Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘literatura americana’

Joseph Anton

Autor: Salman Rushdie
Titlu: Joseph Anton: Memorii (Joseph Anton: A Memoir, 2012)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 704 pagini, 68 RON
Traducere: Dana Crăciun
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Lui Salman Rushdie i-am citit toate romanele și o bună parte dintre eseuri; am fost deci extrem de curioasă de cartea aceasta de memorii care are în centru perioada în care fatwa care cere insistent asasinarea lui Rushdie și a colaboratorilor lui, fie ei editori sau traducători, îi tulbura viața cu cea mai mare intensitate.

Joseph Anton e pseudonimul ales de Rushdie în primii ani ai fatwei, atunci când mulțimi furioase manifestau în toată lumea cerându-i capul și când orice mișcare de-a sa trebuia să fie aprobată și atent monitorizată de poliție.

Pornind de la gestația acestui nume de împrumut, Rushdie coboară întâi în trecut, amintindu-și de o copilărie împărțită între India și Marea Britanie, de dubiile de adolescent și tânăr autor nepublicat, de triumful Booker-ului primit pentru Copiii din miez de noapte și de evoluția lui până la Versetele satanice.

Ceea ar fi putut fi viața obișnuită a unui scriitor britanic de succes se schimbă brusc pe paisprezece februarie 1989, când ayatolahul Khomeini emite, chiar înainte să moară, o fatwa care cere oricărui musulman să îl asasineze pe autorul Versetelor satanice, o carte blasfematoare și jignitoare. Fără a se obosi să o citească, mii de musulmani sar la luptă și se străduie, după posibilități, să obțină capul lui Rushdie, care primește protecția poliției britanice, interdicția de facto de a părăsi Marea Britanie și atenția nu tot timpul binevoitoare a ziariștilor și scriitorilor de pretutindeni.

Cel mai mult cred că mi-a plăcut, în aceste memorii, felul în care Rushdie dialoghează cu cei care l-au sprijinit fără rezerve și, respectiv, cu cei care au început (și uneori și sfârșit) prin a mormăi că libertatea de expresie e una, iar blasfemia alta. E vizibil faptul că scriitorul și-a notat fiecare remarcă, fiecare articol și fiecare bârfă auzită în treacăt și că lista sa neagră e extinsă și amănunțită. Diverși scriitori altfel respectabili sunt jumuliți câte un pic, tot felul de oameni de cultură sunt beșteliți cu mai multă sau mai puțină cruzime și e ușor să îți închipui cum izolarea i-a permis lui Rushdie să-și rafineze înțepăturile și să găsească unghiurile cele mai potrivite din care să le aplice. Amatorii de bârfe literare vor avea deci cu ce să se amuze.

Mi-a plăcut și faptul că Rushdie își asumă părțile lui de vină, mai ales în viața privată, și că încearcă mereu să înțeleagă, dincolo de emoții, cum de s-a întâmplat ceva sau altceva. Dialogul constant dintre rațiunea care încearcă să facă ordine într-o situație îngrozitor de complicată și de periculoasă și orgoliul de scriitor mare, care ar trebui să fie respectat de toți cei din jur, e interesant și el. Nu vă așteptați însă să găsiți prea multe emoții primare – este vizibil faptul că întregul material al memoriilor a fost trecut printr-un filtru rațional și organizat conform anumitor criterii de ordine și disciplină care i-au lipsit cu siguranță vieții atunci când a fost trăită. Totuși Joseph Anton pare să fie o carte sinceră, în cea mai mare parte, chiar dacă sunt destul de sigură că îl reflectă pe Rushdie cel de acum, nu cel din timpul coșmarului fatwei.

În sfârșit, Joseph Anton mi s-a părut o carte necesară: e punctul de vedere al cuiva care a trecut prin lucruri greu de imaginat în numele literaturii și care s-a gândit mulți ani dacă lumile imaginare merită sacrificii reale. Răspunsul e mai complicat decât ar putea părea și mă bucur că Salman Rushdie a trecut peste nevoia de a se ascunde, peste rușine și peste vină (aruncate asupra sa tocmai de cei care ar trebui să se simtă rușinați și vinovați) pentru a-l da.

P.S. Pentru că a trecut iarăși ceva timp de când n-am mai scris pe aici, spun câteva vorbe și despre alte câteva cărți pe care le-am mai citit în acest timp.

John Steinbeck, Cupa de aur, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ioana Oprica: roman de aventuri pur și dur, cu pirați englezi nemiloși care cuceresc noi teritorii pentru gloria lor personală. Tema romanului e căutarea neobosită a ceva – a onoarei, a dragostei, a averilor și faimei sau doar a liniștii și-a familiei. E primul roman scris de Steinbeck și premiul Nobel pentru literatură e încă departe, dar celor cărora le e pe plac literatura de aventuri li se va părea probabil demn de atenție. Trei puncte din cinci.

George R.R. Martin, Dying of the Light, Random House, New York, 2004: tot un roman de debut, dar SF. Ideea de plecare mi-a plăcut – o planetă fără stea vagabondează prin Univers și intră, pentru câteva decenii, într-un sistem solar care îi împrumută suficientă căldură pentru ca viața să se poată dezvolta. Oamenii o colonizează pentru că pot, iar la sfârșitul perioadei de grație se mută înapoi de unde veniseră. Rămân doar cei care nu pot încă pleca. Din păcate povestea SF dispare repede printre considerații despre dragoste și eroism și totul devine cât se poate de violent și cât se poate de plictisitor. Mi-a amintit de ce nu mi-a prea plăcut Dansul dragonilor – luam o poveste din care ar putea ieși ceva și ne concentrăm câteva sute de pagini pe armurile și săbiile și rănile celor care ar putea să fie personaje într-o carte frumoasă, dar care sunt de fapt personaje într-o descriere fără scop. Două puncte din cinci.

Terry Pratchett, Stephen Baxter, The Long Earth, Doubleday, London, 2012: un SF de Pratchett e mereu o veste bună, iar colaborarea cu Baxter văd că a fost o idee fericită. Premisa e aceea că Pământul nu e unic – există un număr infinit de Pământuri, într-un număr infinit de Universuri, în care lucrurile se întâmplă puțin altfel sau mult, mult diferit. Iar atunci când cineva descoperă cum se poate trece de la un Pământ la altul omenirea se confruntă brusc cu abundența absolută de spațiu și de resurse și cu posibilitatea ca oricine să își poată găsi, cu puțin efort, un locșor în care să fie perfect mulțumit. Lucrurile sunt bineînțeles complicate de faptul că locuitorii mai mult sau mai puțin benevolenți ai lumilor paralele pot și ei să călătorească între lumi, iar întâlnirea cu ei poate să le aducă oamenilor un plus de bunăstare și cunoaștere sau un plus de oportunități de a da colțul în mod creativ. Cred că e SF-ul cel mai reușit al lui Pratchett. Cinci puncte din cinci.

Am mai scris și două recenzii mai lungi pentru Revista de suspans, la Ce s-a pierdut de Catherine O’Flynn și la Copilul german de Camilla Läckberg.

Anunțuri

Read Full Post »

Toate familiile fericite

Autor: Carlos Fuentes
Titlu: Toate familiile fericite (Todas las familias felices, 2006)
Editură: Curtea Veche, București, 2010; 368 pagini; 25 RON
Traducere: Eugenia Alexe Munteanu
Nota dată de mine: **** (din 5)

Un titlu ironic și tolstoian pentru o colecție de povestiri și de poeme care explorează nefericirea unui număr de familii mexicane din toate clasele sociale. Soți înstrăinați sau certați de-o viață, copii care repetă greșelile părinților sau care inventează modalități inedite de a-și rata viața, secrete rușinoase îngropate în poduri, toate sunt menite să arate încă o dată diversitatea modurilor în care poți suferi într-o familie. Poemele sunt explorări amare și șocante ale violenței Mexicului sărac și rural, contrastul între răul mai mic al suferinței casnice și cel enorm al durerii unor comunități întregi fiind expus cititorului aproape cu cruzime.

Toate familiile fericite e dificilă pentru că e greu să citești unul după altul lucruri urâte, riști să ajungi la o saturație pe care nu cred că autorul și-a dorit-o. Sună însă adevărat și e vizibil faptul că Fuentes a găsit un mod de-a scrie despre barbarii mici și mari care să nu le dramatizeze, dar nici să le minimizeze sau ierte.

Altceva nu prea are rost să mai spun aici pe blog – scriitor mare, carte importantă, se poate discuta foarte mult despre ea dar nu cred că aici e locul.

Digging to America

Autor: Anne Tyler
Titlu: Digging to America
Editură: Random House, New York, 2007; 292 pagini; 10 EUR
Nota dată de mine: *** (din 5)

Digging to America e cel de-al șaptesprezecelea roman al lui Anne Tyler, o autoare pe care o îndrăgesc mult, chiar dacă nu se vede aici pe blog (am mai scris doar despre o altă carte mai slăbuță de-a ei, Busola lui Noe).

În Digging to America Tyler povestește despre două familii – una de americani get-beget, clanul Donaldson, și una de iranieni stabiliți de ani buni în state, clanul Yazdan. Prietenia dintre cele două familii se bazează pe o întâlnire întâmplătoare la aeroportul local, unde ambele clanuri se adunaseră să își întâmpine cei mai tineri membri: două fetițe adoptate din Coreea.

Cartea explorează felul în care părinții adoptivi își cresc și educă fetele – familia americană ține să adopte obiceiuri coreene și să îi impună fiicei lor un nume coreean, iranienii abia așteaptă să-și îmbrace fata în blugi și să-i zică Susan, spre exemplu. Prietenia dintre familia Donaldson și familia Yazdan e în același timp naturală, dată fiind simpatia pe care și-o poartă diverșii lor membri, cât și ciudată, date fiind diferențele enorme în convingeri, idei și mâncăruri preferate.

