Feeds:
Articole
Comentarii

Le palais de verre

Le palais de verre

Autor: Simon Mawer
Titlu: Le palais de verre (The Glass Room, 2009)
Editură: Le Cherche Midi, Paris, 2012; 590 pagini; 22 EUR
Traducere: Céline Leroy
Nota dată de mine: cam ***** (din 5)

Simon Mewer e biolog și autorul a nouă romane. Cel de-al nouălea, The Glass Room, a ajuns în 2009 pe lista scurtă a premiului Man Booker. A pierdut în fața romanului Wolf Hall al lui Hillary Mantel, despre care am scris și eu, nu prea laudativ, anul trecut.

Le palais de verre e un roman interesant în primul rând pentru că nu ne povestește atât despre niște oameni cât despre un loc – o casă construită într-un orășel ceh în scurta perioadă de înflorire dintre cele două războaie mondiale. E, practic, o biografie care începe odată cu conceperea casei, continuă cu nașterea și copilăria sa și apoi cu maturitate. Moarte nu avem, ci doar un Purgatoriu fără sfârșit.

Casa Landauer s-a născut din visul unei familii de cehi bogați de a avea un spațiu de locuit deschis, care să îi apere de capriciile vremii fără a-i izola de natura din jurul lor. Într-o epocă în care zidurile groase, brizbrizurile și turnulețele erau la mare vogă în arhitectura occidentală, ei îl angajează pe un cunoscut arhitect neamț să le construiască o casă inversată – modernă, deschisă, cu numeroși pereți de sticlă și cu camere modulare.

Familia Landauer s-a bucurat prea puțin de casa sa: la câțiva ani după ce s-au mutat în ea sunt nevoiți să o părăsească datorită intrării naziștilor în Cehoslovacia. Neputând să plece și ea în Exil, locuința e nevoită să suporte instalarea unui centru medical nazist, să fie luată la țintă de sovietici, cucerită de cazaci călare și transformată în centru de fizioterapie pentru copiii care supraviețuiseră poliomielitei. Într-un final, casa e transformată definitiv în muzeu, încheindu-și astfel legăturile cu lumea.

Sensibil la atmosfera și destinul unui loc aparent lipsit de viață, Simon Mewer nu e mai puțin atent la oamenii care locuiesc în personajul principal al romanului său. Viktor și Liesel Landauer, proprietarii săi inițiali, care sunt nevoiți să fugă în Elveția și apoi încă și mai departe atunci când naziștii le invadează patria, angajații lor, care rămân pe loc pentru a păzi și pe alocuri a jefui casa, savanții naziști care cercetează antropomorfic evreii și țiganii și doctorii comuniști care încearcă să îi ajute pe copii să meargă din nou, cu toții au destine interesante, zbuciumate, romanești.

Le palais de verre e o carte frumoasă, elegantă și bine gândită în care te pierzi fără regrete. Mi-e destul de greu să înțeleg cum a putut să piardă premiul Man Booker – are ca avantaj, față de câștigătoare, respectul pentru istoria reală, personajele veridice și atașante și construcția inteligentă. Reușește aparent fără efort să-și transporte cititorul în Cehia interbelică, în cea nazistă și în cea comunistă și să îl facă să înțeleagă acele perioade și să trăiască în ele pornind de la destinul singular și neobișnuit al unui obiect neînsuflețit. Din păcate nu s-a tradus încă în românește, din câte știu, dar dacă o găsiți în vreo altă limbă pe care o cunoașteți v-o recomand cu căldură.

P.S.: Cred că am citit vreo zece cărți de când n-am mai scris pe aici. Există și o explicație – am fost plecată în concediu și apoi suferindă (fără legătură una cu alta). Voi încerca să scriu despre cele mai bune dintre ele zilele următoare, dacă nu mai intervine și altceva între timp (meteoriți, tornade…).

The Last Hundred Days

The Last Hundred Days

Autor: Patrick McGuinness
Titlu: The Last Hundred Days
Editură: Bloomsbury, US, 2012; 377 pagini; 12 EUR
Nota dată de mine: ** (din 5)

Patrick McGuinness lucrează la Universitatea din Oxford ca profesor de literatură franceză și literatură comparată și e și un poet destul de cunoscut. Primul lui roman, The Last Hundred Days, a fost nominalizat la Booker in 2011, dar a pierdut în fața unui roman de-al lui Julian Barnes. Cartea s-a tradus de curând și la Polirom.

