Posts Tagged ‘literatura americana’

Mr. Peanut

Autor: Adam Ross
Titlu: Mr. Peanut
Editură: Vintage Books, NY, 2011; 448 pagini; 10 GBP
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Acesta este romanul de debut al americanului Adam Ross; cartea a făcut ceva vâlvă – a fost lăudată în câteva publicații importante, a fost citită de o mulțime de oameni, a fost tradusă în câteva limbi (inclusiv în română, la Polirom) și s-a bucurat de vânzări bune.

Romanul se învârte în jurul a trei cupluri americane și-a relațiilor de dragoste și ură dintre membrii lor. Îi avem, întâi, pe Alice și David Pepin, căsătoriți de un număr bun de ani și obișnuiți să se susțină unul pe altul, și avem și fanteziile incontrolabile ale lui David despre felurile în care Alice ar putea să își dea duhul (și mai repede, dacă se poate). Îi avem apoi pe Hannah și pe Ward Hastroll, un alt cuplu sudat care amenință să se destrame atunci când Hannah renunță să mai coboare din pat. Și, în sfârșit, mai sunt și Marilyn și Sam Sheppard, a căror căsnicie se duce pe apa sâmbetei în pas alergător din pricina infidelității ambelor părți.

Cele trei cupluri nu se cunosc, Ross aducându-le împreună doar pentru a putea clădi o narațiune și pentru a putea face un număr de considerații despre „nucleul de bază al societății”. Totul începe cu decesul lui Alice Pepin, care, excedată de lupta cu kilogramele în plus și de refuzul soțului ei de a revoluționa din temelii relația lor, înghite pe nerăsuflate câteva arahide și moare din pricina șocului anafilactic. Ward Hastroll și Sam Sheppard sunt detectivii care vor prelua cazul; convinși că la mijloc e vorba de o crimă, ei vor scotoci prin viața familiei Pepin până când vor găsi ceea ce căutau. Intrigă polițistă, deci, condimentată cu indicii despre un personaj dubios specializat în uciderea soțiilor indezirabile.

Și astfel ajungem îm miezul problemei, adică la ideea că o soție, oricât ar fi ea de iubită și de minunată, îi suscită uneori soțului ei dorința irepresibilă de a o vedea înmormântată. Nefiind neaparat vorba de nervi sau de hârâieli, ci, uneori, de dorința de a căuta altceva sau, adesea, de cea de-a rezolva dintr-un foc (ahaha) toate problemele acelei femei. Că e prea grasă, că e prea slabă, că e prea tristă sau prea dornică de aventură, totul poate să treacă într-o clipită.

Despre fărâma aceasta de violență a ales Adam Ross să scrie, iar cazurile particulare alese au destul de puțină importanță până la urmă, deși își îndeplinesc cu brio misiunea de exemplificare. Asta a fost prima chestie care m-a deranjat de fapt la roman – faptul că implicarea emoțională a autorului și-a cititorului e mult diminuată din pricina faptului că personajele sunt create astfel încăt să explice concepte (și nu invers).

Alt reproș ar fi acela că Adam Ross se străduie prea mult să-și postmodernizeze romanul, dând impresia că există undeva o listă cu liniuțe și bulinuțe de genul „băgat poveste în poveste”, „nimeni nu trebuie să știe cine vorbește”, „fragmentat și amestecat”. Rezultă o carte care își pierde tot mai mult din eleganță pe măsură ce te apropii de final, contrastul dintre emoțiile la care se referă și modul din ce în ce mai prețios în care e scrisă ajungând până la urmă să exaspereze.

Acestea fiind spuse, Mr. Peanut e un roman suficient de inteligent încât să merite să fie citit și savurat. M-am distrat destul de mult citind despre latura întunecată a căsniciei, probabil și pentru că Ross se ține departe de psihologia populară și de ideile duioase. Recomand cartea tuturor celor care nu simt nevoia să fie veseli după ce termină de citit ceva precum și celor cărora le plac jocurile intertextuale și jongleria literară.

Read Full Post »

Portrait of King William III

by Mark Twain

I never can look at those periodical portraits in THE GALAXY magazine without feeling a wild, tempestuous ambition to be an artist. I have seen thousands and thousands of pictures in my time –acres of them here and leagues of them in the galleries of Europe –but never any that moved me as these portraits do.

There is a portrait of Monsignore Capel in the November number, now COULD anything be sweeter than that? And there was Bismarck’s, in the October number; who can look at that without being purer and stronger and nobler for it? And Thurlow and Weed’s picture in the September number; I would not have died without seeing that, no, not for anything this world can give. But look back still further and recall my own likeness as printed in the August number; if I had been in my grave a thousand years when that appeared, I would have got up and visited the artist.

I sleep with all these portraits under my pillow every night, so that I can go on studying them as soon as the day dawns in the morning. I know them all as thoroughly as if I had made them myself; I know every line and mark about them. Sometimes when company are present I shuffle the portraits all up together, and then pick them out one by one and call their names, without referring to the printing on the bottom. I seldom make a mistake–never, when I am calm.

I have had the portraits framed for a long time, waiting till my aunt gets everything ready for hanging them up in the parlor. But first one thing and then another interferes, and so the thing is delayed. Once she said they would have more of the peculiar kind of light they needed in the attic. The old simpleton! it is as dark as a tomb up there. But she does not know anything about art, and so she has no reverence for it. When I showed her my „Map of the Fortifications of Paris,” she said it was rubbish.

Well, from nursing those portraits so long, I have come at last to have a perfect infatuation for art. I have a teacher now, and my enthusiasm continually and tumultuously grows, as I learn to use with more and more facility the pencil, brush, and graver. I am studying under De Mellville, the house and portrait painter. [His name was Smith when he lived in the West.] He does any kind of artist work a body wants, having a genius that is universal, like Michael Angelo. Resembles that great artist, in fact. The back of his head is like this, and he wears his hat-brim tilted down on his nose to expose it.