Familia Donaldson are idei foarte liberale în privința vieții private – atunci când fiica lor învață să folosească olița ei organizează o oliță-party pentru toți copiii de vârste asemănătoare din zonă, când fiica lor mai mică, adoptată din China, nu vrea să renunțe la suzetă fac, bineînțeles, o petrecere în care îi lansează toate suzetele în atmosferă, legate de baloane umplute cu heliu, ș.a.m.d. Prin contrast, familia Yazdan are idei mult mai conservatoare în privința intimității și e agasată mereu, într-o oarecare măsură cel puțin, de deschiderea prietenilor Donaldson. Ruptura va avea loc atunci când patriarhul familiei americane alege să o ceară în căsătorie pe bunica Yazdan la o petrecere; uimită, bătrâna nu are curaj să îl refuze în public și îi spune un „da” pe care îl retractează apoi în privat.

Titlul cărții face trimitere la ideea întregii cărți, anume că americanii de orice leat sapă fiecare înspre America (văzută ca societate, nu neapărat ca loc) prin straturi de prejudecăți, obiceiuri și preferințe private.

Și în cartea aceasta, ca și în majoritatea celorlalte ale autoarei, avem numeroase momente amuzante, o literatură ușoară dar nu facilă și o privire plină de simpatie dar deloc naivă. Nu m-a convins însă în totalitate tema, mi s-a părut că autoarea nu s-a gândit până la capăt la ce dorea de fapt să spună sau nu a reușit să-și articuleze prea bine raționamentul.

Miss Peregrine's Home for Peculiar Children

Autor: Ransom Riggs
Titlu: Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children
Editură: Quirk Books, Philadelphia, 2012; 352 pagini; 9 EUR
Nota dată de mine: ** (din 5)

O carte prezentată frumos – povestea unui băiat care pleacă în căutarea orfelinatului unde a trăit o vreme bunicul său și care descoperă că neobișnuiții orfani au murit și nu prea.

Plină de fotografii vechi și stranii cu copii bizari, de scrisori și de alte materiale vizuale, cartea arată frumos și te duce cu gândul la o poveste de groază cum scrie la carte (impresie întărită de prezentările de pe copertă și de pe Amazon).

În loc de asta am dat însă de următorul Harry Potter, dar mai prost. Un băiat talentat există, o școală misterioasă există și, surpinzător, există o mare revelație: elevii școlii au talente nebănuite și se luptă cu niște creaturi malefice care mănâncă tineri talentați la micul dejun, prânz și cină.

După câteva capitole de început care îți dau speranțe, romanul decade rapid într-unul de duzină plin de urmăriri, bătălii și dezvăluiri senzaționale. Iar uimirea e mică la sfârșit, când totul se încheie în coadă de pește și în promisiunea unei continuări (alți bani, altă distracție). Mare păcat că o idee atât de generoasă a căzut pe mâna unui scriitor care nu e în stare de mai mult – cartea nu are până la urmă nici măcar farmec, iar încadrarea ei e totalmente incertă. Mă îndoiesc că foarte tinerii cititori care ar putea fi pasionați de acțiunea romanului ar fi interesați și de pozele bizare și de scrisori, iar cititorii maturi nu prea au cum să nu pufnească când își dau seama că au picat într-o altă capcană întinsă de marketingul literar.

Read Full Post »

Pamant neimblanzit

Autor: Jhumpa Lahiri
Titlu: Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth, 2008)
Editură: Univers, București, 2012; 352 pagini; 35 RON
Traducere: Dan Ciobanu
Nota dată de mine: *** (din 5)

Jhumpa Lahiri a câștigat în 2000 premiul Pulitzer pentru ficțiune cu romanul Interpret de maladii (apărut la noi în colecția de carte de buzunar de la Cotidianul). A împărțit atunci premiul cu Annie Proulx (Close Range: Wyoming Stories, netradusă la noi din câte cunosc) și cu Ha Jin (Waiting, apărută la Polirom în 2004 cu titlul În așteptare).

Pământ neîmblânzit e cartea ei cea mai recentă și include cinci povestiri și un roman foarte scurt. Temele sunt cele deja cunoscute pentru cine a mai citit-o pe Lahiri: situarea între două lumi în mare parte incompatibile a tinerilor indieni aduși de părinții lor tocmai în Statele Unite și dificultatea de a adopta felul american de a vedea lumea și de a-și duce viața.

Familiile despre care scrie Lahiri sunt diverse, deși au un punct comun important – toate includ măcar un profesor universitar. Avem tineri indieni căsătoriți (cu sau fără acordul familiei) cu americani, avem indieni care se înțeleg mai bine sau mai prost cu nevestele „negociate” de părinții lor din India, avem familii închise în sine și familii cu prieteni americani numeroși, etc. Dramele lor sunt în mare parte casnice – frați care se îmbată prea tare, tați care se recăsătoresc, soți înstrăinați care se regăsesc și așa mai departe.

Aceste mici biografii familiale sunt scrise cu tandrețe și cu simplitate, o simplitate care m-a deconcertat puțin până la urmă. Miza e, evident, descoperirea modului în care se raportează la lume copiii aduși de mici în Statele Unite sau născuți acolo, mediatori permanenți între părinții lor și societatea americană care sunt nevoiți să se raporteze permanent la diferențele dintre o lume și alta și care ajung să privească mai degrabă din exterior viața, rezervați și puțin buimaci.