Povestea din roman e cea a unui tânăr englez care primește un post de lector de literatură la o universitate din București. El va fi martorul ultimelor o sută de zile ale regimului lui Ceaușescu și va cunoaște o sumă de oameni care au avut un rol în prăbușirea respectivului regim.

Aterizat ca un guguștiuc rumen în obraji la Otopeni, tânărul englez face cunoștință rapid cu o Românie deloc idilică: e jefuit cu cordialitate de vameși, obligat să semneze recomandări pentru burse în străinătate pentru studente cu pile, uluit de faptul că singurele bunuri alimentare potabile erau cele din shop-urile pentru membrii de partid și pentru personalul ambasadelor. Și uluit, mai ales, de griul atotcuprinzător, de pustietatea străzilor și de urâțenia unui București în plină demolare și sistematizare.

Intriga e destul de simplă: englezul e preluat de Leo, un conațional care locuia deja de ani buni la București și care conducea piața neagră din oraș. Leo îi face cunoștință cu diverși oameni, de la hipioți care locuiau în Casa Poporului și care scoteau oameni peste graniță până la un număr de nomenclaturiști și de copii de-ai lor. Fiecare dintre aceste lumi își are propriile preocupări – hipioții încearcă să ajute cât mai mulți oameni să fugă din țară, dar sunt infiltrați de agenți ai Securității și trădați, iar nomenclaturiștii sunt ocupați să trateze cu rușii și să pună umărul la iscarea Revoluției. Englezul nostru va fi martorul strădaniilor tuturor și, pe alocuri, îi va ajuta pe toți.

Unul dintre punctele acordate acestei cărți e meritul faptului că m-a șocat în mod pozitiv simplitatea intrigii și a poveștii – nu știu dacă un autor român s-ar fi gândit vreodată să scrie o carte despre 1989 cu o intrigă atât de occidentală și de nepotrivită momentului și locului. Celălalt punct e dat pentru că Patrick McGuinness a surprins câte ceva din urâțenia și absurditatea vieții din București și pentru ironia cu care demontează anumite idei de-ale noastre fixe de atunci sau de acum.

Pentru minusuri cred că va trebui în schimb să fac o listă cu puncte. Într-o ordine oarecare, m-au nemulțumit următoarele aspecte ale romanului acestuia:

– inexactitatea istorică remarcabilă – chiar și dacă ar fi scris pe copertă că e vorba de o istorie alternativă tot mi s-ar fi părut că Patrick McGuinness o ia pe arătură cam mult. Câteva exemple:

* în București nu a avut loc nici un cutremur în noiembrie 1989. Nici vorbă de mâzgă izvorând din crăpături imense în asfalt, de blocuri prăbușite, de disperare generală
* Silviu Brucan (personaj principal al romanului, introdus sub pseudonim) nu a publicat în 1989 la Paris nici o carte care să critice regimul
* Mircea Eliade, introdus episodic ca participant la lansarea cărții inexistente, murise de ani buni. La Chicago
* România nu era înconjurată în totalitate de sârmă ghimpată electrificată
* nu toți cei care fugeau din România ajungeau victime ale traficanților de carne vie
* nu s-a fugit masiv din țară în timpul Revoluției și nici n-au existat mii de români care să se apuce brusc să cerșească prin toată Europa în acele zile
* demolările din București nu erau în plin avânt în 1989, erau de fapt destul de încheiate în 1988
* Revoluția nu a pornit din uzinele timișorene
* Alimentara se numea Alimentară, nu Monocom

– bazarea pe invenții dubioase și ignorarea lucrurilor așa cum au fost:

* cocoși sălbăticiți la etajele superioare ale blocurilor încă în construcție, în contextul în care locatarii exilați în numitele blocuri aveau mari probleme cu obținerea alimentelor
* Casa Poporului ca loc de squat pentru hipioți
* instalații aberante prin Dunăre, pentru tăierea în două a celor care încercau să fugă în Serbia (cuțite uriașe, roți cu tăișuri, sârme…)
* doctori ginecologi cărora le ies perfect operațiile pe creier
* tăierile de curent ca principală problemă domestică, cu ignorarea desăvârșită a frigului, spre exemplu
* cunoașterea desăvârșită a limbii engleze de către practic întreg Bucureștiul, singurele cuvinte indicate ca fiind spuse în română fiind cele sine qua non („tovarășul”)