I have been studying under De Mellville several months now. The first month I painted fences, and gave general satisfaction. The next month I white-washed a barn. The third, I was doing tin roofs; the forth, common signs; the fifth, statuary to stand before cigar shops. This present month is only the sixth, and I am already in portraits!

The humble offering which accompanies these remarks [see figure] –the portrait of his Majesty William III., King of Prussia –is my fifth attempt in portraits, and my greatest success. It has received unbounded praise from all classes of the community, but that which gratifies me most is the frequent and cordial verdict that it resembles the GALAXY portraits. Those were my first love, my earliest admiration, the original source and incentive of my art-ambition. Whatever I am in Art today, I owe to these portraits. I ask no credit for myself–I deserve none. And I never take any, either. Many a stranger has come to my exhibition (for I have had my portrait of King William on exhibition at one dollar a ticket), and would have gone away blessing ME, if I had let him, but I never did. I always stated where I got the idea.

King William wears large bushy side-whiskers, and some critics have thought that this portrait would be more complete if they were added. But it was not possible. There was not room for side-whiskers and epaulets both, and so I let the whiskers go, and put in the epaulets, for the sake of style. That thing on his hat is an eagle. The Prussian eagle–it is a national emblem. When I say hat I mean helmet; but it seems impossible to make a picture of a helmet that a body can have confidence in.

I wish kind friends everywhere would aid me in my endeavor to attract a little attention to the GALAXY portraits. I feel persuaded it can be accomplished, if the course to be pursued be chosen with judgment. I write for that magazine all the time, and so do many abler men, and if I can get these portraits into universal favor, it is all I ask; the reading-matter will take care of itself.


There is nothing like it in the Vatican. Pius IX.

It has none of that vagueness, that dreamy spirituality about it, which many of the first critics of Arkansas have objected to in the Murillo school of Art. Ruskin.

The expression is very interesting. J.W. Titian.

(Keeps a macaroni store in Venice, at the old family stand.)

It is the neatest thing in still life I have seen for years. Rosa Bonheur.

The smile may be almost called unique. Bismarck.

I never saw such character portrayed in a picture face before. De Mellville.

There is a benignant simplicity about the execution of this work which warms the heart toward it as much, full as much, as it fascinates the eye. Landseer.

One cannot see it without longing to contemplate the artist. Frederick William.

Send me the entire edition–together with the plate and the original portrait–and name your own price. And–would you like to come over and stay awhile with Napoleon at Wilhelmshohe? It shall not cost you a cent. William III.

(de aici)

P.S.: Astăzi se împlinesc 176 de ani de la nașterea lui Mark Twain, scriitorul care, alături de Pratchett și Vonnegut, îmi e cel mai aproape de suflet. Și, nefiind în stare să scriu despre vreunul dintre ei fără să dau mă fâstâcesc, nu găsesc vreun mod mai bun de a-mi aminti de el decât citindu-l.

În speranța că v-am deschis apetitul, vă îndemn să vizitați pagina lui Mark Twain de pe Wikisource sau cea de la Project Gutenberg sau, de ce nu, să revizitați biblioteca personală, s-ar putea ca Aventurile lui Tom Sawyer să vă prindă iute ca gândul.

Read Full Post »

The Help

Autor: Kathryn Stockett
Titlu: The Help
Editură: Penguin (Amy Einhorn Books), NY, 2009; 464 pagini; 17 USD
Nota dată de mine: *** (din 5)

The Help e o carte despre care s-a vorbit mult pe afară: prezentă timp de mai bine de 100 de săptămâni în The New York Times Best Seller list, nominalizată la două premii literare prestigioase (Orange Prize și International IMPAC Dublin Literary Award), câștigătoare a câtorva premii ceva mai puțin vestite (Christian Science Monitor Best Book, Townsend Prize, SIBA Book Award, Indies Choice Book Award, Grand Prix des lectrices Elle), cartea aceasta a fost citită de foarte multă lume și a entuziasmat o mulțime de cititori. Deocamdată cartea nu a apărut și în românește, deși nu mă îndoiesc că planuri de a o traduce există.

Pe scurt, The Help e povestea unor menajere negre din Mississippi și a angajatoarelor lor albe. Aibileen, Minny, Yule May și colegele lor lucrează din greu (uneori de-o viață întreagă) pentru familiile albe din Jackson, dar pe la mijlocul anilor ’60 un vânt de nemulțumire începe să se simtă chiar și în acel colț de lume.

Totul începe cu o inițiativă de a sprijini familiile albe să construiască toalete separate pentru personalul negru (pentru că, se știe, 99% dintre bolile purtate de negri îi ucid pe albi). Pe fundalul luptelor mult mai cunoscute pentru drepturile civile ale negrilor în Jackson, Mississippi începe o bătălie mult mai tăcută, dusă mai degrabă cu ajutorul tartelor cu ciocolată și-al pânzeturilor pentru fuste decât cu cel al sloganurilor, al mitingurilor și-al politicii.

Ce vor face menajerele din Jackson va fi să o ajute pe singura femeie albă din oraș care pare să fie conștientă de faptul că negrii sunt tratați nedrept să scrie o carte despre ele. Sfidându-le pe ascuns pe angajatoarele lor, Aibileen și prietenele ei vor spune tot: cât de umilitor e să fie privite de sus de femei care nu știu nimic despre cum se ține curată o casă, cât le rănește faptul că sunt puse să aibă băi, tacâmuri și mese separate, cât de greu e să vadă zi de zi diferențele dintre ele și familiile pentru care lucrează, cât de nedrept e să fie obligate să cumpere de mâncare doar de la magazine pentru negri atunci când sunt în afara serviciului, cât sunt de ambigue relațiile cu copiii albi pe care îi cresc adesea singure și pe care trebuie totuși să-i cedeze mamelor lor, care-i învață să fie rasiști, și taților, care-i bat oricând manifestă vreo urmă de gândire liberă.