Aproprierea culturii americane nu poate avea loc atâta timp cât părinții lor îi îndeamnă să mănânce cu mâna, să poarte haine tradiționale și să se căsătorească cu tineri indieni pe care să-i cunoască în ziua nunții, dar nici cele cerute de la ei nu pot face atâta timp cât aceiași părinți se așteaptă de la ei să devină medici sau avocați sau ingineri de succes perfect integrați în țara gazdă. Cei mai mulți tineri, trași în două direcții diferite, aleg să nu facă mare lucru; ceilalți se rup în bună măsură de părinți și pleacă care încotro.

Mi s-a părut că autoarea are un punct de vedere valid, bine susținut de ficțiunea înconjurătoare. Nu am înțeles însă prea bine motivul pentru care acest unic punct de vedere a fost susținut în atât de multe povestiri (hai două, hai trei, dar apoi aș fi preferat să mai citesc și despre altceva) și de ce a ales să scrie povestiri nu prea interesante până la urmă sub aspect literar. Mi s-a părut un caz de „cititorul își aduce literatura de acasă”, ca să fiu cinstită: Lahiri a scris simplu, ușurel, ca într-o compunere, iar frumusețea, dacă e să fie găsită, e brodată de cititor pe marginea paginii pornind de la ce a scris ea.

Dincolo de această nemulțumire alte critici nu am. Am citit cartea rapid și cu plăcere, mi-a plăcut luciditatea cu care autoarea s-a referit la experiențele de viață ale semenilor ei și mi s-a părut că e genul de carte care merită cu prisosință să fie citită – dezrădăcinarea e cu siguranță o temă importantă, iar punctul de vedere al autoarei e demn de luat în seamă. Păcat că felul ei de a scrie e puțin cam banal, cel puțin pentru gustul meu.

Read Full Post »

We need to talk about Kevin

Autor: Lionel Shriver
Titlu: We Need to Talk About Kevin
Editură: Serpent’s Tail, London, 2005; 416 pagini; 400 HUF
Nota dată de mine: ** (din 5)

We Need to Talk About Kevin e un roman din 2003 care a câștigat un premiu Orange în 2005 și a fost ecranizat în 2011, bucurându-se de o frumoasă faimă și de atenția neprecupețită a cluburilor de carte din întreaga lume. Cartea apărut și în română la editura Vellant. Exemplarul pe care l-am citit l-am găsit la un moment dat rupt și amărât într-un anticariat din Budapesta. Starea lui (și prețul infim) ar fi putut să îmi dea de gândit – măcar încă un alt cititor a dat cu el de pământ la un moment dat.

Se vede și din notă precum și din introducere că nu mi-a plăcut prea mult cartea, care nu e totuși fără câteva merite. Povestea e cea a unui adolescent american care își ucide într-o bună zi câțiva colegi și un profesor într-un masacru tipic pentru școlile americane. Cartea e compusă doar din scrisori ale mamei băiatului către tatăl acestuia, scrisori în care recapitulează tot ce s-a întâmplat de la prima sclipire cu conotații părintești din ochii celor doi soți și până la tragicul deznodământ. Miza e, evident, să descoperim vinovăția fiecăruia și să ne dăm seama dacă o mamă care nu își iubește copilul teribil de antipatic poate fi autoarea morală a unui șir de crime înfăptuite de fiul său.

Primele capitole din We Need to Talk About Kevin mi-au plăcut: autoarea recapitulează destul de frumos temerile și enervările multor mame în devenire. Teama că vor naște un copil bolnav sau de care nu le vă plăcea, ciuda că fac un copil pe care nu îl doreau în mod visceral care le va mânca însă ani buni din viață, iritarea produsă de soțul care le încalcă orice drept personal în încercarea de a le împiedica să rănească cumva fetusul din burtă (se știe, dansul e periculos, trecutul străzii criminal și o gură mică de vin stigmat al unei mame decăzute).

Lucrurile merg tot mai rău după nașterea copilului căruia îi dau numele Kevin. Băiatul refuză să sugă, e nervos pe lume și urlă continuu, violentează baby sitter-ul și se liniștește doar când tatăl său se întoarce de la muncă. Primele lui cuvinte, spuse târziu, sunt „Nu-mi place asta”. Refuză să se joace, mănâncă doar pe ascuns, renunță la scutece doar la șase ani. Când ajunge mai mare lucrurile se înrăutățesc din nou: strică frânele de la bicicleta copilului din vecini, își abuzează psihic colegii de grădiniță și școală, ucide animalul de companie al surorii sale, îi toarnă acesteia acid în ochi, își acuză o profesoară de hărțuire sexuală și, în final, își ucide colegii și profesorii și ajunge la pușcărie.

Iritantă în toată povestea e atitudinea părinților: mama, căreia nu îi place deloc de el, se ceartă fără încetare cu tatăl, care vede în copilul său un înger nedreptățit de cei din jur. Pe la pagina treizeci devine evident pentru oricine că puiul de psihopat trebuie dus la un medic, dar cei doi continuă să dezbată „cazul” chiar și după ce au rămas fără un animal de casă și fiica lor fără un ochi. E limpede însă faptul că pentru autoare nu a intrat în calcul veridicitatea (sau compasiunea) atunci când s-a pus pe scris.