– inaptitudinea pseudonimelor: în afară de cuplul Ceaușescu și de unul dintre copii lor, toate personajele sunt introduse sub pseudonim, poate pentru a accentua ideea de ficțiune (la care voi reveni mai jos). Problema e că aceste pseudonime nu ascund nimic (Păunescu devine Pălinescu, Eliade e Eliande sau asa ceva, ș.a.m.d); încununarea eforturilor acestora e botezarea lui Ion Iliescu, care devine, dintr-un motiv obscur, Ilinescu. Impresia finală e aceea că autorul nu mai ține minte despre cine vorbește, fiind limpede chiar și pentru cineva care nu mai ține minte prea multe din vremea aceea despre cine e vorba.

– revenirea obsedantă la locuri, expresii și idei comune, aparent singurele cunoscute de autor: Casa Poporului și restaurantul Capșa, adresările „Tovarășul” și „Domnul” (din păcate neacordate, „Bună ziua, tovarășe” pare să fie imposibil de spus), nomenclaturiștii buni, locațiile confidențiale, drogurile circulând la liber…

– existența unui avertisment privind faptul că The Last Hundred Days e o operă de ficțiune care împrumută din viață reală fapte și personaje, motiv pentru care unele nume au fost schimbate (pentru ca persoanele încă în viață să nu fie puse în pericol…). Date fiind toate cele spuse mai sus, aș fi fost extrem de mulțumită cu un avertisment de tipul „aceasta este o operă de ficțiune fără legătură cu realitatea”, pretenția de a fi scris altceva mi se pare de-a dreptul arogantă.

Ar mai fi multe lucruri de spus, dar trebuie să închei undeva. Pentru a concluziona, The Last Hundred Days mi s-a părut o carte needucată și arogantă în pretențiile ei documentare. Pornind de la premise foarte discutabile și folosindu-se de situații neverosimile, Patrick McGuinness surprinde foarte puțin din ce a fost de fapt România atunci.

Probabil că dacă s-ar fi mulțumit să scrie onest despre lucrurile pe care le-a cunoscut (adică Bucureștiul în 1984) sau dacă ar fi acceptat să pună mâna pe câteva cărți înainte să își scrie romanul ar fi putut ieși ceva bun. Câteva premise există – priceperea poetică de a crea atmosferă, ironia fină și îndrăzneala de a scrie altfel despre lucruri foarte cunoscute. Păcat că din toate acestea a ieșit doar un roman de duzină menit parcă să accentueze ideile comune despre România ale publicului anglofon cu ajutorul unei intrigi simpatice cu Securiști, împușcături și hipioți.

O altă recenzie găsiți aici.

* Mulțumită bunăvoinței anumitor cercuri, am petrecut zilele trecute la Cluj, la TIFF, unde am reușit să văd un număr măricel de filme și să întâlnesc câțiva oameni știuți de pe bloguri (exty și Aron Biro, mai precis, ultimul fiind încă mai hidos la trup și suflet decât m-au lăsat să înțeleg anumite panseuri sefistice timișorene).

Am văzut o sumă de scurt-metraje românești faine, se pare că am progresat și noi – sonorizarea s-a mai reparat iar scenariștii și regizorii s-au mai dezinhibat. Dacă prindeți deci pe undeva vizionări nu ezitați.

Tot la capitolul bunăciuni amintesc de Le chat du rabbin, o adaptare bine desenată a unui BD franțuzesc, SuperClásico, o comedie daneză mirifică și, respectiv, Alpeis, o dramă grecească în care Atena seamănă până la confuzie cu Bucureștiul și în care se dezbat probleme arzătoare precum identitatea și modul în care bărbații le-o impun femeilor din jurul lor.

Am avut parte, desigur, și de vestitele filme cu ăla care merge trei ore prin pustiu și abia apoi se apucă să împuște oameni. Doar că într-unul doi tinerei din State au mers doar prin pustiu, fără a împușca pe nimeni (The Loneliest Planet), iar în altul un evreu a stat și s-a uitat două ore la niște țevi, fără victime colaterale (Hahithalfut).

