezie de joi

The Cat And The Moon

by William Butler Yeats

The cat went here and there
And the moon spun round like a top,
And the nearest kin of the moon,
The creeping cat, looked up.
Black Minnaloushe stared at the moon,
For, wander and wail as he would,
The pure cold light in the sky
Troubled his animal blood.
Minnaloushe runs in the grass
Lifting his delicate feet.
Do you dance, Minnaloushe, do you dance?
When two close kindred meet.
What better than call a dance?
Maybe the moon may learn,
Tired of that courtly fashion,
A new dance turn.
Minnaloushe creeps through the grass
From moonlit place to place,
The sacred moon overhead
Has taken a new phase.
Does Minnaloushe know that his pupils
Will pass from change to change,
And that from round to crescent,
From crescent to round they range?
Minnaloushe creeps through the grass
Alone, important and wise,
And lifts to the changing moon
His changing eyes.

Pentru G al meu și pentru toți prietenii cu blană și pene pe care îi sărbătorim azi.

Nou!

A apărut primul număr al Revistei de suspans:

Revista de suspans, nr 1

Sumarul e generos, editorul e Mircea Pricăjan. Mă găsiți și pe mine cu o recenzie la Alex de Pierre Lemaitre.