Miza e aceea a exagerării unor temeri pentru a le examina apoi clinic și cult. Teama că un fiu sau o fiică ar putea sfârși prin a deveni oameni răi, teama că greșeli mărunte și bine intenționate ar putea fi amplificate de destinul copiilor tăi, teama că fiul sau fiica ta ar putea ridiculiza prin fapte ideile și credințele tale cele mai prețioase și multe asemenea sunt încarnate într-o familie oarecare, sunt aduse la viață și expuse pentru oroarea întregului public cititor.

Romanul are meritul că te prinde, că ești prizonier (chit că fără voie) până când îl termini. Dar apoi e greu să nu te gândești la partea de hazard din formarea oricărei personalități, la faptul că nimeni nu a reușit încă să scrie ecuația care descrie formarea unui psihopat. Arătarea cu degetul, crudă și nefondată, a unei mame puțin mai educată decât media (deci snoabă și criminală) și a unui tată puțin cam naiv (deci ignorant și criminal) arată de fapt, indirect, modul în care se ajunge ca persoane nu mai vinovate decât altele să fie legate de stâlpi ai infamei și bombardate cu roșii stricate.

Mi se pare evident faptul că uneori oamenii sunt răi, dintr-un motiv sau altul. Mai interesantă decât disecția unor situații familiale interpretate automat ca semnificative mi se pare însă analizarea psihologiei lor, a societății în care cresc și trăiesc și a grupurilor din care fac parte. Există cărți foarte bine documentate despre copii și adolescenții care își ucid colegii care chiar asta fac.

În sfârșit, pentru a vorbi puțin și despre Kevin, tema copilului malefic a fost explorată mult mai bine de alți scriitori, de la Doris Lessing la Ira Levin și mulți alții. Lionel Shriver are mult mai puțină imaginație decât ei – copilul ei combină pur și simplu o adolescență eternă cu o spoială de horror de mâna a doua. Pentru oricine a citit cât de puțin despre dezvoltarea psihică a copiilor e cât se poate de ridicolă ideea unui copil altfel funcțional care trece încă din prima zi de viață la crearea propriei personalități prin opoziție față de părinți, dar, oricum, și restul spoielii psihologice din roman e cam la fel de ridicolă.

Cel mai bun lucru la cartea aceasta mi se pare faptul că e limpede că se poate discuta foarte mult pornind de la ea (chiar dacă nu îți prea dă instrumentele necesare pentru o dezbatere cu folos). Se poate vorbi despre natură versus educație, despre limitele unui narator imperfect (punctul de vedere al mamei lui Kevin e singurul prezentat în roman), despre motivațiile copiilor criminali și așa mai departe. Fiind un roman ușor de citit și palpitant, We Need to Talk About Kevin e accesibil și e un punct de plecare pentru discuții care pot eventual duce undeva.

Cel din urmă avantaj al romanului acestuia e cel că se termină – cu un twist previzibil și cu unul penibil, dar se termină. Mi-e limpede că nu am de ce să caut filmul, n-am nici un chef să mă enervez încă o dată.

Alte două păreri:
Octavian
Ioana Ristea pe Bookblog

Read Full Post »

Beignets de tomates vertes

Autor: Fannie Flagg
Titlu: Beignets de tomates vertes (Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe, 1987)
Editură: J’ai lu, Paris, 2009; 474 pagini; 7 EUR
Traducere: Philippe Rouard
Nota dată de mine: **** (din 5)

O carte mai veche și care, spre surprinderea mea, nu pare să fi fost tradusă în românește. Lăudată la apariție de Harper Lee, rămasă treizeci și șase de săptămâni pe lista New York Times a celor mai bine vândute cărți în Statele Unite și ecranizată în 1991, Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe mi s-a părut o carte deosebită din multe puncte de vedere.

Câteva vorbe însă despre poveste, întâi. Eroinele cărții sunt două femei care au înființat prin 1929 singurul restaurant din Whistle Stop, un orășel minuscul din Alabama. În plină criză economică, cele două au reușit să crească un copil, să hrănească un orășel și să-i ajute pe cei mai puțin norocoși decât ele să iasă din impas. Gogoșile lor cu gogonele (nu sună prea bine, dar rețeta de la sfârșitul cărții mi-a dat de gândit) au hrănit albi și negri, vagabonzi și oameni cu un acoperiș deasupra capului de-a lungul unor ani înfiorători și barul lor a fost un loc de întrunire pentru toți cei din Whistle Stop și din împrejurimi.

În spatele acestor date preliminare se află o poveste polițistă al cărui final m-a surprins, o mare aventură cu bandiți care atacau trenurile încărcate cu alimente și cărbuni și care distribuiau negrilor săraci toată prada și o mulțime de personaje secundare banale dar pitorești, de la poștărița-editoare a singurei gazete locale la bețivii incorigibili care i-au îngropat pe toți și la popii sperjuri care își scot din impas, inexplicabil, inamicii jurați.

O bogăție de personaje, deci, și un Sud mai blând decât în alte romane, mai uman. Toată povestea e spusă folosind o multitudine de surse, de la ziarul săptămânal al poștăriței din Whistle Stop, citat in extenso, la fragmente relevante din articole de revistă și, mai ales, la amintirile depănate de o femeie aflată la sfârșitul vieții pentru o interlocutoare mai tânără.