* Prin amabilitatea cercurilor mai sus amintite am reușit și să citesc primul volum din The Absolute Sandman (Vertigo, 2006, 612 pagini, ***** din 5).

Absolute Sandman 1

Mult mai puțin groaznică decât mă așteptam, ceea ce nu este rău (mie nu îmi place să mă sperii). Pentru un bedefil de pe filiera franceză/belgiană e nevoie de câteva clipe de adaptare la felul american de-a face comics (dialoguri emfatice și simpluțe…) dar apoi lucrurile merg strună chiar și pentru cineva care nu a citit în viața lui benzi desenate americane.

Mi-au plăcut foarte mult intercalarea firelor narative principale și secundare și poveștile din sau de pe lângă povești, e în mod clar o serie pe care o poți citi întâi pentru că te prinde și apoi pentru a vedea cum te-a prins mai exact.

Evident, primul volum abia mi-a deschis apetitul pentru Sandman; va trebui să cuget dacă să pun bani deoparte pentru a mi-l lua pe al meu.

* Am mai citit și În sălbăticie a lui Jon Krakauer (Humanitas, București, 2012, 240 pagini, *** din 5).

In salbaticie

Am remarcat faptul că toată lumea a văzut filmul (regizat de Sean Penn); eu nu auzisem de el până când n-am văzut cartea la librărie.

Povestea e cea a vieții și-a morții lui Chris McCandless, un tânăr tulburat care își petrece ani buni din viață călătorind prin cele mai sălbatice locuri ale Statelor Unite și care moare de foame într-un autobuz părăsit din Alaska.

Jon Krakauer își asumă în această carte misiunea de a-l reabilita pe băiat, despre care scrisese un articol prea puțin informat într-o revistă. Vrând să combată ideile preconcepute sau nu ale oamenilor din Alaska și de aiurea care îl considerau pe McCandless un băiat arogant, nepriceput și nepregătit, Krakauer examinează motivele care au dus la moartea lui și greșelile mici care l-au costat viața și le compară cu experiențele altor oameni care au dat piept de capul lor cu sălbăticia.

Cartea e interesantă din mai multe puncte de vedere – e o istorie schițată a visătorilor care au abandonat pentru perioade mai lungi sau mai scurte civilizația și au încercat să trăiască o viață cât mai apropiată de natură, conține citate dintr-o pleiadă de scriitori care au romanțat până la crimă traiul solitar în sânul naturii, e, în sfârșit, o biografie decentă a unui tânăr reprezentativ pentru un anumit segment al societății americane.

În ciuda interesului subiectului nu am putut însă să nu remarc faptul că documentarul, sau ce o fi, e structurat absolut haotic, cu paranteze și sub-paranteze și panseuri băgate în text fără nici o noimă. Tot la minus trebuie să trec, cu regret, și faptul că Jon Krakauer nu reușește, până la urmă, să convingă de faptul că moartea lui McCandless a ținut de nenoroc, nu de tâmpenie. Un om care pleacă în Alaska fără hartă, busolă, topor, hrană suficientă și pricepere în ale locului și care stă luni întregi pe fundul său, tot mai slăbit, în loc să caute ajutor nu e doar ghinionist, oricum ai întoarce lucrurile. Probabil că îi poți spune „tulburat” și încheia povestea, fără a mai clădi sofisme menite să îl albească.

Trei puncte pentru poveștile vânătorești cu alpiniști, pentru aplecarea înspre literatura evadării în pustiu și pentru documentare.

* Am terminat de citit și The Mammoth Book of Mindblowing Science Fiction precum și Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami. Sper să apuc să scriu mai pe larg despre ele săptămâna viitoare.