Acțiunea romanului e destul de liniară: narată din perspectiva câtorva dintre personajele feminine, povestea e cea a scrierii cărții despre menajerele din Jackson – întrunirile confidențiale din cartierul negru al orașului, ducerea de nas a diverselor femei albe care ar putea afla despre carte, numeroase încurcături, pericole și trepidații și, în final, publicarea și rezultatele ei. Singura surpriză pe care mi-a adus-o finalul romanului a fost aceea că totul se sfârșește cu bine, mai bine decât ar fi putut spera cel mai optimist dintre cititori.

The Help e genul de roman care nu are cum să nu le placă cititoarelor de toate vârstele: are femei puternice care înving toate obstacolele puse în calea lor, are o încrengătură complicată de relații, emoții și sentimente, are răsturnări de situație spectaculoase (în genul prăbușirii bruște a statutului social al aceleia care se îmbracă nepotrivit la o petrecere, nu vă gândiți la altceva) și are, mai ales, meritul de a neglija cu totul partea masculină a lucrurilor – așa cum e și firesc, ei se chinuie cam de pomană să facă ce-or face ei, în final intrigile din bucătărie contează).

Romanul are toate calitățile care recomandă orice chick lit citibil, deci, iar ca avantaj cititorii au șansa să termine lectura mai buni, convinși de faptul că menajerele negre au fost tratate nedrept și, putem spera, convinși chiar și că diferențele de culoare sunt mai puțin importante decât credeau ei. Cel mai frumos e că romanul nu predică niciodată – îți impune, pur și simplu, să le compătimești pe acele negrese și să-ți dorești ca ele să iasă învingătoare. Pot înțelege de ce multora le-a plăcut cartea: e plină de sentimente bune și îți dă o senzație plăcută de căldură sufletească, simți că ești un om mai bun după ce-l citești.

De ce i-am dat, în ciuda tuturor acestora, numai trei puncte? Pentru că aproape nimic nu e adevărat. Spre sfârșitul cărții aveam senzația nelămurită că citesc un basm, iar după ce am terminat-o m-am lămurit că așa și era:

– nu, nu e adevărat că femeile negre din sudul Statelor Unite vorbesc cu accent sudist, iar femeile albe într-o engleză literară fără pată
– nu, negrilor nu le face plăcere să audă că pielea lor e de culoarea gândacilor și nici nu sunt încântați să muncească pentru ca albii să primească toată recunoașterea pentru munca lor (cam ăsta e mesajul finalului cărții)
– nu, numeroase evenimente petrecute în carte nu au avut loc atunci când spune Stockett că au avut loc, nu s-au petrecut din motivele pe care le spune ea și nu s-au petrecut nici măcar așa cum spune ea că s-au petrecut
– nu, romanul acesta nu e unul al menajerelor negre din anii ’60, nu prezintă viețile și problemele lor. E doar părerea (greșită) a unei femei albe despre negresele alături de care a crescut. Romanțată, factual greșită, jignitoare dintr-o serie întreagă de motive, cartea e la fel de exactă ca și Pe aripile vântului sau Coliba unchiului Tom.

Autoarea a fost criticată de o serie de asociații care luptă și acum pentru drepturile civile ale negrilor din SUA și a fost dată în judecată de menajera fratelui său, de la care se pare că a împrumutat chiar și numele personajului principal (Aibileen). Autoarea a recunoscut și că nu s-a documentat aproape deloc, că nu a făcut interviuri cu menajere sau cu rude ale acestora pentru a afla cum trăiau ele și ce simțeau și că nu s-a gândit că acest roman urma să fie citit de atâta lume, pentru că altfel ar fi avut mai multă grijă să repare un număr de aspecte. Singura sursă pe care a folosit-o pentru a scrie The Help au fost amintirile ei despre menajera care-i servea familia – asta pentru că Stockett e, bineînțeles, o americancă din Mississippiul profund.

Dincolo de aceste aspecte care țin de veridicitatea romanului, i-aș reproșa și faptul că autoarea se folosește de un număr destul de mare de clișee supărătoare chiar și pentru cineva care nu a văzut pe viu sudul Statelor Unite și faptul că umorul ei e oarecum dubios – o menajeră care ajunge să fure de la angajatoarea sa poartă, de exemplu, numele de familie Crooke – „Pungaș”.

The Help, în ansamblu, e o carte de divertisment care-și face treaba. Te distrează, te face să râzi și să plângi și să trăiești lucrurile prin care trec personajele. Nu regret că am citit-o, îmi pare însă rău că Stockett a ales să-și bată joc de memoria femeilor care au inspirat romanul. Intenția sa a fost bună, realizarea romanului e onorabilă, dar prejudecățile autoarei și mai ales lipsa oricărei dorințe de a afla câte ceva despre oamenii pe care își dorea să îi răzbune m-au amărât, așa cum i-au amărât și pe alți cititori care nu au căutat în carte doar distracție.

Read Full Post »


Autor: Philip Roth
Titlu: Umilirea (The Humbling, 2009)
Editură: Polirom, Iași, 2010; 192 pagini; 25 RON
Traducere: Ana-Maria Lișman
Nota dată de mine: *** (din 5)

Umilirea e cel de-al treizecilea roman publicat de Philip Roth, singurul scriitor care-și va vedea operele reunite de Library of America într-o ediție completă și definitivă încă din timpul vieții. Un clasic deci, după cum bine se știe.

Romanul e penultimul din seria Nemeses și a fost precedat de Indignare (2009) și Povestea lui Orișicine (2007) și urmat de Nemesis (2010). Povești despre inamici, deci, fie că e vorba despre uitare, despre boală sau despre moarte.

