Feeds:
Articole
Comentarii

Patru, trei, doi

Toate familiile fericite

Autor: Carlos Fuentes
Titlu: Toate familiile fericite (Todas las familias felices, 2006)
Editură: Curtea Veche, București, 2010; 368 pagini; 25 RON
Traducere: Eugenia Alexe Munteanu
Nota dată de mine: **** (din 5)

Un titlu ironic și tolstoian pentru o colecție de povestiri și de poeme care explorează nefericirea unui număr de familii mexicane din toate clasele sociale. Soți înstrăinați sau certați de-o viață, copii care repetă greșelile părinților sau care inventează modalități inedite de a-și rata viața, secrete rușinoase îngropate în poduri, toate sunt menite să arate încă o dată diversitatea modurilor în care poți suferi într-o familie. Poemele sunt explorări amare și șocante ale violenței Mexicului sărac și rural, contrastul între răul mai mic al suferinței casnice și cel enorm al durerii unor comunități întregi fiind expus cititorului aproape cu cruzime.

Toate familiile fericite e dificilă pentru că e greu să citești unul după altul lucruri urâte, riști să ajungi la o saturație pe care nu cred că autorul și-a dorit-o. Sună însă adevărat și e vizibil faptul că Fuentes a găsit un mod de-a scrie despre barbarii mici și mari care să nu le dramatizeze, dar nici să le minimizeze sau ierte.

Altceva nu prea are rost să mai spun aici pe blog – scriitor mare, carte importantă, se poate discuta foarte mult despre ea dar nu cred că aici e locul.

Digging to America

Autor: Anne Tyler
Titlu: Digging to America
Editură: Random House, New York, 2007; 292 pagini; 10 EUR
Nota dată de mine: *** (din 5)

Digging to America e cel de-al șaptesprezecelea roman al lui Anne Tyler, o autoare pe care o îndrăgesc mult, chiar dacă nu se vede aici pe blog (am mai scris doar despre o altă carte mai slăbuță de-a ei, Busola lui Noe).

În Digging to America Tyler povestește despre două familii – una de americani get-beget, clanul Donaldson, și una de iranieni stabiliți de ani buni în state, clanul Yazdan. Prietenia dintre cele două familii se bazează pe o întâlnire întâmplătoare la aeroportul local, unde ambele clanuri se adunaseră să își întâmpine cei mai tineri membri: două fetițe adoptate din Coreea.

Cartea explorează felul în care părinții adoptivi își cresc și educă fetele – familia americană ține să adopte obiceiuri coreene și să îi impună fiicei lor un nume coreean, iranienii abia așteaptă să-și îmbrace fata în blugi și să-i zică Susan, spre exemplu. Prietenia dintre familia Donaldson și familia Yazdan e în același timp naturală, dată fiind simpatia pe care și-o poartă diverșii lor membri, cât și ciudată, date fiind diferențele enorme în convingeri, idei și mâncăruri preferate.

Familia Donaldson are idei foarte liberale în privința vieții private – atunci când fiica lor învață să folosească olița ei organizează o oliță-party pentru toți copiii de vârste asemănătoare din zonă, când fiica lor mai mică, adoptată din China, nu vrea să renunțe la suzetă fac, bineînțeles, o petrecere în care îi lansează toate suzetele în atmosferă, legate de baloane umplute cu heliu, ș.a.m.d. Prin contrast, familia Yazdan are idei mult mai conservatoare în privința intimității și e agasată mereu, într-o oarecare măsură cel puțin, de deschiderea prietenilor Donaldson. Ruptura va avea loc atunci când patriarhul familiei americane alege să o ceară în căsătorie pe bunica Yazdan la o petrecere; uimită, bătrâna nu are curaj să îl refuze în public și îi spune un „da” pe care îl retractează apoi în privat.

Titlul cărții face trimitere la ideea întregii cărți, anume că americanii de orice leat sapă fiecare înspre America (văzută ca societate, nu neapărat ca loc) prin straturi de prejudecăți, obiceiuri și preferințe private.