Poezie de sâmbătă

For The Last Wolverine

by James Dickey

They will soon be down

To one, but he still will be
For a little while still will be stopping

The flakes in the air with a look,
Surrounding himself with the silence
Of whitening snarls. Let him eat
The last red meal of the condemned

To extinction, tearing the guts

From an elk. Yet that is not enough
For me. I would have him eat

The heart, and, from it, have an idea
Stream into his gnawing head
That he no longer has a thing
To lose, and so can walk

Out into the open, in the full

Pale of the sub-Arctic sun
Where a single spruce tree is dying

Higher and higher. Let him climb it
With all his meanness and strength.
Lord, we have come to the end
Of this kind of vision of heaven,

As the sky breaks open

Its fans around him and shimmers
And into its northern gates he rises

Snarling complete in the joy of a weasel
With an elk’s horned heart in his stomach
Looking straight into the eternal
Blue, where he hauls his kind. I would have it all

My way: at the top of that tree I place

The New World’s last eagle
Hunched in mangy feathers giving

Up on the theory of flight.
Dear God of the wildness of poetry, let them mate
To the death in the rotten branches,
Let the tree sway and burst into flame

And mingle them, crackling with feathers,

In crownfire. Let something come
Of it something gigantic legendary

Rise beyond reason over hills
Of ice SCREAMING that it cannot die,
That it has come back, this time
On wings, and will spare no earthly thing:

That it will hover, made purely of northern

Lights, at dusk and fall
On men building roads: will perch

On the moose’s horn like a falcon
Riding into battle into holy war against
Screaming railroad crews: will pull
Whole traplines like fibers from the snow

In the long-jawed night of fur trappers.

But, small, filthy, unwinged,
You will soon be crouching

Alone, with maybe some dim racial notion
Of being the last, but none of how much
Your unnoticed going will mean:
How much the timid poem needs

The mindless explosion of your rage,

The glutton’s internal fire the elk’s
Heart in the belly, sprouting wings,

The pact of the ‘blind swallowing
Thing,’ with himself, to eat
The world, and not to be driven off it
Until it is gone, even if it takes

Forever. I take you as you are

And make of you what I will,
Skunk-bear, carcajou, bloodthirsty

Non-survivor.

Lord, let me die but not die
Out.

Le roi de Kahel

Le roi de Kahel

Autor: Tierno Monénembo
Titlu: Le roi de Kahel
Editură: Seuil, Paris, 2008; 261 pagini; 18 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Despre acestă biografie romanțată premiată în 2008 cu premiul Renaudot am citit în foarte puține locuri. Tradusă la un moment dat și în engleză, fără valuri prea mari, și citită de destul de puțină lume, Le roi de Kahel nu e foarte cunoscută, chiar dacă e fără îndoială o carte bună.

De vină poate că e subiectul – viața și aventurile unui francez destul de obscur care s-a apucat la bătrânețe să colonizeze de unul singur o regiune muntoasă din Guineea despre care n-am învățat nici că există. Numele lui era Aimé Olivier de Sanderval (Yémé, pentru prieteni), iar visul său era cel de a face din Fouta-Djalon un bastion al culturii și tehnicii franceze.

El a fost primul occidental care i-a convins pe toți regii poporului fula să semneze tratate prin care cedau sau împrumutau porțiuni mai mici sau mai mari din regatele lor pentru construirea de căi ferate și făbricuțe și primul care a fost adoptat de comunitatea locului și declarat fula onorific. Toate acestea s-au întâmplat pentru că a fost și primul francez ajuns în Guineea care s-a gândit că negrii pot fi parteneri, nu resurse gratuite sau canibali monstruoși care trebuie uciși numaidecât.

Firește, modul acesta de a vedea lucrurile a murit destul de repede, mai precis chiar în același timp cu personajul nostru principal. După el au rămas miniștrii și administratorii francezi care îi ignoraseră tratatele și care se gândeau doar la cum să câștige Guineea înaintea englezilor, fără a face efortul de a înțelege popoarele pe care doreau să le conducă și fără să le pese prea mult că fula nu sunt la fel ca tuaregii.

Le roi de Kahel e, până spre sfârșit, un roman vesel care palpită de mirările unor oameni cât de cât deschiși la minte care descoperă o țară bizară și fermecătoare. E povestea unor călătorii în zone niciodată văzute de albi care să mai fi și scăpat din ele pentru a povesti prin ce au trecut, a unui tărâm fantastic împânzit de pârâuri cristaline și jungle ucigătoare. E o lume de nomazi prietenoși și cruzi, care sacrifică pentru tine boul cel gras, dar otrăvesc parte din bucatele făcute din el, și pentru care ospitalitatea înseamnă adesea doar casă, luarea mesei fiind cu desăvârșire interzisă.

Culoare locală din plin, în concluzie, prezentată de un scriitor care provine tocmai din acele locuri și care știe când să se distreze pe seama oamenilor și când să îi ia în serios. În contrast, Franța e apăsătoare, lipsită de umor și de umanitate și îmbâcsită de idei prea mult mestecate. Din păcate îmbâcsirea va câștiga, iar cititorul nu poate simți până la urmă decât tristețe la gândul că îmblânzirea Africii s-ar fi putut face și altfel, dacă tot a fost făcută.

Recomand Le roi de Kahel celor interesați de colonizare, dar și celor care vor doar sa iasă un pic din lumea lor.

Poezie de sâmbătă

The Unknowable

by Peter Boyle

Who had children. Who died.
Who found himself lucky after thirty years
and stumbling home realised
it was a simple error.
Who ruled behind the scenes in the Department of Misinformation,
who was later conscripted
to underwrite Armageddon.
Whose hand was lost in a sawmill
and was met again as the strange dust
of a new-found galaxy.
Who migrated to the other world
but came home to bury the dog.
Who divorced and died of alcoholism
in the country town where destiny misplaced him.
Who topped high school, failed everything else
twice, married money, then slept through
the death of three children.
Who was invisible, became a wall, became a street,
entered real estate, bought a city,
retired into owning world opinion.
Who saw his son indicted for reluctance, shackled and maimed,
blamed for the colour of the sky.
Who inscribed his name in the old script,
the one no one reads anymore,
the one where things inscribe themselves
so what they are
reads itself back
in us.
Who was my shadow when daylight was.

Cartea copiilor

A.S. Byatt, Cartea copiilor, Nemira, București, 2012; 1128 pagini, 64 RON. Traducere de Virgil Stanciu. Nota: *** (din 5)

Cred că vreo două săptămâni m-am tot chinuit cu Cartea copiilor; e primul roman de A.S. Byatt pe care îl citesc și prima carte cu care am pierdut atât de multă vreme anul ăsta.

Povestea ar fi următoarea: prin 1880 epoca victoriană se apropie de sfârșit, iar grupusculele fabiene, socialiste, anarhiste și de câte și mai câte alte facturi se pregătesc intens pentru schimbarea la chip a societății engleze. Byatt se apleacă asupra unei familii de fabieni, prezentată în mediul său natural și erijată în simbol al familiilor progresiste din epoca aceea.

E vorba de o familie extinsă, cu mulți copii (care nu sunt neapărat frați buni, dar împart cel mai adesea măcar un părinte), cu prieteni nenumărați (adesea părinți cunoscuți sau nu ai câte unuia dintre copii de mai sus), cu rude în lungul și în latul Angliei precum și pe continent.

Primele câteva sute bune de pagini din roman sunt dedicate prezentării tuturor personajelor, a relațiilor diverse și întortocheate dintre ele și a lumii încărcate în care trăiesc – unii înconjurați de obiecte de artă colecționate sau fabricate cu drag, alții de cărți pentru copii, alții de lingouri de aur și argint sau de marionete fantastice. E o lume bogată în detalii pe care mi-a făcut plăcere să o descopăr, cu siguranță și pentru că nimic nu mi s-a părut superfluu – fiecare detaliu își are rolul său, iar personajele creează sau sunt create de lumea bogată în care trăiesc.

Echilibrul acesta dintre viață și datele culturale în care are ea loc e păstrat pe parcursul primului volum. Din păcate lucrurile se strică în ultimele câteva sute de pagini, atunci când devine tot mai limpede faptul că autoarea e gata să își abandoneze personajele și să încheie romanul printr-un monumental eseu despre politica și arta începutului de secol 19.

Ajungem să vedem tot mai rar oamenii din carte și să fim serviți cu capitole lungi de istorie culturală sau nu, iar finalul romanului e grăbit și dezamăgitor. Nu se degajă nici un motiv pentru care Byatt a ales să scrie despre niște oameni fictivi, în afară de cel de a-și plasa opera în raftul de ficțiune din librării. Chiar și pentru cineva care a cumpărat un roman, dar se mulțumește să citească și non ficțiune, dacă cu asta s-a ales, cartea nu e prea plăcută: capitolele sunt dezarticulate, ideile aranjate destul de anapoda și tezele greu de găsit.

