Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘recenzii’

Le roi de Kahel

Autor: Tierno Monénembo
Titlu: Le roi de Kahel
Editură: Seuil, Paris, 2008; 261 pagini; 18 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Despre acestă biografie romanțată premiată în 2008 cu premiul Renaudot am citit în foarte puține locuri. Tradusă la un moment dat și în engleză, fără valuri prea mari, și citită de destul de puțină lume, Le roi de Kahel nu e foarte cunoscută, chiar dacă e fără îndoială o carte bună.

De vină poate că e subiectul – viața și aventurile unui francez destul de obscur care s-a apucat la bătrânețe să colonizeze de unul singur o regiune muntoasă din Guineea despre care n-am învățat nici că există. Numele lui era Aimé Olivier de Sanderval (Yémé, pentru prieteni), iar visul său era cel de a face din Fouta-Djalon un bastion al culturii și tehnicii franceze.

El a fost primul occidental care i-a convins pe toți regii poporului fula să semneze tratate prin care cedau sau împrumutau porțiuni mai mici sau mai mari din regatele lor pentru construirea de căi ferate și făbricuțe și primul care a fost adoptat de comunitatea locului și declarat fula onorific. Toate acestea s-au întâmplat pentru că a fost și primul francez ajuns în Guineea care s-a gândit că negrii pot fi parteneri, nu resurse gratuite sau canibali monstruoși care trebuie uciși numaidecât.

Firește, modul acesta de a vedea lucrurile a murit destul de repede, mai precis chiar în același timp cu personajul nostru principal. După el au rămas miniștrii și administratorii francezi care îi ignoraseră tratatele și care se gândeau doar la cum să câștige Guineea înaintea englezilor, fără a face efortul de a înțelege popoarele pe care doreau să le conducă și fără să le pese prea mult că fula nu sunt la fel ca tuaregii.

Le roi de Kahel e, până spre sfârșit, un roman vesel care palpită de mirările unor oameni cât de cât deschiși la minte care descoperă o țară bizară și fermecătoare. E povestea unor călătorii în zone niciodată văzute de albi care să mai fi și scăpat din ele pentru a povesti prin ce au trecut, a unui tărâm fantastic împânzit de pârâuri cristaline și jungle ucigătoare. E o lume de nomazi prietenoși și cruzi, care sacrifică pentru tine boul cel gras, dar otrăvesc parte din bucatele făcute din el, și pentru care ospitalitatea înseamnă adesea doar casă, luarea mesei fiind cu desăvârșire interzisă.

Culoare locală din plin, în concluzie, prezentată de un scriitor care provine tocmai din acele locuri și care știe când să se distreze pe seama oamenilor și când să îi ia în serios. În contrast, Franța e apăsătoare, lipsită de umor și de umanitate și îmbâcsită de idei prea mult mestecate. Din păcate îmbâcsirea va câștiga, iar cititorul nu poate simți până la urmă decât tristețe la gândul că îmblânzirea Africii s-ar fi putut face și altfel, dacă tot a fost făcută.

Recomand Le roi de Kahel celor interesați de colonizare, dar și celor care vor doar sa iasă un pic din lumea lor.

Read Full Post »

Cartea copiilor

A.S. Byatt, Cartea copiilor, Nemira, București, 2012; 1128 pagini, 64 RON. Traducere de Virgil Stanciu. Nota: *** (din 5)

Cred că vreo două săptămâni m-am tot chinuit cu Cartea copiilor; e primul roman de A.S. Byatt pe care îl citesc și prima carte cu care am pierdut atât de multă vreme anul ăsta.

Povestea ar fi următoarea: prin 1880 epoca victoriană se apropie de sfârșit, iar grupusculele fabiene, socialiste, anarhiste și de câte și mai câte alte facturi se pregătesc intens pentru schimbarea la chip a societății engleze. Byatt se apleacă asupra unei familii de fabieni, prezentată în mediul său natural și erijată în simbol al familiilor progresiste din epoca aceea.

E vorba de o familie extinsă, cu mulți copii (care nu sunt neapărat frați buni, dar împart cel mai adesea măcar un părinte), cu prieteni nenumărați (adesea părinți cunoscuți sau nu ai câte unuia dintre copii de mai sus), cu rude în lungul și în latul Angliei precum și pe continent.

Primele câteva sute bune de pagini din roman sunt dedicate prezentării tuturor personajelor, a relațiilor diverse și întortocheate dintre ele și a lumii încărcate în care trăiesc – unii înconjurați de obiecte de artă colecționate sau fabricate cu drag, alții de cărți pentru copii, alții de lingouri de aur și argint sau de marionete fantastice. E o lume bogată în detalii pe care mi-a făcut plăcere să o descopăr, cu siguranță și pentru că nimic nu mi s-a părut superfluu – fiecare detaliu își are rolul său, iar personajele creează sau sunt create de lumea bogată în care trăiesc.

Echilibrul acesta dintre viață și datele culturale în care are ea loc e păstrat pe parcursul primului volum. Din păcate lucrurile se strică în ultimele câteva sute de pagini, atunci când devine tot mai limpede faptul că autoarea e gata să își abandoneze personajele și să încheie romanul printr-un monumental eseu despre politica și arta începutului de secol 19.