Și în cartea aceasta, ca și în majoritatea celorlalte ale autoarei, avem numeroase momente amuzante, o literatură ușoară dar nu facilă și o privire plină de simpatie dar deloc naivă. Nu m-a convins însă în totalitate tema, mi s-a părut că autoarea nu s-a gândit până la capăt la ce dorea de fapt să spună sau nu a reușit să-și articuleze prea bine raționamentul.

Miss Peregrine's Home for Peculiar Children

Autor: Ransom Riggs
Titlu: Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children
Editură: Quirk Books, Philadelphia, 2012; 352 pagini; 9 EUR
Nota dată de mine: ** (din 5)

O carte prezentată frumos – povestea unui băiat care pleacă în căutarea orfelinatului unde a trăit o vreme bunicul său și care descoperă că neobișnuiții orfani au murit și nu prea.

Plină de fotografii vechi și stranii cu copii bizari, de scrisori și de alte materiale vizuale, cartea arată frumos și te duce cu gândul la o poveste de groază cum scrie la carte (impresie întărită de prezentările de pe copertă și de pe Amazon).

În loc de asta am dat însă de următorul Harry Potter, dar mai prost. Un băiat talentat există, o școală misterioasă există și, surpinzător, există o mare revelație: elevii școlii au talente nebănuite și se luptă cu niște creaturi malefice care mănâncă tineri talentați la micul dejun, prânz și cină.

După câteva capitole de început care îți dau speranțe, romanul decade rapid într-unul de duzină plin de urmăriri, bătălii și dezvăluiri senzaționale. Iar uimirea e mică la sfârșit, când totul se încheie în coadă de pește și în promisiunea unei continuări (alți bani, altă distracție). Mare păcat că o idee atât de generoasă a căzut pe mâna unui scriitor care nu e în stare de mai mult – cartea nu are până la urmă nici măcar farmec, iar încadrarea ei e totalmente incertă. Mă îndoiesc că foarte tinerii cititori care ar putea fi pasionați de acțiunea romanului ar fi interesați și de pozele bizare și de scrisori, iar cititorii maturi nu prea au cum să nu pufnească când își dau seama că au picat într-o altă capcană întinsă de marketingul literar.

Le viex

Autor: Jonas Jonasson
Titlu: Le vieux qui ne voulait pas fêter son anniversaire (Hundraåringen som klev ut genom fönstret och försvann, 2009)
Editură: Pocket, Paris, 2012; 506 pagini; 7 EUR
Traducere: Caroline Berg
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Primul roman al suedezului Jonas Jonasson a avut parte de o primire neașteptată: suedezii l-au cumpărat în sute de mii de exemplare, l-au plăcut enorm și l-au exportat în vreo douăzeci de țări (traducerea americană va apărea luna asta și sunt convinsă că va avea succes). Sper că a pus mâna pe ea și vreo editură de la noi.

După cum o indică în culori vesele coperta, Le vieux qui ne voulait pas fêter son anniversaire nu e o carte serioasă. Personajul principal, Allan Karlsson, e un bătrân de fix o sută de ani care evadează de la casa de bătrâni, fură o valiză cu multe milioane de coroane înăuntru, se înhăitează cu elemente nefaste și dă cu tifla bravelor forțe de ordine suedeze timp de săptămâni întregi. Totul în timp ce genunchii îi scârțâie, spatele nu îi permite aplecări bruște și somnul de după-masă îi impune un ritm de viață nu prea dinamic.

Romanul e organizat în capitole alternative despre evadarea lui Karlsson și, respectiv, despre viața lui de la naștere și până azi. Fiu al unui militant comunist trecut în ultima clipă de partea țarilor ruși și prompt executat, expert în explozibili și în planificarea familială bovină, Karlsson se preumblă prin nenumărate locuri și întâlnește numeroase personaje importante, deși singura lui dorință e să trăiască liniștit cu multă băutură la îndemână. În final și pentru a dovedi că uneori merită să trăiești dincolo de o sută de ani totul se va termina cu bine, în râuri de soare și de alcool servit cu sau fără umbreluțe colorate, după gust.

Am chicotit de nenumărate ori citind cartea lui Jonasson și am râs și în hohote de câteva ori. M-a surprins în mod plăcut amestecul de umor sec nordic și umor sec britanic și m-am bucurat că am găsit o carte amuzantă fix pe gustul meu: recunosc că îmi place să râd, dar nu-mi plac deloc căzăturile în fund și scălâmbăielile servite atât de des pe post de umor în ultimul timp. La Jonasson am găsit situații subtil amuzante, jocuri de cuvinte și alte asemenea lucruri pe placul meu. Tot ca plus, autorul suedez reușește să facă dintr-un centenar personaj de comedie fără a-l pune vreodată să se maimuțărească (după cum ar putea să dea de bănuit coperta) și să creeze dintr-un foc un portret distractiv și just al Suediei și o istorie scurtă dar percutantă a secolului 20.

Minusuri nu am de semnalat, de aici nota maximă: nu trebuie înțeles faptul că e o capodoperă absolută a literaturii, ci că e o carte care în genul ei mi s-a părut perfectă. Regret doar faptul că am citit-o înainte de concediu* și nu în concediu, acum va trebui probabil să iau cu mine ceva mai anost.

* Da, plec câteva zile. Doriți-mi vreme faină și urși prietenoși 🙂

Pământ neîmblânzit

Pamant neimblanzit

Autor: Jhumpa Lahiri
Titlu: Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth, 2008)
Editură: Univers, București, 2012; 352 pagini; 35 RON
Traducere: Dan Ciobanu
Nota dată de mine: *** (din 5)

Jhumpa Lahiri a câștigat în 2000 premiul Pulitzer pentru ficțiune cu romanul Interpret de maladii (apărut la noi în colecția de carte de buzunar de la Cotidianul). A împărțit atunci premiul cu Annie Proulx (Close Range: Wyoming Stories, netradusă la noi din câte cunosc) și cu Ha Jin (Waiting, apărută la Polirom în 2004 cu titlul În așteptare).

Pământ neîmblânzit e cartea ei cea mai recentă și include cinci povestiri și un roman foarte scurt. Temele sunt cele deja cunoscute pentru cine a mai citit-o pe Lahiri: situarea între două lumi în mare parte incompatibile a tinerilor indieni aduși de părinții lor tocmai în Statele Unite și dificultatea de a adopta felul american de a vedea lumea și de a-și duce viața.

Familiile despre care scrie Lahiri sunt diverse, deși au un punct comun important – toate includ măcar un profesor universitar. Avem tineri indieni căsătoriți (cu sau fără acordul familiei) cu americani, avem indieni care se înțeleg mai bine sau mai prost cu nevestele „negociate” de părinții lor din India, avem familii închise în sine și familii cu prieteni americani numeroși, etc. Dramele lor sunt în mare parte casnice – frați care se îmbată prea tare, tați care se recăsătoresc, soți înstrăinați care se regăsesc și așa mai departe.

Aceste mici biografii familiale sunt scrise cu tandrețe și cu simplitate, o simplitate care m-a deconcertat puțin până la urmă. Miza e, evident, descoperirea modului în care se raportează la lume copiii aduși de mici în Statele Unite sau născuți acolo, mediatori permanenți între părinții lor și societatea americană care sunt nevoiți să se raporteze permanent la diferențele dintre o lume și alta și care ajung să privească mai degrabă din exterior viața, rezervați și puțin buimaci.

Aproprierea culturii americane nu poate avea loc atâta timp cât părinții lor îi îndeamnă să mănânce cu mâna, să poarte haine tradiționale și să se căsătorească cu tineri indieni pe care să-i cunoască în ziua nunții, dar nici cele cerute de la ei nu pot face atâta timp cât aceiași părinți se așteaptă de la ei să devină medici sau avocați sau ingineri de succes perfect integrați în țara gazdă. Cei mai mulți tineri, trași în două direcții diferite, aleg să nu facă mare lucru; ceilalți se rup în bună măsură de părinți și pleacă care încotro.

Mi s-a părut că autoarea are un punct de vedere valid, bine susținut de ficțiunea înconjurătoare. Nu am înțeles însă prea bine motivul pentru care acest unic punct de vedere a fost susținut în atât de multe povestiri (hai două, hai trei, dar apoi aș fi preferat să mai citesc și despre altceva) și de ce a ales să scrie povestiri nu prea interesante până la urmă sub aspect literar. Mi s-a părut un caz de „cititorul își aduce literatura de acasă”, ca să fiu cinstită: Lahiri a scris simplu, ușurel, ca într-o compunere, iar frumusețea, dacă e să fie găsită, e brodată de cititor pe marginea paginii pornind de la ce a scris ea.

Dincolo de această nemulțumire alte critici nu am. Am citit cartea rapid și cu plăcere, mi-a plăcut luciditatea cu care autoarea s-a referit la experiențele de viață ale semenilor ei și mi s-a părut că e genul de carte care merită cu prisosință să fie citită – dezrădăcinarea e cu siguranță o temă importantă, iar punctul de vedere al autoarei e demn de luat în seamă. Păcat că felul ei de a scrie e puțin cam banal, cel puțin pentru gustul meu.

The Pregnant Widow

The Pregnant Widow

Autor: Martin Amis
Titlu: The Pregnant Widow
Editură: Vintage, London, 2011; 480 pagini; 10 EUR
Nota dată de mine: spre *** (din 5)

Martin Amis e unul dintre scriitorii contemporani importanți pe care n-am reușit niciodată să-i înghit. Dintr-un motiv sau altul, cărțile (nu prea numeroase) pe care i le-am citit mi s-au părut pretențioase, enervante sau lipsite de prea mult interes. Subiectul romanului The Pregnant Widow mi s-a părut însă îndeajuns de interesant încât să trec peste incompatibilitatea cu autorul și să îi dau o șansă.

Ideea ar fi aceasta: eliberarea sexuală feminină din anii ’60 nu a putut fi gustată decât de generațiile de după cea care a adus-o. Cei și cele care erau în floarea vârstei în timpul sau imediat după numita eliberare s-au aflat în situația ingrată a unei văduve însărcinate: cu modul de viață vechi decedat, dar cu cel viitor încă în pântece.

Toate bune și frumoase până aici. Cadrul și personajele sunt cât se poate de potrivite ideii: un grup de tineri britanici seducători petrecându-și vacanța de vară a anului 1970 într-un castel din Italia numai bun pentru descoperirea avantajelor aduse de noua libertate.

Șocant e faptul că nu se întâmpla de fapt mare lucru, în ciuda unor etern repetate avertismente privind modul în care libertinajul general îi va distruge pe tinerii noștri. Nu prea există de fapt libertinaj, ci mai degrabă dorință și priviri lungi aruncate peste masa de la cină. Și în lipsa acestuia ideea lui Amis se clatină puțin – înțeleg că era vorba să scrie despre modul în care sexul liber îi debusolează și eventual distruge pe cei nepregătiți pentru el, dar pentru asta ar fi fost nevoie să scrie despre sexul liber, nu despre niște tineri care suspină în mod pașnic și în mare parte cast unul după altul. Cred că pot spune liniștită că mijloacele n-au fost adaptate deloc scopului literar al lui Amis și că produsul final dă impresia puțin jalnică a unui bătrânel scandalizat de faptul că femeile pot pronunța măscări și pot face plajă fără sutien. Ceea ce nu cred că e efectul scontat.

Singurul motiv pentru care merită să citești romanul acesta mi s-a părut acela că unul dintre tineri, literat de felul lui, citește pentru prima oară romanele clasice ale literaturii engleze și le comentează pe scurt dar cu delicii. Aici Amis e așa cum am auzit că ar trebui să fie – coroziv, nedrept și groaznic de amuzant. Mai există și câteva povești secundare demne de interes, cum ar fi cea a unei fete care se pierde în iubiri scurte și violente. Dar grosul cărții e lungit, lipsit de zvâc și, din păcate, destul de plictisitor. Se vede cu ochiul liber că Amis e un scriitor bun, nu pricep însă prea bine de ce a scris o carte atât de neconvingătoare.

Rog deci onoratul public să îmi sugereze ce aș putea să mai încerc să citesc, eventual pentru a-mi schimba părerea despre autorul acesta. Sau pentru a o confirma definitiv.

We need to talk about Kevin

Autor: Lionel Shriver
Titlu: We Need to Talk About Kevin
Editură: Serpent’s Tail, London, 2005; 416 pagini; 400 HUF
Nota dată de mine: ** (din 5)

We Need to Talk About Kevin e un roman din 2003 care a câștigat un premiu Orange în 2005 și a fost ecranizat în 2011, bucurându-se de o frumoasă faimă și de atenția neprecupețită a cluburilor de carte din întreaga lume. Cartea apărut și în română la editura Vellant. Exemplarul pe care l-am citit l-am găsit la un moment dat rupt și amărât într-un anticariat din Budapesta. Starea lui (și prețul infim) ar fi putut să îmi dea de gândit – măcar încă un alt cititor a dat cu el de pământ la un moment dat.

Se vede și din notă precum și din introducere că nu mi-a plăcut prea mult cartea, care nu e totuși fără câteva merite. Povestea e cea a unui adolescent american care își ucide într-o bună zi câțiva colegi și un profesor într-un masacru tipic pentru școlile americane. Cartea e compusă doar din scrisori ale mamei băiatului către tatăl acestuia, scrisori în care recapitulează tot ce s-a întâmplat de la prima sclipire cu conotații părintești din ochii celor doi soți și până la tragicul deznodământ. Miza e, evident, să descoperim vinovăția fiecăruia și să ne dăm seama dacă o mamă care nu își iubește copilul teribil de antipatic poate fi autoarea morală a unui șir de crime înfăptuite de fiul său.

Primele capitole din We Need to Talk About Kevin mi-au plăcut: autoarea recapitulează destul de frumos temerile și enervările multor mame în devenire. Teama că vor naște un copil bolnav sau de care nu le vă plăcea, ciuda că fac un copil pe care nu îl doreau în mod visceral care le va mânca însă ani buni din viață, iritarea produsă de soțul care le încalcă orice drept personal în încercarea de a le împiedica să rănească cumva fetusul din burtă (se știe, dansul e periculos, trecutul străzii criminal și o gură mică de vin stigmat al unei mame decăzute).

Lucrurile merg tot mai rău după nașterea copilului căruia îi dau numele Kevin. Băiatul refuză să sugă, e nervos pe lume și urlă continuu, violentează baby sitter-ul și se liniștește doar când tatăl său se întoarce de la muncă. Primele lui cuvinte, spuse târziu, sunt „Nu-mi place asta”. Refuză să se joace, mănâncă doar pe ascuns, renunță la scutece doar la șase ani. Când ajunge mai mare lucrurile se înrăutățesc din nou: strică frânele de la bicicleta copilului din vecini, își abuzează psihic colegii de grădiniță și școală, ucide animalul de companie al surorii sale, îi toarnă acesteia acid în ochi, își acuză o profesoară de hărțuire sexuală și, în final, își ucide colegii și profesorii și ajunge la pușcărie.

Iritantă în toată povestea e atitudinea părinților: mama, căreia nu îi place deloc de el, se ceartă fără încetare cu tatăl, care vede în copilul său un înger nedreptățit de cei din jur. Pe la pagina treizeci devine evident pentru oricine că puiul de psihopat trebuie dus la un medic, dar cei doi continuă să dezbată „cazul” chiar și după ce au rămas fără un animal de casă și fiica lor fără un ochi. E limpede însă faptul că pentru autoare nu a intrat în calcul veridicitatea (sau compasiunea) atunci când s-a pus pe scris.

Miza e aceea a exagerării unor temeri pentru a le examina apoi clinic și cult. Teama că un fiu sau o fiică ar putea sfârși prin a deveni oameni răi, teama că greșeli mărunte și bine intenționate ar putea fi amplificate de destinul copiilor tăi, teama că fiul sau fiica ta ar putea ridiculiza prin fapte ideile și credințele tale cele mai prețioase și multe asemenea sunt încarnate într-o familie oarecare, sunt aduse la viață și expuse pentru oroarea întregului public cititor.

Romanul are meritul că te prinde, că ești prizonier (chit că fără voie) până când îl termini. Dar apoi e greu să nu te gândești la partea de hazard din formarea oricărei personalități, la faptul că nimeni nu a reușit încă să scrie ecuația care descrie formarea unui psihopat. Arătarea cu degetul, crudă și nefondată, a unei mame puțin mai educată decât media (deci snoabă și criminală) și a unui tată puțin cam naiv (deci ignorant și criminal) arată de fapt, indirect, modul în care se ajunge ca persoane nu mai vinovate decât altele să fie legate de stâlpi ai infamei și bombardate cu roșii stricate.

Mi se pare evident faptul că uneori oamenii sunt răi, dintr-un motiv sau altul. Mai interesantă decât disecția unor situații familiale interpretate automat ca semnificative mi se pare însă analizarea psihologiei lor, a societății în care cresc și trăiesc și a grupurilor din care fac parte. Există cărți foarte bine documentate despre copii și adolescenții care își ucid colegii care chiar asta fac.

În sfârșit, pentru a vorbi puțin și despre Kevin, tema copilului malefic a fost explorată mult mai bine de alți scriitori, de la Doris Lessing la Ira Levin și mulți alții. Lionel Shriver are mult mai puțină imaginație decât ei – copilul ei combină pur și simplu o adolescență eternă cu o spoială de horror de mâna a doua. Pentru oricine a citit cât de puțin despre dezvoltarea psihică a copiilor e cât se poate de ridicolă ideea unui copil altfel funcțional care trece încă din prima zi de viață la crearea propriei personalități prin opoziție față de părinți, dar, oricum, și restul spoielii psihologice din roman e cam la fel de ridicolă.

Cel mai bun lucru la cartea aceasta mi se pare faptul că e limpede că se poate discuta foarte mult pornind de la ea (chiar dacă nu îți prea dă instrumentele necesare pentru o dezbatere cu folos). Se poate vorbi despre natură versus educație, despre limitele unui narator imperfect (punctul de vedere al mamei lui Kevin e singurul prezentat în roman), despre motivațiile copiilor criminali și așa mai departe. Fiind un roman ușor de citit și palpitant, We Need to Talk About Kevin e accesibil și e un punct de plecare pentru discuții care pot eventual duce undeva.

Cel din urmă avantaj al romanului acestuia e cel că se termină – cu un twist previzibil și cu unul penibil, dar se termină. Mi-e limpede că nu am de ce să caut filmul, n-am nici un chef să mă enervez încă o dată.

Alte două păreri:
Octavian
Ioana Ristea pe Bookblog

Beignets de tomates vertes

Beignets de tomates vertes

Autor: Fannie Flagg
Titlu: Beignets de tomates vertes (Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe, 1987)
Editură: J’ai lu, Paris, 2009; 474 pagini; 7 EUR
Traducere: Philippe Rouard
Nota dată de mine: **** (din 5)

O carte mai veche și care, spre surprinderea mea, nu pare să fi fost tradusă în românește. Lăudată la apariție de Harper Lee, rămasă treizeci și șase de săptămâni pe lista New York Times a celor mai bine vândute cărți în Statele Unite și ecranizată în 1991, Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe mi s-a părut o carte deosebită din multe puncte de vedere.

Câteva vorbe însă despre poveste, întâi. Eroinele cărții sunt două femei care au înființat prin 1929 singurul restaurant din Whistle Stop, un orășel minuscul din Alabama. În plină criză economică, cele două au reușit să crească un copil, să hrănească un orășel și să-i ajute pe cei mai puțin norocoși decât ele să iasă din impas. Gogoșile lor cu gogonele (nu sună prea bine, dar rețeta de la sfârșitul cărții mi-a dat de gândit) au hrănit albi și negri, vagabonzi și oameni cu un acoperiș deasupra capului de-a lungul unor ani înfiorători și barul lor a fost un loc de întrunire pentru toți cei din Whistle Stop și din împrejurimi.

În spatele acestor date preliminare se află o poveste polițistă al cărui final m-a surprins, o mare aventură cu bandiți care atacau trenurile încărcate cu alimente și cărbuni și care distribuiau negrilor săraci toată prada și o mulțime de personaje secundare banale dar pitorești, de la poștărița-editoare a singurei gazete locale la bețivii incorigibili care i-au îngropat pe toți și la popii sperjuri care își scot din impas, inexplicabil, inamicii jurați.

O bogăție de personaje, deci, și un Sud mai blând decât în alte romane, mai uman. Toată povestea e spusă folosind o multitudine de surse, de la ziarul săptămânal al poștăriței din Whistle Stop, citat in extenso, la fragmente relevante din articole de revistă și, mai ales, la amintirile depănate de o femeie aflată la sfârșitul vieții pentru o interlocutoare mai tânără.

Mi s-a părut interesantă în primul rând tehnica postmodernistă aplicată unei povești care ar putea fi luată, cu un pic de neatenție, drept chick lit. În al doilea rând, mi-a plăcut subtilitatea cu care Fannie Flagg vorbește într-o carte care poate părea ușurică despre niște subiecte dificile.

E vorba, întâi, despre relația de dragoste dintre cele două proprietare ale barului din Whistle Stop, și aici mi s-a părut că autoarea a făcut o alegere foarte bună când s-a hotărât să o scrie cum a scris-o. Cele două se îndrăgostesc când sunt foarte tinere, se despart pentru o vreme pentru că una dintre ele promisese să se căsătorească cu un băiat din orășelul ei de baștină, se regăsesc și apoi își petrec fericite împreună anii rămași, crescându-și băiatul și văzându-și de restaurant. Șocant e faptul că nimeni nu are nimic rău de spus despre asta și că viața lor nu e mai controversată și mai comentată decât viața oricărui alt cuplu din Whistle Stop. Mi s-a părut că, evitând orice dezbatere și scriind despre o astfel de relație ca despre un lucru atât de normal încât nimeni nu are nimic deosebit de spus despre el, Fannie Flagg a expus un punct de vedere cu mult mai multă forță decât mult mai mulți alți scriitori mai tineri sau mai bătrâni decât ea.

E vorba apoi despre moarte și despre felul în care ne apropiem de ea și o înțelegem. Cele două femei care își povestesc mare parte din ceea ce se întâmplă în carte sunt în fața a două morți diferite – una din ele a trecut de nouăzeci de ani și se pregătește să tragă cortina, cealaltă se apropie de cincizeci și trebuie să accepte faptul că anii în care mai putea face copii s-au dus. Iar poveștile lor sunt, uneori, despre moartea câte unui copil sau a câte unui adult încă tânăr, despre modul în care poate fi sau nu acceptată, poate fi sau nu ajutată. Iar autoarea vorbește despre aceste subiecte cu aceeași finețe despre care spuneam mai sus, spune lucruri dificile limpede dar nu chirurgical.

Și e vorba, în sfârșit, de felul în care albii din Sud i-au privit de-a lungul timpului pe negri. Aici autoarea intră în dezbatere, prezentând de exemplu felul în care negrii erau obligați să își ia la pachet și pe ușa din spate mâncarea cumpărată de la restaurantul din Whistle Stop (progresist e faptul că li se vindea mâncarea). Și ne mai vorbește autoarea și despre relațiile de mai târziu, despre felul în care albii continuă să trăiască alături de negri și să le ignore totuși existența, despre enclavizarea mentală și despre relațiile cu un picior în trecutul îndepărtat și cu unul în prezent. Mi s-a părut o descriere interesantă, chiar dacă e posibil să fie idealizată.

Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe are, cred, un singur păcat, acela că e totuși puțin prea lejeră atunci când vine vorba de a încheia ce a început. Sfârșitul câtorva dintre firele narative și cel al cărții în sine virează înspre romanul de gară sentimental, tendință prezentă ici-colo chiar și în restul romanului. E drept că anumite dintre aceste scene (cele de transformare personală pozitivă, de exemplu) pot fi luate cu ușurință ca ironii, și eu așa am ales să le iau, însă lejeritatea poate să deranjeze până la urmă, mai ales atunci când ajungi la finalul cărții și primești drept răsplată scene scoase parcă din Mănâncă, roagă-te, iubește.

Dincolo de asta e o carte frumoasă, care m-a surprins pe alocuri și care m-a impresionat din mai multe puncte de vedere. Aș căuta și filmul, deși mi-e teamă de urmări.

Trei saptamani in Himalaya

Autor: Marius Chivu
Titlu: Trei săptămâni în Himalaya
Editură: Humanitas, București, 2012; 288 pagini; 49 RON
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Dilematicul Marius Chivu povestește în această carte călătoria sa de trei săptămâni prin Himalaia, făcută pe jos și cu rucsacul în spate. Fără a fi nu știu ce sportiv, însoțit doar de un prieten și de doi șerpași nepalezi, Chivu a urcat până la cinci mii și ceva de metri și a coborât apoi înapoi. Pe drum a ținut un jurnal și a făcut nenumărate fotografii, material din care a rezultat cartea aceasta de călătorii.

Voi spune din start că îmi place literatura de călătorie și că mi se pare trist faptul că la noi se publică atât de puțină (înțeleg că românii nu prea călătoresc în locuri exotice, dar pe afară se scriu multe cărți reușite în fiecare an, ar merita ca unele dintre ele să fie traduse). M-am bucurat deci când am văzut la librărie cartea lui Chivu și mai ales când am văzut câte fotografii reușite include, aproape pe fiecare pagină câte una.

Textul mi s-a părut ceva mai puțin lăudabil decât selecția fotografiilor. Din păcate Chivu se înscrie într-o demnă tradiție a călătorilor (cel mai adesea de gen masculin) prea mult înclinați înspre explorarea frumuseților senzoriale ale locurilor vizitate și prea puțin înspre privirea naturii și-a locurilor. Nu merg atât de departe încât să spun că trebuie să mergi în Nepal și să nu fumezi nimic – zic doar că din punctul meu de vedere de cititor nu aceste experiențe erau cele mai interesante. Și admit faptul că s-ar putea ca ceea ce cer eu de la literatura de călătorie să nu fie compatibil cu ce dorește mare parte din public.

Există din păcate prea puține informații și detalii despre Nepal și despre Himalaia, dincolo de pozele care spun multe. Există în schimb foarte multe discuții despre femei și nenumărate cugetări despre condiția călătorului, unele interesante, altele nu. Există câteva scene memorabile și scrise excelent (regretul coborârii, spre exemplu) și câteva întâmplări literaturizate în exces. Per total e o carte inegală și un pic ciudată – broderii literare într-o parte, foarte mici reportaje în alta, multe discuții cu sau fără rost. Aduce foarte mult a carte de călătorii pentru un public urban și într-o oarecare măsură estet care nu părăsește prea des betonul și mai puțin a carte pentru un public pasionat de natură și de expediții.

Lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult: descrierea temerilor trupești ale drumeților, pozele într-adevăr frumoase care îți spun singure povești, câteva dintre panseurile despre natura călătorului și câteva dintre anecdote. Și trebuie să spun că mi se pare că banii dați pe carte n-au fost irosiți – cele de mai sus au compensat în bună măsură cele câteva minusuri ale cărții.

Am citit pe undeva că autorul plănuiește și o excursie pe Kilimanjaro, expediție care sper să îi reușească. Sper doar că va ieși o carte mai puțin literaturizată, în care să citesc mai mult despre Africa și ceva mai puțin despre autor.

Alte păreri:

Bianca
Laura Sandu pe Bookaholic

capricornk13