Evident că e un efort literar colosal, care a cerut ani buni de documentare minuțioasă. Dar produsul final mi s-a părut, din punct de vedere literar, nefinisat. Ceea ce nu înseamnă că îmi pare rău că am citit-o – am aflat o sumă de lucruri pe care nu credeam că le voi ști vreodată despre arta decorativă și am citit câteva pagini foarte bune despre adolescență și despre visele și ideile ei. Regret doar faptul că în ultima parte Byatt pare să fi uitat cum să jongleze cu toate elementele poveștii, sau chiar să fi renunțat să mai încerce.

Mindra fecioara

Joyce Carol Oates, Mîndra fecioară, Polirom, Iași, 2011; 248 pagini; 25 RON. Traducere de Daniela Rogobete. Nota: *** (din 5)

Un roman scurt și un pic cam slăbuț despre o tânără sedusă de un bătrân misterios.

Katia Spivak are vreo șaisprezece ani și se mută pentru o singură vară în Bayhead Harbour, un orășel de bogătani, pentru a le fi baby sitter pruncilor unei familii înstărite. Blondă, frumușică, nu prea deșteaptă, provenită dintr-o familie destrămată și săracă, Katia huzurește în orășelul de la malul mării până în ziua în care e abordată de un bărbat în vârstă care se oferă să îi cumpere cămașa de noapte pe care tocmai o admira într-o vitrină.

Urmează un plăcut joc de-a șoarecele și pisica în care Katia poate tot mai greu refuza lucrurile cu care o tot momește bătrânul – obiecte frumoase, bani și povești. Interesant e faptul că pisica joacă pentru ca ea să piardă și șoarecele să câștige, dar asta se va vedea doar foarte târziu.

Toată această joacă condusă expert fascinează la început, dar când am aflat motivul (ciudat) pentru care bătrânul și-o dorește pe Katia autoarea m-a cam pierdut. Fără a vă spune despre ce e vorba, pentru că nu e frumos, zic totuși că e vorba de un motiv atât de construit, de contorsionat încât orice dorință de a o crede pe autoare mi-a pierit. Și dacă la lecturile precedente mi-a plăcut de Oates pentru că mi-a făcut impresia că înțelege foarte multe despre oameni aici mi s-a părut că ea se îndepărtează mult prea mult de verosimil și că urzește o intrigă prea ciudată pentru a mai fi plăcută.

Sunca pe paine

Charles Bukowski, Șuncă pe pâine, Polirom, Iași, 2011; 384 pagini; 33 RON. Traducere de Cristina Ilie. Nota: **** (din 5)

Exact de ce aveam nevoie după două săptămâni de lentoare victoriană: o carte scurtă, percutantă și americană.

Deși nu sunt un foarte mare fan al lui Henry Chinaski, eternul alter ego al lui Bukowski, mi-a plăcut foarte mult povestea asta semi-autobiografică despre o copilărie americană. Părinți mediocri, școală mediocră și băiat nu mult mai breaz, jocuri brutale de fotbal american, fete cam prostuțe și cam modeste dar chiar și așa încărcate de mister, o adolescență chinuită de acneea vulgară și apoi, ca revelație, alcoolismul eliberator.

Probabil că dedicația din Șuncă pe pâine – „Pentru toți tații” – e punctul din care îmi e cel mai ușor să o agăț dacă e să încerc să spun de ce mi-a plăcut. E un roman care explică simplu și pe înțeles cum un băiat obișnuit, dintr-o familie obișnuită, ajunge un bețiv afemeiat și violent. Nu din slăbiciune, ci pentru că a identificat o cale de a-și trăi viața care are sens pentru el. Acela e momentul în care tații pot să fie puși la locul lor, în care ideile lor pot să fie puse la păstrare și mustrările lor nu mai au ce să îți facă, și în același timp momentul în care ei culeg ce au semănat.

Patru puncte, totuși, nu cinci, pentru că încă nu am reușit să trec peste impresia de artificialitate dată de duritatea lui Chinaski, de impresia de poseur bătrân.

P.S. Nenumărate scuze pentru lipsa de însemnări din ultima vreme. Am tot citit, dar nu am prea apucat să scriu. Mă voi revanșa cândva. Deși marți iese Diablo 3, parcă văd că nici nu voi mai citi 😀