Ajungem să vedem tot mai rar oamenii din carte și să fim serviți cu capitole lungi de istorie culturală sau nu, iar finalul romanului e grăbit și dezamăgitor. Nu se degajă nici un motiv pentru care Byatt a ales să scrie despre niște oameni fictivi, în afară de cel de a-și plasa opera în raftul de ficțiune din librării. Chiar și pentru cineva care a cumpărat un roman, dar se mulțumește să citească și non ficțiune, dacă cu asta s-a ales, cartea nu e prea plăcută: capitolele sunt dezarticulate, ideile aranjate destul de anapoda și tezele greu de găsit.

Evident că e un efort literar colosal, care a cerut ani buni de documentare minuțioasă. Dar produsul final mi s-a părut, din punct de vedere literar, nefinisat. Ceea ce nu înseamnă că îmi pare rău că am citit-o – am aflat o sumă de lucruri pe care nu credeam că le voi ști vreodată despre arta decorativă și am citit câteva pagini foarte bune despre adolescență și despre visele și ideile ei. Regret doar faptul că în ultima parte Byatt pare să fi uitat cum să jongleze cu toate elementele poveștii, sau chiar să fi renunțat să mai încerce.

Mindra fecioara

Joyce Carol Oates, Mîndra fecioară, Polirom, Iași, 2011; 248 pagini; 25 RON. Traducere de Daniela Rogobete. Nota: *** (din 5)

Un roman scurt și un pic cam slăbuț despre o tânără sedusă de un bătrân misterios.

Katia Spivak are vreo șaisprezece ani și se mută pentru o singură vară în Bayhead Harbour, un orășel de bogătani, pentru a le fi baby sitter pruncilor unei familii înstărite. Blondă, frumușică, nu prea deșteaptă, provenită dintr-o familie destrămată și săracă, Katia huzurește în orășelul de la malul mării până în ziua în care e abordată de un bărbat în vârstă care se oferă să îi cumpere cămașa de noapte pe care tocmai o admira într-o vitrină.

Urmează un plăcut joc de-a șoarecele și pisica în care Katia poate tot mai greu refuza lucrurile cu care o tot momește bătrânul – obiecte frumoase, bani și povești. Interesant e faptul că pisica joacă pentru ca ea să piardă și șoarecele să câștige, dar asta se va vedea doar foarte târziu.

Toată această joacă condusă expert fascinează la început, dar când am aflat motivul (ciudat) pentru care bătrânul și-o dorește pe Katia autoarea m-a cam pierdut. Fără a vă spune despre ce e vorba, pentru că nu e frumos, zic totuși că e vorba de un motiv atât de construit, de contorsionat încât orice dorință de a o crede pe autoare mi-a pierit. Și dacă la lecturile precedente mi-a plăcut de Oates pentru că mi-a făcut impresia că înțelege foarte multe despre oameni aici mi s-a părut că ea se îndepărtează mult prea mult de verosimil și că urzește o intrigă prea ciudată pentru a mai fi plăcută.

Sunca pe paine

Charles Bukowski, Șuncă pe pâine, Polirom, Iași, 2011; 384 pagini; 33 RON. Traducere de Cristina Ilie. Nota: **** (din 5)

Exact de ce aveam nevoie după două săptămâni de lentoare victoriană: o carte scurtă, percutantă și americană.

Deși nu sunt un foarte mare fan al lui Henry Chinaski, eternul alter ego al lui Bukowski, mi-a plăcut foarte mult povestea asta semi-autobiografică despre o copilărie americană. Părinți mediocri, școală mediocră și băiat nu mult mai breaz, jocuri brutale de fotbal american, fete cam prostuțe și cam modeste dar chiar și așa încărcate de mister, o adolescență chinuită de acneea vulgară și apoi, ca revelație, alcoolismul eliberator.

Probabil că dedicația din Șuncă pe pâine – „Pentru toți tații” – e punctul din care îmi e cel mai ușor să o agăț dacă e să încerc să spun de ce mi-a plăcut. E un roman care explică simplu și pe înțeles cum un băiat obișnuit, dintr-o familie obișnuită, ajunge un bețiv afemeiat și violent. Nu din slăbiciune, ci pentru că a identificat o cale de a-și trăi viața care are sens pentru el. Acela e momentul în care tații pot să fie puși la locul lor, în care ideile lor pot să fie puse la păstrare și mustrările lor nu mai au ce să îți facă, și în același timp momentul în care ei culeg ce au semănat.

Patru puncte, totuși, nu cinci, pentru că încă nu am reușit să trec peste impresia de artificialitate dată de duritatea lui Chinaski, de impresia de poseur bătrân.

P.S. Nenumărate scuze pentru lipsa de însemnări din ultima vreme. Am tot citit, dar nu am prea apucat să scriu. Mă voi revanșa cândva. Deși marți iese Diablo 3, parcă văd că nici nu voi mai citi 😀

Read Full Post »

The Girls of Slender Means

Muriel Spark, The Girls of Slender Means, Penguin, London, 2002; 144 pagini; 8 EUR. Nota: **** (din 5)

O nuvelă cu titlu frumos, pe care vroiam de mult timp să o citesc. