Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘literatura franceza’

Le roi de Kahel

Autor: Tierno Monénembo
Titlu: Le roi de Kahel
Editură: Seuil, Paris, 2008; 261 pagini; 18 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Despre acestă biografie romanțată premiată în 2008 cu premiul Renaudot am citit în foarte puține locuri. Tradusă la un moment dat și în engleză, fără valuri prea mari, și citită de destul de puțină lume, Le roi de Kahel nu e foarte cunoscută, chiar dacă e fără îndoială o carte bună.

De vină poate că e subiectul – viața și aventurile unui francez destul de obscur care s-a apucat la bătrânețe să colonizeze de unul singur o regiune muntoasă din Guineea despre care n-am învățat nici că există. Numele lui era Aimé Olivier de Sanderval (Yémé, pentru prieteni), iar visul său era cel de a face din Fouta-Djalon un bastion al culturii și tehnicii franceze.

El a fost primul occidental care i-a convins pe toți regii poporului fula să semneze tratate prin care cedau sau împrumutau porțiuni mai mici sau mai mari din regatele lor pentru construirea de căi ferate și făbricuțe și primul care a fost adoptat de comunitatea locului și declarat fula onorific. Toate acestea s-au întâmplat pentru că a fost și primul francez ajuns în Guineea care s-a gândit că negrii pot fi parteneri, nu resurse gratuite sau canibali monstruoși care trebuie uciși numaidecât.

Firește, modul acesta de a vedea lucrurile a murit destul de repede, mai precis chiar în același timp cu personajul nostru principal. După el au rămas miniștrii și administratorii francezi care îi ignoraseră tratatele și care se gândeau doar la cum să câștige Guineea înaintea englezilor, fără a face efortul de a înțelege popoarele pe care doreau să le conducă și fără să le pese prea mult că fula nu sunt la fel ca tuaregii.

Le roi de Kahel e, până spre sfârșit, un roman vesel care palpită de mirările unor oameni cât de cât deschiși la minte care descoperă o țară bizară și fermecătoare. E povestea unor călătorii în zone niciodată văzute de albi care să mai fi și scăpat din ele pentru a povesti prin ce au trecut, a unui tărâm fantastic împânzit de pârâuri cristaline și jungle ucigătoare. E o lume de nomazi prietenoși și cruzi, care sacrifică pentru tine boul cel gras, dar otrăvesc parte din bucatele făcute din el, și pentru care ospitalitatea înseamnă adesea doar casă, luarea mesei fiind cu desăvârșire interzisă.

Culoare locală din plin, în concluzie, prezentată de un scriitor care provine tocmai din acele locuri și care știe când să se distreze pe seama oamenilor și când să îi ia în serios. În contrast, Franța e apăsătoare, lipsită de umor și de umanitate și îmbâcsită de idei prea mult mestecate. Din păcate îmbâcsirea va câștiga, iar cititorul nu poate simți până la urmă decât tristețe la gândul că îmblânzirea Africii s-ar fi putut face și altfel, dacă tot a fost făcută.

Recomand Le roi de Kahel celor interesați de colonizare, dar și celor care vor doar sa iasă un pic din lumea lor.

Read Full Post »

Privind in soare

Julian Barnes, Privind în soare, Nemira, București, 2011; traducere de Mihai Moroiu. Nota: *** (din 5)

A doua încercare de-a o citi a reușit, deși mereu uit că Barnes e mai pedant decât îl țin eu minte. Privind în soare e povestea liniștită a vieții unei femei oarecare, urmărită din copilăria plină de neliniști până la capitularea târzie în fața întrebărilor fără răspuns (dintre care cea mai preocupantă privește motivul pentru care nurca își apără viața cu o neobișnuită vitejie).

Merită citită cel puțin pentru că ne arată un mod nesupărător și deloc ridicol de a trăi feminismul și pentru că înspre sfârșit Barnes trece înspre SF, lăsându-ne să ne imaginăm o lume în care oamenii dezbat scopul și rostul tuturor lucrurilor cu o inteligență artificială care le știe pe toate (și care îți poate elibera, dacă e acolo ajunge discuția, pilule care te ucid rapid și ușor).

Îi dau doar trei puncte pentru că primele câteva zeci de pagini sunt greu de răzbit și pentru că ultimele câteva zeci sunt o idee cam patetice.

Solar

Ian McEwan, Solar, Vintage, London, 2011. Nota: **** (din 5)

Numai bună să uit În așternuturi. M-am distrat copios chiar și la o scenă de snowmobil polar scoasă dintr-un roman burlesc și chiar și în condițiile în care personajul principal e hidos și antipatic la minte și la trup.

Michael Beard se numește respectivul personaj, un laureat al Nobelului pentru fizică a cărui misiune este cea de a salva lumea. Nu îi va reuși pentru că și el are metehnele lumii acesteia: în timp ce ea se duce pe copcă mulțumită supraconsumului nostru al tuturor, Beard o oglindește printr-un supraconsum personal la fel de deșănțat. Mănâncă prea mult, îi plac prea multe femei, dorește prea multă glorie, și toate viciile acestea reunite duc la ruină, dacă nu și la disperare.

Poți spune despre Solar că e un soi de fabulă, cu morală și tot ce îi trebuie. Implicit, e o carte care „te ceartă”, care spune câteva lucruri incomode despre răspunderea personală în probleme de distrugere a mediului și a vieții proprii. E însă și o carte veselă și plină de vervă, o coborâre voioasă în infern care te face adesea să zâmbești.

I-am scăzut un punct cărții pentru că mi s-a părut ca McEwan nu pare să fie foarte sigur cum arată umorul acesta (pentru mine a funcționat, dar am citit multe recenzii scrise de oameni cărora nu le-a spus nimic) și pentru că uneori (doar uneori) i s-a văzut strădania de a scrie în stilul său despre personaje și situații care îi sunt destul de atipice.

L'art francais de la guerre

Alexis Jenni, L’art français de la guerre, Gallimard, Paris. Nota: ** și ceva (din 5)

Abandonată la jumătate, fără mari regrete. Ceea ce promitea să fie amuzant (o retrospectivă a artei franceze a războiului, delicios!) eșuează în considerații și panseuri banale și într-o poveste fără mare interes. E scrisă frumos și artistic, de unde Goncourt-ul pe 2011 probabil, dar substanța cărții e foarte subțirică. Un Goncourt foarte slab.

Cam asta ar fi pe săptămâna aceasta. Dacă doriți puteți găsi în cel mai recent număr din Suspans.ro o recenzie a romanului Cu sânge rece (Truman Capote).

Read Full Post »

Jayne Mansfield

Autor: Simon Liberati
Titlu: Jayne Mansfield 1967
Editură: Grasset, Paris, 2011; 208 pagini; 16 EUR
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Laureatul din 2011 al premiului Femina construiește în Jayne Mansfield 1967 o poveste a contrastelor: cel dintre bust și IQ, cel dintre striptease și tandrețe, cel dintre prestațiile de bâlci și festivalurile de prestigiu.

Jayne Mansfield a fost, la un moment dat, unul dintre simbolurile star system-ului american. Mai puțin cunoscută decât Marilyn Monroe, Jayne a avut o carieră destul de asemănătoare cu a acesteia și un sfârșit la fel de trist: în dimineața zilei de 29 iunie 1967 mașina în care se afla s-a ciocnit cu un tir, astfel găsindu-și sfârșitul actrița, amantul ei, șoferul mașinii și vreo doi câini chihuahua. Au supraviețuit trei copii și încă vreo trei câini.

Simon Liberati a adunat cu grijă și răbdare toate informațiile referitoare la acest accident și s-a străduit să aducă răspunsuri la întrebările care i-au frământat pe fanii actriței – dacă bijuteriile ei fuseseră într-adevăr furate de cineva din echipa de descarcerare, dacă capul femeii ajunsese să fie despărțit de trup în urma impactului, etc. Pe mine m-au interesat destul de puțin aceste aspecte; mult mai interesantă mi s-a părut recapitularea ultimelor luni din viața lui Jayne Mansfield, emblematice pentru modul în care America și-a tratat starurile, le-a făcut și le-a desfăcut.

La începutul lui 1967 Jayne Mansfield era deja, în mare măsură, pe ducă. I se ofereau doar filme proaste și spectacole deocheate și ajunsese să inaugureze măcelării pentru că astfel primea carne gratis, nu mai era primită la reuniunile cinematografice cu pretenții, se zvonea că chelise și se vedea cu ochiul liber că se îngrășase considerabil. În spatele acestei decăderi publice, însă, Jayne continua să fie o femeie inteligentă (cu un IQ peste 160) și o mamă bună, sordidul vieții ei publice nereușind să o văduvească de calitățile umane mulțumită cărora ea a meritat să devină o eroină de roman. Scopul romanului lui Simon Liberati e acela de a umaniza biografia scandaloasă a starletei, de a ne face să înțelegem cum s-a putut ca ea să aleagă acea viață, să devină una dintre cele mai bine plătite actrițe din lume și apoi să asiste la prăbușirea întregii afaceri. Scop care e îndeplinit cu brio.

Reproșurile pe care i le-aș aduce romanului sunt legate de nevoia autorului de a introduce în roman elemente senzaționale care puteau lipsi. Nu m-a interesat niciodată câte miligrame de creier au fost proiectate pe parbrizul automobilului accidentat și nici câte sticle de votcă obișnuia să bea actrița în zilele de marți. Poate că pentru fanii absoluți contează și informațiile astea, dar mie mi-au dat impresia că autorul și-a tabloitizat nițel cam mult romanul.

Concluzionând, mi s-a părut că Jayne Mansfield 1967 e un roman destul de bine realizat și cât se poate de necesar, mai ales în contextul vâlvei făcute în jurul aniversării a 50 de ani de la moartea celeilalte mari starlete americane, Marilyn Monroe. E un prilej de a ne aminti de generozitatea și de bucuria de a trăi și de frumusețea unor femei care au dat mult din ce era mai frumos în ele pentru a-i face fericiți pe cei din jurul lor, precum și de a încerca să punem în context sordidul și concupiscența de pe fața cealaltă a medaliei vieților lor.

Read Full Post »

Le Club des incorrigibles optimistes

Autor: Jean-Michel Guenassia
Titlu: Le Club des incorrigibles optimistes
Editură: Albin Michel, Paris, 2009; 729 pagini; 8.5 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Jean-Michel Guenassia s-a născut în Algeria, trăiește în Franța și a lucrat ca avocat și scenarist înainte de a se consacra scrisului. Le Club des incorrigibles optimistes, romanul său de debut, a fost salutat unanim de criticii francezi și a fost selectat în 2009 pe lista lungă a premiului Goncourt, pe care nu l-a câștigat însă. A primit în schimb premiul Goncourt des lycéens.

Nu mă voi lungi prea mult cu această postare pentru că romanul nu a apărut în românește și nici nu știu să existe planuri pentru traducerea lui. Cartea acoperă o perioadă lungă – din anii ’60 și până în anii ’80, și trasează în paralel istoriile personale ale unei serii întregi de oameni. „Clubul optimiștilor incurabili” ființează în încăperea din spate a unui bistrou fără pretenții din Parisul anilor ’60. Aparent club de șah, el e de fapt locul de întrunire al unei comunități pestrițe de imigranți din țările comuniste, care se adună pentru a sta de povești, pentru a căuta ajutorul semenilor lor confruntați cu aceleași probleme și pentru a juca dame, barbut și uneori chiar și șah. Nu înțelegeți greșit – unii dintre rușii, polonezii, românii și ungurii din Club știu să joace binișor șah, dar campionatele serioase, la fel ca multe alte aspecte ale vieților lor, țin de țările din care au plecat, nu de Franța.

Toți au abandonat câte ceva când au fugit de comuniști: cariere, familii, credințe sau obiceiuri. Leonid fusese cardiolog, dar în Franța diploma lui nu e recunoscută și e nevoit să se angajeze ca brancardier și apoi ca taximetrist. Tibor era unul dintre cei mai apreciați actori de film din Ungaria, dar la Paris i se oferă doar roluri mute din cauza accentului de care nu poate scăpa. Grecul Gregorios, fost militant comunist, e nevoit să predea ore de greacă și latină la licee catolice, în ciuda urii nestrămutate pe care o poartă neamului preoțesc. Toți au în comun problemele cu prefectura, care îi poate trimite oricând pachet înapoi de unde au venit. Toți ar fi singuri, dacă nu ar exista Clubul, pentru că integrarea lor în societatea franceză se lasă așteptată. Așa că, într-un amestec pitoresc de limbi, ei stau după-amieze întregi și dezbat operele lui Sartre(membru onorific al Clubului) sau știrile de dincolo de Cortina de Fier, chibițează pe lângă jucătorii de șah, beau câte un păhărel și ajung în fiecare zi la concluzia că totuși se putea și mai rău.

Cartea e molcomă, oarecum melancolică și plină de meandre. Naratorul ei are și el o poveste, cea a unui licean francez pur-sânge cu părinți veșnic certați și cu rude insuportabile. Viața lui Michel, pentru că așa îl cheamă pe băiat, e și ea demnă de-a fi citită: are un frate care se înrolează în armata franceză și pleacă să lupte în Algeria doar pentru a-și ucide comandantul și a fugi, are o soră atinsă de o logoree cronică, două povești de dragoste complicate și e, colac peste pupăză, un mare cititor dar un elev slab la matematică. Nu e de mirare că liceenilor francezi le-a plăcut cartea: fără a cădea în capcana poveștilor tandre despre liceu, ea explorează bine problemele existenței unui licean și îi lasă acestuia prerogativa de a judeca lumea după mintea lui, nu după mintea scriitorului care l-a pus pe hârtie.

Poveste a exilului și-a maturizării, Le Club des incorrigibles optimistes e o poveste frumoasă, pe care merită să o citești încet și pe îndelete. Impresia pe care o lasă e cea de viață adevărată, veselă sau tristă în funcție de cum o iei. Să-l luăm de exemplu pe Imre, un ungur trecut de prima tinerețe care e părăsit pe neașteptate de tovarășul lui de viață, pentru care muncise ani de zile cât doi. Într-o zi Imre cumpără niște ouă și se apucă să facă o omletă, dar dintr-o dată observă că gălbenușul unui ou e de fapt un pui de găină, pe care îl salvează in extremis din tigaie. Lipsit de orice altă companie și sigur că momentele bune din viața lui au trecut, adoptă mica găină, căreia îi dă numele amantului dispărut. O ia cu el în vacanțe, o ia la birt, și ani întregi o laudă în fața prietenilor – e curată, e frumoasă, nu trebuie plimbată și într-o bună zi poate că va face și ouă. E genul de poveste la care nu știi dacă să plângi sau să râzi, iar întâmplările de genul acesta nu lipsesc din viața celor din Club. Ei aleg să râdă și să spere, iar tânărul Michel va învăța alături de ei când să o faci pe fiecare.

Le Club des incorrigibles optimistes mi-a plăcut mult, singurele reproșuri pe care le pot aduce fiind legate de preferința autorului pentru anumite cuvinte și sintagme care devin obositoare după o vreme („bouquiner” ca sinonim pentru „lire”, de exemplu) și sentimentalismul finalului. Vi-l recomand cu căldură și sper să apară la un moment dat și în română.

Read Full Post »

* Am revenit dintr-o expediție pe Valea Cernei, unde m-am parțial enervat și parțial relaxat. Traseele pe care le-am făcut mi-au plăcut, deși ar fi fost frumos să fie mai răcoare (am aflat ulterior că pe Valea Cernei a fost cel mai cald din toată țara).

M-am enervat în schimb în weekend cu inevitabilii peizani care vin cu mașina și campează pe marginea drumului național doar pentru a face grătare și a pune muzică toată noaptea, activități care pot fi cu ușurință desfășurate și în afara unui parc național.

M-am enervat și pe administrația parcului național Domogled – Valea Cernei – lipsă totală a oricăror amenzi pentru zgomot și distrugere, plăcuțe care te anunță ca intri pe un traseu „amenajat cu fonduri primite de la agenția X” care se dovedesc repede a fi nu numai marcate acum un milion de ani ci și, uneori, impracticabile de-a binelea (vezi valea Prisăcinei, inaccesibilă vara pe traseul vechi din pricina vegetației prea abundente, sau o mulțime de trasee din munții Mehedinți, marcate doar pe hartă). Adăugați la asta faptul că multe dintre poteci sunt mai grele decât mi le aminteam de la ultima vizită din cauza surpărilor și-a pașilor prea multor turiști și imaginea va fi completă.

Din fericire oamenii locului sunt cum îi știam (binevoitori, mereu de ajutor celor care, după vorbele lor, „au venit acolo ca să urce pe munte”), peisajele sunt frumoase și apele de munte proaspete, deci am avut numeroase lucruri bune de văzut și de făcut.

De citit nu am citit prea multe în excursie, am hălăduit mai degrabă. O sa spun totuși câteva cuvinte despre cărțile peste care mi-am aruncat un ochi:

* Margaret Mazzantini, Venit pe lume, Polirom, Iași, 2010

Venit pe lume

O carte începută înainte să plec, lăsată acasă și apoi re-frunzărită și abandonată. Premisele sunt promițătoare – o poveste de dragoste în vremea războiului din Bosnia combinată cu analiza psihologică a sterilității feminine. Cartea nu m-a prins, din păcate. Naratoarea m-a iritat cu lamentările ei constante și cu modul impersonal de-a se raporta la oamenii din jurul său (în afară de tată, o figură luminoasă prezentată aproape hagiografic). Mi-a fost foarte greu să accept tragismul extrem acordat imposibilității de a face copii – știu că există oameni pentru care pruncii devin scopul suprem al existenței, dar după pagini și pagini de metafore învârtindu-se în jurul „pântecului umplut cu praf” am concluzionat că nu pot rezona cu viziunea autoarei (plastic redată, nu spun nu).

* Charles Yu, How to Live Safely in a Science Fictional Universe, Random House, New York, 2010

How to live safely...

Un roman SF ceva mai puțin interesant decât lasă să se creadă titlul. Mă așteptam la ceva în genul Ghidului autostopistului galactic, am primit în schimb un roman contemplativ marcat negativ de faptul că autorul e pornit să demonstreze că e uimitor de inteligent.

Mi-au plăcut structura romanului (capitole scurte alternând cu pasaje dintr-un „ghid de supraviețuire”), ideea universurilor paralele construite de corporații și ideea cărții care îți descrie viitorul și care se modifică singură pe măsura ce îți trăiești viața.

Mi-a plăcut mai puțin lamentarea continuă (iarăși!) a personajului principal, genul de om care contemplă ani de zile nedreptatea faptului că pe hărți nu sunt menționate locurile în care a fost el fericit. M-a distrat însă cât de cât că toate aceste plângeri sunt formulate cu ajutorul a nenumărate metafore matematice sau sefistice.

Tema romanului e până la urmă singurătatea în toate formele ei și mai ales în cea melancolică, Charles Yu folosind recuzita SF mai degrabă dintr-o preferință pentru ea, nu pentru că era cerută de subiect. Probabil că mi-ar fi plăcut mult cartea dacă ar fi fost mai scurtă și dacă nu aș fi dat mai demult peste un autor care izbutește mult mai multe în genul „lirism științific” – Randall Munroe de la xkcd.

* Jules Verne, Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Adevărul Holding, București, 2010

Uimitoarea misiune

Un roman interesant din diverse puncte de vedere, primul dintre ele fiind acela că Jules Verne a scris doar primele cinci capitole ale sale, continuarea romanului fiind semnată de Michel Verne, fiul autorului.

Tema iniţială a cărţii era limba esperanto, dar fiul lui Verne a renunţat în totalitate la ea şi s-a îndepărtat considerabil de la trama schiţată de tatăl său. Din intriga imaginată de Verne a rămas ideea unui oraş izolat în care oamenii se înţeleg într-o varietate de limbi (dar nu într-o limbă comună).

Alt punct de interes e acela al anticipaţiei, în roman fiind prezentate operele unui inventator genial – maşini care aduc ploaia în deşert, roboţi de luptă controlaţi de la distanţă, sisteme de supraveghere video a unor zone urbane extinse, sisteme de comunicaţie fără fir şi aşa mai departe.

Romanul e, evident, unul de aventuri, cu călătorii periculoase în inima Africii, explorarea unui oraş populat de bandiţi şi bătălii spectaculoase. A fost, admit asta, tocmai ce aveam nevoie să citesc – o poveste simplă spusă pe şleau.

Regret însă faptul că ediţia de la Adevărul nu a cuprins vreo notă despre paternitatea romanului, dat fiind faptul că modificările aduse lui de Michel Verne sunt extensive.

Read Full Post »

Scriu din nou pe scurt despre cateva carti la care nu am foarte multe de spus:

Experimentul Dosadi

* Frank Herbert, Experimentul Dosadi, Baricada, 1993; trad. Ion Doru Brana.

Un roman destul de scurt in care Herbert reia sau anticipeaza anumite elemente intalnite si in cartile din seria Dune (modul in care sistemele ecologice influenteaza dezvoltarea societatilor umane, conditionarea soldatilor, distrugerea rapida a unui sistem social de outsideri care s-au format in conditii foarte grele de trai). In Experimentul Dosadi ne e prezentata un soi de republica galactica compusa din cateva rase inteligente (printre care si oamenii), rolul reformatorilor violenti fiind preluat de participantii la un experiment psihologic care a durat cateva generatii.

Herbert e, ca de obicei, generos cu cititorii sai, oferind o bogatie de informatii, interpretari si intamplari cu miez. Cele mai interesante aspecte sunt pentru mine cele legate de sistemul juridic unic al uneia dintre rasele extraterestre. Sfarsitul cartii mi s-a parut insa suparator de romantic, iar stilistica oarecum apasatoare dat fiind materialul pana la urma relativ subtire pe care se sprijina. Nota la aceasta recitire: *** si un pic (din 5).

Magazinul de sinucideri

* Jean Teulé, Magazinul de sinucideri, Allfa, Bucuresti, 2011; trad. Magda Răduță.

Traducerea in romaneste, aparuta in nou-infiintata colectie Strada Fictiunii, a romanului Le magasin des Sucides (2007). Cartea e foarte scurta (un pic peste 100 de pagini) si ne povesteste, cu umor si variate aluzii literare, prabusirea ultimului magazin de sinucideri dintr-un misterios oras viitor. Atmosfera cartii e cea familiara celor care au vizionat macar un film cu Familia Addams: depresia cautata, veselia la vederea morbidului, dragostea cladita pe hidosenia membrilor familiei. Si apoi nasterea exceptiei – un baietel vesel si mereu fericit care taie pe ascuns funiile vandute sinucigasilor si care inlocuieste in seringi serul mortii cu ser fiziologic.

Sfarsitul romanului m-a dezamagit – imi displac ca regula generala povestile care mizeaza pe mediocrizarea cu orice pret a personajelor sinistre sau pitoresti de la marginea societatii. Infaptuita, evident, cu ajutorul iubirii. Structura cartii se preteaza bine interpretarilor teatrale (iar autorul ar intampina cu bucurie una). Mi-au placut destul de mult inventiile si inovatiile care i-au trecut prin cap scriitorului – un exemplu e „kit-ul de sinucidere Alan Turing”, incluzand un mar otravit, o mica panza, doua pensule si cateva tuburi cu vopsea. Nota: spre *** (din 5).

Fundatia Paradis

* Liza Marklund, Fundatia Paradis, Trei, Bucuresti, 2011; trad. Laurențiu Dulman.

Cea de-a treia carte din seria Annika Bengtzon (despre prima am scris o recenzie mai consistenta aici). Liza Marklund e, dupa parerea mea, cea mai recomandabila autoare dintre nordicii cu care ne inunda editura Trei de vreo doi ani incoace, neluandu-l in considerare pe Stieg Larsson.

Romanele ei sunt interesante pentru ca muta atentia dinspre crimele/rapirile/exploziile investigate inspre persoana care le investigheaza – Annika Bengtzon, o ziarista inzestrata cu anumite calitati care o apropie de cititor – interes pentru munca bine facuta, empatie, capacitatea de a-si redobandi speranta. Destinul ei devine principala preocupare a autoarei, care o poarta de-a lungul si de-a latul Suediei si o supune adesea unor incercari dure. Intrepatrunse cu crizele existentei ziaristei sunt anchetele despre subiecte de intens interes – fraude, mafii straine, disparitii. Annika e cea care va aduce lumina asupra mecanismelor acestor crime sau a faptasilor, precum si asupra unor aspecte mai putin cunoscute (sau crezute) ale societatii suedeze. Toate cele trei romane din aceasta serie aparute pana acum in romaneste mi s-au parut palpitante, greu de lasat din mana, informative si foarte bine scrise. Nota: **** (din 5)

Read Full Post »

apocalypse bebe

Autor: Virginie Despentes
Titlu: Apocalypse bébé
Editura: Grasset, Paris, 2010; 342 pagini; de imprumut
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Acest al saselea roman lui lui Virginie Despentes i-a adus si primul premiu literar important – premiul Renaudot pe 2010. Autoarea a fost favorita si pentru Goncourt, pe care l-a pierdut in fata lui Michel Houellebecq.

Parerea mea despre Despentes nu era neaparat buna, desi pana la Apocalypse bébé o cunosteam doar dupa reputatie. Daca am inteles bine, pana acum s-a ocupat cu scrierea de romane semi-porno, cateva dintre ele fiind si ecranizate in regia autoarei. Nu mica mi-a fost mirarea sa descopar, cu cartea aceasta, o scriitoare destul de frecventabila, matura si stapana pe sine.

Tema romanului e cautarea unei adolescente fugite de acasa. O cheama Valentine, are 15 ani, e fiica unui scriitor cat de cat cunoscut si a crescut fara mama. Ingrijorata din cauza comportamentului tot mai provocator, chiar violent, al adolescentei, bunica acesteia angajeaza un detectiv pentru a o urmari. Descoperirile sunt sumbre: alcool, batai, acte sexuale aberante, absente de la scoala, indepartarea de prieteni si pana la urma fuga.

Romanul ne poarta pe urmele Valentinei intai prin Paris si apoi la Barcelona, unde locuieste mama fetei. Portretul mediului social al tinerei se creeaza prin marturiile celor care au cunoscut-o – tatal, mama vitrega, bunica, rudele mamei sale dezertoare, prietenii. Cele doua femei care incearca sa dea de Valentine sunt si ele personaje importante ale romanului: Lucie, modelul frantuzoaicei ratate, grasune, lipsite de farmec si de dragoste de viata si respectiv Hiena, o anchetatoare dura, cinica, care fluiera femeile pe strada si care o taraste pe Lucie pe la partuze gay. Modul in care cele doua femei ajung sa se cunoasca, sa isi conteste una alteia suprematia si pana la urma sa se accepte ocupa o parte buna din roman.

Diferitele etape ale anchetei ii dau prilejul autoarei sa analizeze cu destul de multa luciditate caracteristicile societatii franceze contemporane, de la viata de cuplu la cea a tinerilor fii de imigranti si pana la incercarile de rezistenta ale grupurilor de stanga. Valentine a fost modelata si de tatal ei (si de mama absenta, cea care a preferat sa o abandoneze pentru bani), si de tinerii ei prieteni betivi, drogati si lipsiti de vointa de-a face ceva cu viata lor, si de cei care o recunosc pentru ceea ce este, o tanara fara personalitate si fara repere, si o iau la sanul lor protector.

Finalul romanului e deosebit de puternic: Valentine revine acasa, dar nu mai poate fi salvata de nimeni. Destinul ei devine unul exemplar in momentul in care fata decide sa aplice invataturile grupului care-a convins-o ca viata are totusi un scop, iar actiunile ei contribuie hotarator la instituirea unei noi ordini sociale.

Roman de calatorii, roman politist, analiza psihologica si sociologica, Apocalypse bébé e o carte densa si merita sa fie citita cu atentie. Virginie Despentes se leaga de foarte multe aspecte, si o face cu inteligenta si sensibilitate. Subiectul noilor tehnologii, de exemplu, care se va dovedi pana la urma cheia tuturor intamplarilor din roman, e dupa parerea mea foarte bine tratat: utilizarea fara cap a web-ului le da tuturor acces la informatiile personale ale unei mari parti ale umanitatii, o chestie care nu e buna deloc, dar problema cea mai mare e de fapt ca epoca web-ului liber ar putea sa apuna in curand, daca guvernele lumii continua sa preia controlul asupra a ceea ce se poate spune si face online. De-aici pana la manipularea informatiilor, inchiderea site-urilor nedorite (si-a proprietarilor lor) si revenirea la vremurile bune ale semi-obscuritatii mai e un numar mic de pasi, pe care multe guverne sunt pregatite sa-i faca.

Ce nu mi-a placut la carte a fost introducerea cam fara rost a numeroase episoade sordide, dar presupun ca un scriitor trebuie sa isi pastreze reputatia. Titlul este si el destul de putin reusit. Ma bucur insa ca am putut sa dau peste cartea aceasta. E aproape la fel de buna ca si La carte et le territoire a lui Houellebecq (despre care voi scrie in curand, trebuie sa imi iau un oarecare avant), si cred ca ambele merita cu prisosinta premiile pe care le-au primit anul acesta.

Read Full Post »

Older Posts »