Mi s-a părut interesantă în primul rând tehnica postmodernistă aplicată unei povești care ar putea fi luată, cu un pic de neatenție, drept chick lit. În al doilea rând, mi-a plăcut subtilitatea cu care Fannie Flagg vorbește într-o carte care poate părea ușurică despre niște subiecte dificile.

E vorba, întâi, despre relația de dragoste dintre cele două proprietare ale barului din Whistle Stop, și aici mi s-a părut că autoarea a făcut o alegere foarte bună când s-a hotărât să o scrie cum a scris-o. Cele două se îndrăgostesc când sunt foarte tinere, se despart pentru o vreme pentru că una dintre ele promisese să se căsătorească cu un băiat din orășelul ei de baștină, se regăsesc și apoi își petrec fericite împreună anii rămași, crescându-și băiatul și văzându-și de restaurant. Șocant e faptul că nimeni nu are nimic rău de spus despre asta și că viața lor nu e mai controversată și mai comentată decât viața oricărui alt cuplu din Whistle Stop. Mi s-a părut că, evitând orice dezbatere și scriind despre o astfel de relație ca despre un lucru atât de normal încât nimeni nu are nimic deosebit de spus despre el, Fannie Flagg a expus un punct de vedere cu mult mai multă forță decât mult mai mulți alți scriitori mai tineri sau mai bătrâni decât ea.

E vorba apoi despre moarte și despre felul în care ne apropiem de ea și o înțelegem. Cele două femei care își povestesc mare parte din ceea ce se întâmplă în carte sunt în fața a două morți diferite – una din ele a trecut de nouăzeci de ani și se pregătește să tragă cortina, cealaltă se apropie de cincizeci și trebuie să accepte faptul că anii în care mai putea face copii s-au dus. Iar poveștile lor sunt, uneori, despre moartea câte unui copil sau a câte unui adult încă tânăr, despre modul în care poate fi sau nu acceptată, poate fi sau nu ajutată. Iar autoarea vorbește despre aceste subiecte cu aceeași finețe despre care spuneam mai sus, spune lucruri dificile limpede dar nu chirurgical.

Și e vorba, în sfârșit, de felul în care albii din Sud i-au privit de-a lungul timpului pe negri. Aici autoarea intră în dezbatere, prezentând de exemplu felul în care negrii erau obligați să își ia la pachet și pe ușa din spate mâncarea cumpărată de la restaurantul din Whistle Stop (progresist e faptul că li se vindea mâncarea). Și ne mai vorbește autoarea și despre relațiile de mai târziu, despre felul în care albii continuă să trăiască alături de negri și să le ignore totuși existența, despre enclavizarea mentală și despre relațiile cu un picior în trecutul îndepărtat și cu unul în prezent. Mi s-a părut o descriere interesantă, chiar dacă e posibil să fie idealizată.

Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe are, cred, un singur păcat, acela că e totuși puțin prea lejeră atunci când vine vorba de a încheia ce a început. Sfârșitul câtorva dintre firele narative și cel al cărții în sine virează înspre romanul de gară sentimental, tendință prezentă ici-colo chiar și în restul romanului. E drept că anumite dintre aceste scene (cele de transformare personală pozitivă, de exemplu) pot fi luate cu ușurință ca ironii, și eu așa am ales să le iau, însă lejeritatea poate să deranjeze până la urmă, mai ales atunci când ajungi la finalul cărții și primești drept răsplată scene scoase parcă din Mănâncă, roagă-te, iubește.

Dincolo de asta e o carte frumoasă, care m-a surprins pe alocuri și care m-a impresionat din mai multe puncte de vedere. Aș căuta și filmul, deși mi-e teamă de urmări.

Read Full Post »

* Mulțumită bunăvoinței anumitor cercuri, am petrecut zilele trecute la Cluj, la TIFF, unde am reușit să văd un număr măricel de filme și să întâlnesc câțiva oameni știuți de pe bloguri (exty și Aron Biro, mai precis, ultimul fiind încă mai hidos la trup și suflet decât m-au lăsat să înțeleg anumite panseuri sefistice timișorene).

Am văzut o sumă de scurt-metraje românești faine, se pare că am progresat și noi – sonorizarea s-a mai reparat iar scenariștii și regizorii s-au mai dezinhibat. Dacă prindeți deci pe undeva vizionări nu ezitați.

Tot la capitolul bunăciuni amintesc de Le chat du rabbin, o adaptare bine desenată a unui BD franțuzesc, SuperClásico, o comedie daneză mirifică și, respectiv, Alpeis, o dramă grecească în care Atena seamănă până la confuzie cu Bucureștiul și în care se dezbat probleme arzătoare precum identitatea și modul în care bărbații le-o impun femeilor din jurul lor.

Am avut parte, desigur, și de vestitele filme cu ăla care merge trei ore prin pustiu și abia apoi se apucă să împuște oameni. Doar că într-unul doi tinerei din State au mers doar prin pustiu, fără a împușca pe nimeni (The Loneliest Planet), iar în altul un evreu a stat și s-a uitat două ore la niște țevi, fără victime colaterale (Hahithalfut).

* Prin amabilitatea cercurilor mai sus amintite am reușit și să citesc primul volum din The Absolute Sandman (Vertigo, 2006, 612 pagini, ***** din 5).

Absolute Sandman 1

Mult mai puțin groaznică decât mă așteptam, ceea ce nu este rău (mie nu îmi place să mă sperii). Pentru un bedefil de pe filiera franceză/belgiană e nevoie de câteva clipe de adaptare la felul american de-a face comics (dialoguri emfatice și simpluțe…) dar apoi lucrurile merg strună chiar și pentru cineva care nu a citit în viața lui benzi desenate americane.

Mi-au plăcut foarte mult intercalarea firelor narative principale și secundare și poveștile din sau de pe lângă povești, e în mod clar o serie pe care o poți citi întâi pentru că te prinde și apoi pentru a vedea cum te-a prins mai exact.

Evident, primul volum abia mi-a deschis apetitul pentru Sandman; va trebui să cuget dacă să pun bani deoparte pentru a mi-l lua pe al meu.

* Am mai citit și În sălbăticie a lui Jon Krakauer (Humanitas, București, 2012, 240 pagini, *** din 5).

In salbaticie

Am remarcat faptul că toată lumea a văzut filmul (regizat de Sean Penn); eu nu auzisem de el până când n-am văzut cartea la librărie.

Povestea e cea a vieții și-a morții lui Chris McCandless, un tânăr tulburat care își petrece ani buni din viață călătorind prin cele mai sălbatice locuri ale Statelor Unite și care moare de foame într-un autobuz părăsit din Alaska.

Jon Krakauer își asumă în această carte misiunea de a-l reabilita pe băiat, despre care scrisese un articol prea puțin informat într-o revistă. Vrând să combată ideile preconcepute sau nu ale oamenilor din Alaska și de aiurea care îl considerau pe McCandless un băiat arogant, nepriceput și nepregătit, Krakauer examinează motivele care au dus la moartea lui și greșelile mici care l-au costat viața și le compară cu experiențele altor oameni care au dat piept de capul lor cu sălbăticia.

Cartea e interesantă din mai multe puncte de vedere – e o istorie schițată a visătorilor care au abandonat pentru perioade mai lungi sau mai scurte civilizația și au încercat să trăiască o viață cât mai apropiată de natură, conține citate dintr-o pleiadă de scriitori care au romanțat până la crimă traiul solitar în sânul naturii, e, în sfârșit, o biografie decentă a unui tânăr reprezentativ pentru un anumit segment al societății americane.

În ciuda interesului subiectului nu am putut însă să nu remarc faptul că documentarul, sau ce o fi, e structurat absolut haotic, cu paranteze și sub-paranteze și panseuri băgate în text fără nici o noimă. Tot la minus trebuie să trec, cu regret, și faptul că Jon Krakauer nu reușește, până la urmă, să convingă de faptul că moartea lui McCandless a ținut de nenoroc, nu de tâmpenie. Un om care pleacă în Alaska fără hartă, busolă, topor, hrană suficientă și pricepere în ale locului și care stă luni întregi pe fundul său, tot mai slăbit, în loc să caute ajutor nu e doar ghinionist, oricum ai întoarce lucrurile. Probabil că îi poți spune „tulburat” și încheia povestea, fără a mai clădi sofisme menite să îl albească.

Trei puncte pentru poveștile vânătorești cu alpiniști, pentru aplecarea înspre literatura evadării în pustiu și pentru documentare.

* Am terminat de citit și The Mammoth Book of Mindblowing Science Fiction precum și Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami. Sper să apuc să scriu mai pe larg despre ele săptămâna viitoare.

Read Full Post »

Cartea copiilor

A.S. Byatt, Cartea copiilor, Nemira, București, 2012; 1128 pagini, 64 RON. Traducere de Virgil Stanciu. Nota: *** (din 5)

Cred că vreo două săptămâni m-am tot chinuit cu Cartea copiilor; e primul roman de A.S. Byatt pe care îl citesc și prima carte cu care am pierdut atât de multă vreme anul ăsta.

Povestea ar fi următoarea: prin 1880 epoca victoriană se apropie de sfârșit, iar grupusculele fabiene, socialiste, anarhiste și de câte și mai câte alte facturi se pregătesc intens pentru schimbarea la chip a societății engleze. Byatt se apleacă asupra unei familii de fabieni, prezentată în mediul său natural și erijată în simbol al familiilor progresiste din epoca aceea.

E vorba de o familie extinsă, cu mulți copii (care nu sunt neapărat frați buni, dar împart cel mai adesea măcar un părinte), cu prieteni nenumărați (adesea părinți cunoscuți sau nu ai câte unuia dintre copii de mai sus), cu rude în lungul și în latul Angliei precum și pe continent.

Primele câteva sute bune de pagini din roman sunt dedicate prezentării tuturor personajelor, a relațiilor diverse și întortocheate dintre ele și a lumii încărcate în care trăiesc – unii înconjurați de obiecte de artă colecționate sau fabricate cu drag, alții de cărți pentru copii, alții de lingouri de aur și argint sau de marionete fantastice. E o lume bogată în detalii pe care mi-a făcut plăcere să o descopăr, cu siguranță și pentru că nimic nu mi s-a părut superfluu – fiecare detaliu își are rolul său, iar personajele creează sau sunt create de lumea bogată în care trăiesc.

Echilibrul acesta dintre viață și datele culturale în care are ea loc e păstrat pe parcursul primului volum. Din păcate lucrurile se strică în ultimele câteva sute de pagini, atunci când devine tot mai limpede faptul că autoarea e gata să își abandoneze personajele și să încheie romanul printr-un monumental eseu despre politica și arta începutului de secol 19.

Ajungem să vedem tot mai rar oamenii din carte și să fim serviți cu capitole lungi de istorie culturală sau nu, iar finalul romanului e grăbit și dezamăgitor. Nu se degajă nici un motiv pentru care Byatt a ales să scrie despre niște oameni fictivi, în afară de cel de a-și plasa opera în raftul de ficțiune din librării. Chiar și pentru cineva care a cumpărat un roman, dar se mulțumește să citească și non ficțiune, dacă cu asta s-a ales, cartea nu e prea plăcută: capitolele sunt dezarticulate, ideile aranjate destul de anapoda și tezele greu de găsit.

Evident că e un efort literar colosal, care a cerut ani buni de documentare minuțioasă. Dar produsul final mi s-a părut, din punct de vedere literar, nefinisat. Ceea ce nu înseamnă că îmi pare rău că am citit-o – am aflat o sumă de lucruri pe care nu credeam că le voi ști vreodată despre arta decorativă și am citit câteva pagini foarte bune despre adolescență și despre visele și ideile ei. Regret doar faptul că în ultima parte Byatt pare să fi uitat cum să jongleze cu toate elementele poveștii, sau chiar să fi renunțat să mai încerce.

Mindra fecioara

Joyce Carol Oates, Mîndra fecioară, Polirom, Iași, 2011; 248 pagini; 25 RON. Traducere de Daniela Rogobete. Nota: *** (din 5)

Un roman scurt și un pic cam slăbuț despre o tânără sedusă de un bătrân misterios.

Katia Spivak are vreo șaisprezece ani și se mută pentru o singură vară în Bayhead Harbour, un orășel de bogătani, pentru a le fi baby sitter pruncilor unei familii înstărite. Blondă, frumușică, nu prea deșteaptă, provenită dintr-o familie destrămată și săracă, Katia huzurește în orășelul de la malul mării până în ziua în care e abordată de un bărbat în vârstă care se oferă să îi cumpere cămașa de noapte pe care tocmai o admira într-o vitrină.

Urmează un plăcut joc de-a șoarecele și pisica în care Katia poate tot mai greu refuza lucrurile cu care o tot momește bătrânul – obiecte frumoase, bani și povești. Interesant e faptul că pisica joacă pentru ca ea să piardă și șoarecele să câștige, dar asta se va vedea doar foarte târziu.

Toată această joacă condusă expert fascinează la început, dar când am aflat motivul (ciudat) pentru care bătrânul și-o dorește pe Katia autoarea m-a cam pierdut. Fără a vă spune despre ce e vorba, pentru că nu e frumos, zic totuși că e vorba de un motiv atât de construit, de contorsionat încât orice dorință de a o crede pe autoare mi-a pierit. Și dacă la lecturile precedente mi-a plăcut de Oates pentru că mi-a făcut impresia că înțelege foarte multe despre oameni aici mi s-a părut că ea se îndepărtează mult prea mult de verosimil și că urzește o intrigă prea ciudată pentru a mai fi plăcută.

Sunca pe paine

Charles Bukowski, Șuncă pe pâine, Polirom, Iași, 2011; 384 pagini; 33 RON. Traducere de Cristina Ilie. Nota: **** (din 5)

Exact de ce aveam nevoie după două săptămâni de lentoare victoriană: o carte scurtă, percutantă și americană.

Deși nu sunt un foarte mare fan al lui Henry Chinaski, eternul alter ego al lui Bukowski, mi-a plăcut foarte mult povestea asta semi-autobiografică despre o copilărie americană. Părinți mediocri, școală mediocră și băiat nu mult mai breaz, jocuri brutale de fotbal american, fete cam prostuțe și cam modeste dar chiar și așa încărcate de mister, o adolescență chinuită de acneea vulgară și apoi, ca revelație, alcoolismul eliberator.

Probabil că dedicația din Șuncă pe pâine – „Pentru toți tații” – e punctul din care îmi e cel mai ușor să o agăț dacă e să încerc să spun de ce mi-a plăcut. E un roman care explică simplu și pe înțeles cum un băiat obișnuit, dintr-o familie obișnuită, ajunge un bețiv afemeiat și violent. Nu din slăbiciune, ci pentru că a identificat o cale de a-și trăi viața care are sens pentru el. Acela e momentul în care tații pot să fie puși la locul lor, în care ideile lor pot să fie puse la păstrare și mustrările lor nu mai au ce să îți facă, și în același timp momentul în care ei culeg ce au semănat.

Patru puncte, totuși, nu cinci, pentru că încă nu am reușit să trec peste impresia de artificialitate dată de duritatea lui Chinaski, de impresia de poseur bătrân.

P.S. Nenumărate scuze pentru lipsa de însemnări din ultima vreme. Am tot citit, dar nu am prea apucat să scriu. Mă voi revanșa cândva. Deși marți iese Diablo 3, parcă văd că nici nu voi mai citi 😀

Read Full Post »

Older Posts »