În Umilirea inamicul e decrepitudinea. Personajul principal e un actor de teatru faimos care cade brusc pradă unui fenomen de care se tem toți cei din brașa sa: imposibilitatea de a mai intra în pielea personajelor, de a le mai înțelege. Cel care în tinerețe juca fără complexe și în ovațiile tuturor rolurile cele mai dificile dintr-o multitudine de piese clasice ajunge să nu mai poată juca decât roluri mute (pentru că dezastrul e garantat dacă deschide gura) și, treptat, ajunge să nu mai joace deloc.

Nevasta pe care o susținuse moral în timpul unui șir de căderi nervoase pricinuite de supradozele fiului ei îl părăsește prompt când vede că e rândul ei să-l ajute, agentul lui îl împinge de la spate să accepte roluri dificile, viața lui se golește și pușca din pod începe să i se pară tot mai ispititoare. Decide totuși să mai facă o încercare și se internează într-o clinică psihiatrică, iar la ieșire încercă și o ultimă idilă cu o „tinerică” de patruzeci de ani.

Decrepitudinea nu e însă reversibilă, iar spre sfârșitul cărții bătrânul înțelege asta. Morala romanului ar fi, cred, că vine un moment în care trebuie să decidem dacă vom suporta sau nu să nu mai putem face tot mai multe dintre lucrurile la care eram cei mai buni; bătrânul lui Roth nu va accepta să devină slab și, mai ales, nu va accepta să nu mai poată tânji la trupul femeilor din jurul său, nu se va resemna să capete doar bunăvoința lor castă.

Cartea e destul de scurtă, destul de tristă și cu o morală destul de simplă. Cred că e, în același timp, cel mai puțin complex roman al lui Roth pe care l-am citit până acum, cel mai banal. Lipsește umorul, lipsește profunzimea, efervescența de altădată s-a dus, iar Roth pare să nu se mai poată scutura de tema declinului și-a dispariției. Mi-a plăcut însă mult modul în care Roth a ilustrat faptul că nevoia de a-ți reconstrui identitatea erotică poate să fie un criteriu mai semnificativ decât destrămarea relațiilor personale sau pierderea capacităților profesionale atunci când trebuie să decizi dacă viața mai merită sau nu efortul de-a fi trăită.

Trebuie din păcate să amintesc faptul că traducerea e total inadecvată, poate și din cauză că Ana-Maria Lișman e la prima traducere din Philip Roth. Există o serie întreagă de propoziții la care pare că traducătoarea a renunțat pur și simplu să mai încerce să priceapă ce-a vrut să spună autorul, există și un număr de fraze pocite bine de tot.

Pentru a da doar un exemplu, în timpul unei discuții despre faptul că nu putem rămâne tineri, că bătrânețea e o etapă a vieții prin care vom fi nevoiți să trecem cu toții, unul dintre personaje constată că „acest momentum al vieții este un momentum al vieții” (italicele îi aparțin traducătoarei). Oricine știe engleză cunoaște faptul că momentum înseamnă avânt, impuls, inerție, moment mecanic chiar. Poate că Roth dorea să spună că viața odată pornită nu mai poate fi oprită, că are o inerție a ei. Poate că vroia pur și simplu să spună că și bătrânețea e o etapă a vieții, un interval oarecare, un moment din viața fiecăruia. Mie, ca cititor, mi-ar fi plăcut să știu ce dorea Roth să spună. Dar traducătoarea a decis să lase problema în suspans până în momentul în care cititorul curios va cumpăra și ediția în engleză a cărții, întru lămurire. Poate că e un plan de marketing dibaci, pentru că aceste mici ghicitori abundă în ediția românească.

Read Full Post »


Autor: Jim Harrison
Titlu: Nord-Michigan (Farmer, 1976)
Editură: Robert Laffont, Paris, 2003; 223 pagini; de împrumut
Traducere: Sara Oudin
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Acesta este cel de-al treilea roman publicat de Jim Harrison, un autor cunoscut și pentru volumele sale de versuri și pentru multitudinea de scrieri non-fiction publicate în SUA și în Europa.

În Nord-Michigan el ne povestește viața lui Joseph, un fermier și învățător între două vârste care trece pentru prima oară în viața sa printr-o criză a spiritului. Lucrurile încep treptat – întâi omul nostru își pierde gustul pentru vânarea rațelor sălbatice (prea puțin inteligente), apoi le iartă și pe becațe, iar în timp ce pândește un coiot îi trece prin cap faptul că mai bine de jumătate din viața lui a trecut și începe să se gândească la deciziile pe care le-a luat și la ce va face în continuare.

Din toate gândurile acestea se va coace o depresie cât se poate de serioasă, din care Joseph va ieși doar după ce își va pune în pericol relația cu femeia pe care o curta de ani și ani și după ce se va pierde, aproape, într-o idilă cu o tinerică.

Ce mi s-a părut remarcabil la romanul acesta e în primul rând faptul că Jim Harrison a reușit să scrie în atât de puține pagini întreaga viață a lui Joseph, întreaga lui luptă interioară, totul pe fondul naturii încă neîmblânzite din Michigan.

Vânătoarea și excursiile la pescuit sunt, în romanul lui Harrison, prilejuri pentru bărbații din Michigan de a discuta împreună problemele comunității, de a-și limpezi ideile, de a se gândi la felul în care cadrul natural le-a modelat existențele. Fiecărei stări interioare a lui Joseph îi corespunde un locșor din pădurea de pini din jurul fermei sale, fiecărei crize a existenței un eveniment traumatic de pe la o vânătoare, iar împletirea aceasta a destinelor oamenilor și-a celor ale copacilor, pietrelor și animalelor din jur e descrisă sobru, fără alunecări lirice.

Aflăm din păcate puține lucruri despre cum își ocupă timpul femeile locului. Ele sunt, cu siguranță, bune și calde, dar există la marginea lumii masculine, sunt acolo pentru a-i sprijini pe bărbați și pentru a le face viețile mai ușoare.

Mi-a plăcut mult în roman faptul că nu se întinde, că autorul izbutește să creeze pasaje descriptive care „te duc acolo” și faptul că modul de a scrie e foarte adecvat subiectului (limpede, la obiect, dar totuși nu telegrafic și nici voit „ruralizat”).

Îmi pare însă rău că (din câte știu) în română nu s-a tradus nimic de Jim Harrison. E unul dintre autorii mari ai Statelor Unite, indispensabil pentru cei care doresc să își rafineze ideile despre zonele sale mai puțin umblate.

P.S. Voi fi plecată la munte câteva zile; sfârșit de săptămână frumos tuturor.

Read Full Post »

Curs special de fizica dezastrelor

Autor: Marisha Pessl
Titlu: Curs special de fizica dezastrelor (Special Topics in Calamity Physics, 2006)
Editura: Litera, Bucuresti, 2010; 688 pagini; 65 RON
Traducere: Ruxandra Eugenia Târcă
Nota data de mine: spre *** (din 5)

Tomul acesta este romanul de debut al tinerei scriitoare americane Marisha Pessl; cartea a fost primita cu incantare de multi recenzenti profesionisti, autoarea fiind comparata cu Jonathan Safran Foer, care a si luat-o sub aripa lui protegiuitoare. Cel mai la indemana mod de-a caracateriza in cateva cuvinte romanul ar fi, cred, sa-i spui „roman postmodernist cu crime”. Postmodernist pentru ca alcatuirea cartii e una intertextuala, bogata in aluzii si foarte artificial construita; roman cu crime pentru ca ultima parte a romanului ne ofera o ancheta detectivistica care duce, oarecum, la deslusirea anumitor morti suspecte.

Actiunea propriu-zisa a cartii are doua parti. In prima (cam 400 de pagini) nu se intampla mare lucru: o cunoastem pe tanara Blue van Meer, naratoarea, o eleva de liceu orfana de mama care isi insoteste tatal, profesor de stiinte politice, de-a lungul si de-a latul Statelor Unite. Cei doi au o relatie stransa, exclusivista, bazata pe lecturile aprofundate din canonul occidental si pe comentariile acide si superioare pe care le arunca asupra tuturor celor din jur. Blue se imprieteneste in ultimul an de liceu cu cativa colegi ciudati, care-si spun „Nobilii”, degaja decandenta si alcatuiesc curtea privata a profesoarei de film, Hannah Schneider. Actiunea mult lungita a acestei prime parti ne prezinta pe indelete personajele si cam atat.

A doua parte a cartii, mai scurta si ceva mai vivace, incepe odata cu moartea suspecta a profesoarei. „Nobilii” sunt distrusi, Blue devine nefrecventabila, iar ancheta pe care o intreprinde ii dezvaluie adevaruri socante despre tatal sau, despre Hannah si despre un grup misterios de teroristi care asasineaza patroni, senatori si alti oameni influenti. Indiciile sinistre abunda in prima parte a cartii, iar cei care citesc cu o oarecare atentie partea a doua nu vor fi surprinsi de final.

Actiunea cartii nu justifica, din pacate, numarul sau mare de pagini, iar pe la jumatate ajunsesem sa ma intreb daca are rost sa imi mai pierd o zi-doua cu ea. Doar tentatia intrigii politiste de la sfarsit m-a indemnat sa continui, iar satisfactiile acesteia au fost pana la urma moderate.

Punctul forte al cartii e insa modul in care e construita, si de aprecierea acestuia va depinde pana la urma parerea cititorilor despre ea. Marisha Pessl face doua lucruri a priori inteligente: alege sa impaneze povestea cu trimiteri la nenumarate texte reale sau nu si ii da eroinei sale capacitatea de a lectura un corpus imens de scrieri literare si stiintifice si de a se folosi de el pentru a interpreta lumea.

Rezultatul e un roman cu sylabus – fiecare capitol poarta titlul cate unei opere literare majore la care se va face referire mai mult sau mai putin voalat in capitolul respectiv. Romanul are la inceput si un Argument, in care Blue ne explica de ce s-a apucat sa scrie. La sfarsit exista un test (greu) care il poate ajuta pe cititor sa inteleaga si mai bine modul in care autoarea si-a gandit romanul. Structura aceasta mi s-a parut interesanta si destul de abil creata, iar referirea la opere literare si moduri de a le studia de nivel de liceu ii permite fara indoiala cartii accesul in raftul de best-sellers fara a renunta la a fi bagata in seama de critica literara.

Al treilea element pe care se sprijina constructia romanului e mai putin benign: autoarea impanzeste textul cu trimiteri in stil academic la o bibliografie cel mai adesea inventata. Cu un ritm de doua-trei pe pagina in prima parte a cartii, aceste trimiteri sunt distractive la inceput, subliniaza eruditia uluitoare si pana la final innebunitoare a lui Blue, ajung sa intrerupa ritmul lecturii si iti dau de inteles pana la urma ca cineva face cam mult pe desteptul. Impresia mea ar fi fost poate mai buna daca Blue nu ar fi exagerat cu citarile si nu s-ar fi folosit de toata aceasta pseudo-eruditie pentru a ii pune pe toti cei din jur intr-o lumina proasta, dar fapt este ca tanara nu gaseste in carte pe nimeni pe care sa nu il dispretuiasca.

Ce m-a impiedicat, in final, sa dau o nota mai mare cartii a fost, pe langa faptul ca pretentiile lui Blue devin repede obositoare, modul in care autoarea presara textul cu metafore si comparatii dubioase: matasea de paianjen e precum ata dentara, frumusetea e precum teflonul (indestructibila…), pavajul are aspect de prajituri uscate, chipul unui baiat e aproape la fel de neplacut ca un senvis cu unt de arahide fara coaja si asa mai departe. Astfel de creatii sunt din pacate foarte frecvente.

Ramane sa mai spun ca traducerea o ia uneori pe aratura (greseli de ortografie, titluri traduse hazliu, constructii fara cap si coada, dezacorduri). Si ca romanul nu mi s-a parut neaparat prost – sunt in el destule elemente placute, exista si pagini amuzante, intelectualismul autoarei farmeca la inceput. Pe mine m-a obosit din pacate destul de repede; daca ar fi fost cu cateva sute de pagini mai scurt ar fi fost alta poveste.

Alte recenzii:

Revista 22


Read Full Post »


Autor: Jonathan Franzen
Titlu: Freedom
Editura: HarperCollins, London, 2010; 570 pagini; 18 EUR
Nota data de mine: spre **** (din 5)

Cel de-al patrulea roman al lui Jonathan Franzen i-a adus acestuia prezenta pe coperta revistei Time – si putini scriitori au parte de aceasta cinste. Entuziasmati de roman au fost si o multime de recenzenti din State precum si un numar de celebritati care au recomandat cartea fanilor lor. Freedom e deci un roman vestit, care a placut foarte multor cititori (profesionisti si nu prea) din lumea anglo-saxona.

In centrul romanului sta familia Berglund: Patty, fosta jucatoare de basket, William, sotul ei, activist ecologist, fiul si fiica lor si diverse rubedenii. Cele aproape 600 de pagini ne povestesc cum s-au cunoscut Patty si William, cum s-au casatorit, cum si-au crescut copiii si ingropat parintii, cum s-au certat si apoi impacat, framantarile lor personale si asa mai departe. Un roman de familie, deci, descriind vreo treizeci de ani de istorii personale.

Personajele lui Franzen sunt insa marcate de o serie intreaga de evenimente si de schimbari ale societatii, iar romanul devine pana la urma o fresca sociala in care se amesteca razboiul din Irak, boom-ul Internetului, gusturile muzicale ale noii generatii, protestele ecologiste si o multime de alte aspecte. Critica sociala e cat se poate de centrala, Franzen avand cate ceva de spus despre aproape orice, de la dificultatile legate de mentinerea pe linia de plutire a unei familii unite la relatiile schimbatoare dintre adultii de azi si parintii lor si la modul in care omenirea transforma pentru totdeauna mediul in care traieste.

Desi personajele sale sunt, intr-o oarecare masura cel putin, vii si complexe, rolul lor este adesea dublu: intai, ele isi prezinta framantarile personale, viata lor de cuplu, viata profesionala si asa mai departe; la un alt nivel, Franzen se foloseste de fiecare dintre ele pentru a analiza cate o problema politica sau sociala, uneori punandu-le in situatii in care individualitatea lor se pierde sau se dilueaza. Faptul ca autorul doreste sa scrie despre tot ce inseamna SUA in ziua de azi duce la o oarecare artificialitate a unora dintre liniile narative; fiul lui Patty si al lui William devine, de exemplu, contractor al armatei SUA si e implicat in niscaiva afaceri necurate, dar nici structura psihologica pe care i-o da autorul si nici povestea sa de viata nu iti permit sa spui cu mana pe inima ca iti vine a crede ca baiatul s-a implicat (la doar 19 ani) intr-o asemenea afacere.

Exista in roman un numar de astfel de constructii artificiale si adesea scrise pentru a sustine anumite ideologii (ca razboiul din Irak e o barbarie, ca omenirea distruge planeta, ca tineretul devine tot mai moale si mai amorf, etc.). Cititorul poate sustine sau nu aceleasi ideologii ca autorul, dar important din punctul meu de vedere e faptul ca ele puteau, poate, sa fie introduse ceva mai abil in roman.

O alta problema mare a romanului e aceea ca mare parte din el e scris la persoana a treia de Patty, personajul sau principal. Manuscrisul sau are chiar si un rol vital in desfasurarea ultimei parti a cartii. Vocea lui Patty e insa interschimbabila cu a lui Franzen, stilul de-a scrie la fel, iar trecerea de la o perspectiva la alta e uneori greu de distins. Faptul ca Franzen e extrem de nervos pe lumea contemporana incurca uneori si mai mult perspectivele, Patty devenind pe alocuri mai dura decat te-ai astepta.

Ce mi-a placut la roman e complexitatea lui, bogatia de detalii despre viata de zi cu zi a une familii americane obisnute. Unele discutii mai teoretice sunt si ele interesante, de exemplu cele legate de construirea unor habitate „identic naturale” pentru unele specii de pasari migratoare. Cred ca Freedom e un roman care merita citit de toti cei are se gandesc (macar uneori) la problemele lumii in care traim si care sunt interesati de diferitele puncte de vedere despre ele si de diversele posibilitati de a le analiza. Nu mi se pare ca Franzen ar fi un stilist desavarsit, ba mai degraba as spune ca e un scriitor de idei care se foloseste de cateva elemente de stil nu prea greoaie pentru a castiga bunavointa criticilor si-a cititorilor sai.

Aici gasiti o lista cu recenzii ale romanului aparute in cateva ziare si reviste prestigioase.

O recenzie in romana e aici, o alta aici.

Read Full Post »

Busola lui Noe

Autor: Anne Tyler
Titlu: Busola lui Noe
Editura: Univers, Romanul secolului XXI, Bucuresti, 2010; 240 pagini; 29 RON
Traducere: Teodor Fleşeru
Titlul original: Noah’s Compass (2010)
Nota data de mine: *** (din 5)

Busola lui Noe e al 18-lea roman al lui Anne Tyler; pentru cei care au citit toate aceste carti (sau macar doua-trei), continutul si tonul romanului de fata nu va fi o surpriza: avem de-a face cu o familie numeroasa, in care relatiile dintre membri au fost lustruite bine de ani. Exista in poveste si un personaj central relativ inteligent, care analizeaza (uneori plin de umor) aceste relatii si prin vocea caruia autoarea schiteaza portretul fiecarui erou al povestii.

Cam asta e miza fiecarui roman al lui Tyler: intelegerea deplina a cate unei felii de viata obisnuita. Cea din Busola lui Noe e incadrata de un incident violent si de uitarea sa. Liam, un profesor de scoala generala ajuns somer la cateva luni dupa ce implinise 60 de ani, se muta intr-un apartament mai ieftin de la perferia orasului sau. Se trezeste insa la spital dupa prima noapte petrecuta in noua casa; fiicele lui, apoi sora si fosta nevasta ii explica faptul ca fusese atacat si lovit puternic in cap. El nu isi aminteste insa nimic despre acea noapte, iar ideea ca din viata lui lipsesc bucati incepe sa il roada.

Liam merge din proprie initiativa la un neurolog care nu poate face nimic pentru el. Mai mult, i se spune ca e mai bine ca nu tine minte momentele urate prin care a trecut. La plecarea din cabinetul medicului ii atrage atentia o femeie mult mai tanara decat el care are rabdarea sa il asiste pe un batran senil. Ii da prin cap ca ea ar putea sa il ajute (desi nu prea stie cum), o cauta, se seduc unul pe celalalt si devin iubiti.

Liam observa situatiile din jur, o observa pe femeia aceasta pe care o iubeste, se uita la fiicele lui si la nepot si cauta, mereu, un rost al lucrurilor care i-au modelat. Pana la urma ajunge si la o concluzie, buna si pentru el si pentru autoare, care incheie cartea atunci cand personajul isi gaseste o oarecare pace.

Ce mi-a placut in carte: umorul autoarei, finetea, economia de mijloace si alte cateva astfel de chestiuni stilistice. Anne Tyler e o autoare buna, din acest punct de vedere. Faptul ca scrie mici romane (ca tema si ca pretentii) nu a impiedicat-o sa ia cateva premii literare mari. Cititorii nu pot decat sa regrete timiditatea autoarei, lipsa dorintei de-a iesi un pic din cuibul comod pe care si l-a construit. Dupa 18 repetari alte temelor si ale tipurilor de intamplari si de personaje, ceea ce scrie Tyler ii poate parea fumat chiar si unui cititor cumsecade.

Tot la minus trebuie sa pun prezentarea pe care editura Univers a binevoit sa i-o faca romanului. Am intalnit rar prezentari de coperta a patra care sa nu aiba aproape nimic in comun cu romanul pe care il descriu. Sa le luam pe rand:

* „Printr-o bizară întorsătură a sorţii, Liam, un fost profesor de gimnaziu, se trezeşte într-o bună zi în spital şi nu-şi aduce aminte nici cine este şi nici cum a ajuns acolo.” – eronat; Liam stie foarte bine cine este; nu stie cum a ajuns acolo, asta e drept.

* „La neurologul care-l tratează o întâlneşte pe Eunice, femeia de la care învaţă cum să se împace cu sine însuşi, să îşi găsească liniştea şi să pună laolaltă, ca într-un puzzle, fragmentele de amintiri şi flash-urile dintr-un trecut nefamiliar care-i bântuie gândurile.” – eronat; nu exista flash-uri si alte bazaconii.

* […] la întoarcerea acasă, bărbatul se pomeneşte prins într-un vârtej de evenimente iscat de rudele venite să-l ajute – fiicele, nepotul, fosta sa soţie, oameni de care nu se simte deloc apropiat. Precum un musafir în propria-i viaţă, Liam începe drumul anevoios spre sine însuşi, de unul singur, fără nici un instrument de navigaţie, precum biblicul Noe, care a plutit pe apele învolburate ale Potopului spre un liman posibil.” – eronat, din nou; Liam isi iubeste fiicele (si stie cine sunt ele), ele il iubesc si il ajuta. Chestia cu Noe e alta, exista spre sfarsit o metafora mult mai interesanta decat cea sugerata de editura.

Iata deci cum poti sa treci spre culmea senzationalului o carte linistita si cum poti sa dezamagesti, probabil, gospodinele in cautare de fiori.

Inchiei cu un fapt divers: mi-am amintit acum de o individa intalnita zilele astea in tren; grasunca, trecuta de varsta de mijloc, transpirata, nu se putea sta langa ea. A citit vreo ora ziarele Click si Libertatea pt femei. Cuta intre sprancene, atentie maxima. A scos apoi din geanta Numele trandafirului ; cuta intre sprancene a revenit, acum insotita de-o neliniste crescanda. Dupa cum banuiam, pe coperta patru a cartii scrie „roman politist”…

Read Full Post »


Autor: Chuck Palahniuk
Titlu: Supravietuitor
Editura: Polirom, Biblioteca Polirom, Iasi, 2009; 304 pagini; 25 RON
Traducere: Dan Croitoru
Titlul original: Survivor (1999)
Nota data de mine: *** si un pic (din 5)

Acesta este al doilea roman publicat de Palahniuk (primul a fost Fight Club); strict personal vorbind, este si al doilea roman al autorului care mi s-a parut asa si-asa (primul fiind Diary). Supravietuitor ne povesteste viata si aventurile lui Tender Branson, cel care ramane in urma dupa ce toti credinciosii din cultul sau dispar.

Secta crestina in cauza este mileniarista si crede ca dupa cea de-a doua venire a lui Cristos intreaga omenire va calatori spre rai sau spre iad, in functie de afinitati. Membrii cultului nu dezaproba sinuciderea colectiva, ba chiar trec la fapte in momentul in care oficialitatile afla ca multi dintre copiii credinciosilor nu au fost declarati la starea civila.

Branson isi aminteste cum acesti copii erau crescuti pentru a deveni candidatii perfecti pentru o serie de slujbe nu prea placute (servitori, gunoieri, angajati ai abatoarelor si asa mai departe); cum ei nu puteau niciodata scapa, pentru ca religia le interzicea sa se insoteasca sau sa taie legaturile cu parohia lor; si, mai ales, cum ritualurile de trecere la viata adulta erau mai blande, dar si mai urate decat isi inchipuiau ei.

Pe masura ce tovarasii sai intru credinta mor, atentia presei se indreapta spre Branson si spre uluitoarea sa vitalitate; cand ramane ultimul, un agent de presa ii ofera propria sa emisiune TV si face din el o vedeta a credintei adulata de milioane de oameni. Brenson devine un alt om – din servitor umil si nitel cam durduliu ajunge un superman indopat cu steroizi, cu un zambet perfect si cu nunta organizata in pauza de la Super Bowl.

Pentru cei care au mai citit carti scrise de acelasi autor Supravietuitor nu va aduce mari surprize; grotescul e la locul lui – descrieri in amanunt a modalitatilor de a scoate pete produse de fluidele corporale cele mai diverse, urmate de descrierea revagiilor produse de abuzul de medicamente si de sportul practicat in exces; autorul face tot posibilul pentru a arata partea de absurd dintr-o gama larga de activitati practicate de oameni (invatare, munca, cumpararea unei case, admirarea celebritatilor).

Partile bune ale cartii cam acestea sunt, cele obisnuite la Palahniuk. Nu stiu cat de palpitanta poate fi cartea pentru cititorii mai vechi ai autorului; foarte multe dintre teme, procedeuri, tipuri de personaje, intrigi si alte astfel de aspecte au fost folosite si ras-folosite in romanele de mai tarziu (publicate in romana in ultimii ani), iar chestiunile inedite cam lipsesc. Cel mai mult mi-au placut pasajele despre curatenie, care in general decurg cam asa:

„[…] măştile de faţă hidratante, cu o tentă verzuie, estompează urmele roşii lăsate de palme pe obraji. Iar orice gentleman care a fost vreodată zgîriat de inelul cu diamant al unei doamne care i-a aplicat un dos de palma trebuie sa ştie ca un creion hemostatic opreşte sîngerarea. Apoi astupi rana cu o picătură de Super Glue si gata, poţi sa te duci liniştit* la premiera unui film şi să zîmbeşti fotografilor cu gura pana la urechi fără sa etalezi copci sau cicatrice” (p. 272; *modificarea mea, in carte scrie liniştiţi).

Si, era sa uit, cartea incepe cu capitolul 47 si pagina 297 si se termina cu capitolul 1 si pagina 1; am fost anuntata ca povestea va curge si ea de la sfarsit la inceput, din pacate nu prea a fost cazul, a evoluat destul de clasic.


The Cult, cel mai complet site cu si despre Palahniuk.

Read Full Post »

Un om in intuneric

Autor: Paul Auster
Titlu: Un om in intuneric
Editura: Polirom, Iasi, 2010; 228 pagini; 23 RON
Traducere: Daniela Rogobete
Titlul original: Man in the Dark (2008)
Nota data de mine: *** si ceva (din 5)

Man in the Dark este cel de-al saisprezecelea roman al lui Paul Auster, daca am calculat eu bine. Cartea nu a castigat nici un premiu literar important. Ea poate fi incadrata genului distopiei sau celui al istoriei alternative, pentru ca multe dintre intamplari au loc intr-o America in care victoria in alegerile din anul 2000 a lui George W. Bush si prostestele vehemente iscate de ea au dus la un razboi civil de durata intre cei pro-Bush si ceilalti.

Toate acestea sunt imaginate de personajul principal al cartii, August Brill. Batran, vaduv, invalid, el locuieste alaturi de fiica si de nepoata sa intr-o casa descrisa ca o adevarata Vale a Plangerii. Asta pentru ca fiecare dintre ei a fost lovit de nenumarate tragedii personale, si fiecaruia ii este foarte greu sa treaca peste ele si sa isi duca viata mai departe. Brill nu poate sa doarma, si isi imagineaza, intre diverse ganduri despre cum s-a ajuns aici, America alternativa despre care vorbeam mai sus.

Personajul central din fantezia batranului e un barbat pe nume Owen Brick. El e transportat brusc intr-o tara bantuita de razboi, in care oamenii sunt disperati, violenti si gata sa faca orice pentru a iesi din aceasta situatie. Brick afla ca are grad de caporal intr-una dintre cele doua armate adverse, ca razboiul a saracit America si a izolat-o de restul lumii si ca el este singurul care poate schimba mersul lucrurilor. Asta pentru ca el se poate intoarce in lumea lui si il poate ucide pe cel responsabil de raul din lume – batranul Brill, cel care isi imagineaza totul.

Temele discutate in carte: vinovatia autorului fata de personajele sale (pentru ca face cu ele orice isi doreste); dragostea si camaraderia (ultima fiind cea care da sens relatiilor dintre oameni); razboiul ca factor de coeziune al SUA (cel din Irak, in acest caz, fara de care conflictele interne ar fi putut sa devina violente).

Am citit destul de repede Un om in intuneric si unele parti mi-au placut destul de mult – mai ales cele de inceput, povestea incepe sa stagneze la un moment dat. Nu pot totusi sa nu remarc ca Paul Auster a scris aici un roman mai modest decat cele pe care le-am citit pana acum. Profunzimea lipseste in analizarea relatiilor interumane si in cea a politicii americane – „uniti prin razboi” pare sa fie oarecum simplist. O carte onorabila, in concluzie, dar cu multe parti care scartaie dintr-un motiv sau altul.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »