Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘non-fiction’

Rog onorații cititori să scuze tăcerea din ultima vreme. Alte preocupări mai mult sau mai puțin folositoare mi-au mâncat mare parte din timp. De citit am citit însă destule:

Acasa

Bill Bryson, Acasă: O istorie a vieții private, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ciprian Siulea. Nota: *** (din 5).

Bill Bryson e destul de cunoscut în State; a scris o grămadă de cărți semi-umoristice de călătorii precum și câteva mici monografii istorice sau științifice. Premisa monografiei despre locuințe tradusă la Polirom e interesantă: o istorie a spațiului privat organizată pe încăperi – bucătăria, holul, baia, sufrageria și așa mai departe.

Din păcate Bryson păcătuiește, întâi, prin ancorarea fermă în spațiul Angliei rurale, chiar și atunci când informațiile din alte zone ale lumii ar fi fost mai semnificative decât semi-banalitățile englezești. Apoi, autorul se îndepărtează treptat tot mai mult de ideea inițială, înspre mijlocul cărții ajungând să scrie o lungă și destul de plictisitoare istorie a materialelor de construcție și a celor care le-au inventat și ajungând să sară complet peste câteva camere. Cei cărora le repugnă subiectele agricole vor avea și ei motive de nemulțumire datorită unei istorii, e drept mai scurtă, a cultivării cerealelor și legumelor (ciudată alegere cea de a scrie despre așa ceva într-o carte pare-se despre interiorul casei…).

Altfel am aflat câteva chestii noi – capitolul despre baie, de exemplu, e unul dintre cele mai reușite, la fel și cel despre dormitor. În amândouă există un amestec excelent de anecdote, informații indispensabile și informații amuzante pe moment dar nu neapărat semnificative. Cred că dacă autorul s-ar fi mărginit la subiectul inițial și ar fi scris la fel și restul capitolelor ar fi ieșit o carte de nota zece (sau mă rog, cinci…) – Bryson stăpânește bine arta de a instrui omul în timp ce-l și amuză.

O fereastra intunecata

Florin Irimia, O fereastră întunecată, Polirom, Iași, 2012. Nota: **** (din 5).

Cititorii sensibili pot lua câinele negru de pe coperta romanului acestuia drept avertisment: O fereastră întunecată nu se citește cu inima ușoară. Prima parte a cărții poate fi citită, independent de ce îi urmează, ca un mic roman post-apocaliptic în care păcatele tranziției îngroapă definitiv România. Devorați de câini și oameni mutanți (rezultatul unui ultim efort, catastrofal, de stârpire a maidanezilor bucureșteni), românii se împuținează și dispar treptat, pe măsură ce țara se părăginește.

În a doua parte a cărții rezultă că post-apocalipsa de mai sus e văzută (visată?) de un evreu din Bucureștiul interbelic care îl ucide (sau nu) pe Hitler și care împiedică astfel (sau nu) Holocaustul. Dureros e modul în care Florin Irimia descrie, în paralel, uciderea câinilor vagabonzi și uciderea evreilor la Iași și la București, dureros e și modul în care te obligă să te uiți la trecutul și la prezentul propriei țări și să iei cunoștința de urâtul din ele. Miza romanului e până la urmă conștientizarea lucrurilor hidoase care s-au întâmplat și se mai întâmplă încă în România, a nevoii de a privi acele lucruri în față și de a ispăși ce e de ispășit.

Văzând reacțiile extrem de vehemente la adresa celei mai noi cărți scrise de Lucian Boia, De ce e România altfel?, am totuși unele dubii legate de felul în care va fi înțeleasă cartea lui Florin Irimia. Ideea că românii își neagă trecutul și se corup astfel singuri, fără scăpare, s-ar putea să fie de neînțeles pentru prea mulți dintre noi. Iar cei care au înțeles ce era de înțeles nu prea mai trebuie convinși.

Mă bucură totuși faptul că romanul lui Florin Irimia pare să se fi bucurat de o primire destul de călduroasă – poate că e mai ușor să accepți anumite lucruri atunci când îți sunt prezentate ca ficțiuni, și poate că totuși ceva va rămâne în capul celor care resping lucrurile respective auntci când ele le sunt spuse pe șleau.

I-am scăzut un punct cărții pentru că mi s-a părut că autorul putea să lucreze puțin mai bine la stilul celei de-a doua jumătăți a romanului – am avut impresia că e mai puțin șlefuită decât prima. Altfel v-o recomand.

Dodger

Terry Pratchett, Dodger, Doubleday, London, 2012. Nota: **** (din 5)

Cea mai noua carte de Pratchett nu e SF și nici fantasy; e un roman despre viața unui tânăr sărac din Londra victoriană care salvează o tânără femeie bătută cu sălbăticie de niște indivizi dubioși, se întâlnește cu Charles Dickens și cu alte personaje faimoase ale epocii și reușește, prin inteligența proprie, să salveze prințesa și ziua și să trăiască apoi fericit până la adânci bătrâneți.

Dodger e scris pentru cititorii mai tineri și își dorește să le prezinte Londra victoriană și personajele care au populat-o; e o carte destul de documentară, dar, fiind vorba de Pratchett, e și amuzantă și fermecătoare. Evident că pentru un adult care a mai citit câte ceva despre subiect Dodger poate părea prea simpluț, pentru că e scris pentru un public tânăr, dar există totuși destul de multe informații despre viața subterană (la propriu) a Londrei pe care nu le-am mai citit prin alte părți.

În rest am recitit Hobbitul, Stăpânul inelelor și Silmarillion, totul pentru a putea savura cum se cuvine filmul nou despre hobbit. O să urmeze cât de curând un articol pe această temă, pentru că sunt multe de spus.

Anunțuri

Read Full Post »

Non-fiction

The right stuff

Tom Wolfe, The Right Stuff, Vintage, London, 2005; 448 pagini; 7 EUR. Nota data de mine: *** (din 5)

Cartea e o istorie oarecum romantata – un soi de non-fiction novel, daca doriti – a primelor zboruri spatiale americane. E plina de detalii despre vietile personale ale astronautilor americani, despre preocuparile si psihologia lor si despre reactiile publicului la evenimentele legate de cursa spatiala dintre SUA si URSSS.

Pentru cei interesati de istoria detaliata a zborurilor spatiale americane cartea e foarte buna, frumos scrisa si plina de informatii (dintre care unele ar merita insa sa fie verificate mai pe larg, anumiti comentatori insistand asupra faptului ca Wolfe a mai si inventat). Vocea autorului e, din pacate, prea prezenta uneori, mai ales atunci cand vine vorba de a-i judeca pe astronautii si pilotii despre care se discuta. Preocuparea majora a lui Wolfe era sa descopere acel element care ii face pe unii oameni sa zboare in cosmos, ignorand pericolele si mai ales faptul ca exista poate si altii dornici sa isi riste pielea astfel. Din acest punct de vedere mi s-a parut ca lipsesc revelatiile: e vorba, evident, de curaj, de punerea pe planul doi a anumitor aspecte personale si de ambitia nemasurata.

Un document recomandat tuturor celor care vor sa stie mai multe despre primele zboruri spatiale si despre modul in care oamenii au trait cursa spatiala (pastrand insa in minte faptul ca The Right Stuff e o istorie romantata si ca, deci, anumite aspecte au fost exagerate sau trecute cu vederea). Si celor care tin neaparat sa afle parerea lui Tom Wolfe despre o multitudine de subiecte (pentru ca autorul nu va ezita sa si-o expuna pe larg).

Celebrari

Michel Tournier, Celebrari, Humanitas, Bucuresti, 2010; 344 pagini; 35 RON. Nota data de mine: *** si jumate (din 5)

O colectie de eseuri scurte pe teme dintre cele mai diverse – padurea, mersul animalelor, marea, vacutele, casele preferate, umbra bisericilor, Lady Di si asa mai departe. O carte frumusica, buna de deschis din cand in cand ca un breviar pentru a mai citi cate o insemnare nu neaparat profunda, dar mereu surazatoare in fata minunilor lumii. Un fragment:

Sufletul vinului

Între Dionysos și Isus vinul aruncă o punte fragilă și fructată. Vinul, ciudat simbol al civilizației mediteraneene, amestecă insolent deșănțarea și sacrul. Pe de o parte, Bachus și cortegiul lui de bețivi râzând, precum cei pictați de Rubens, pe de altă parte, nunta din Cana și potirul împărtășaniei.

Dacă Franța este numită „fiica mai mare a Bisericii”, acest lucru îl datorează în primul rând vinurilor ei. E singurul stat din lume unde ești sigur că vei găsi niște sticle decente de vin până și în cele mai modeste băcănii de țară.

E, de asemenea, singurul unde vinul nu este un lux, ci însoțitorul obligatoriu al tuturor meselor. În satul meu de pe Coasta de Aur, oamenii mor la o sută de ani fără să fi băut o singură picătură de apă chioară. Pur și simplu, apa nu este un lichid de băut, apa e făcută ca să te speli și să uzi florile cu ea. Să o bei este un gest de sălbatic, care nu prevestește nimic bun. În Burgundia, băutorul de apă este bănuit de o înclinație spre ranchiună și intoleranță. Toată copilăria mea, am fost avertizat împotriva pericolului de a „face broaște în burtă”, fiind, desigur, de la sine înțeles că broaștelor nu le place vinul.”

(p. 88)

Read Full Post »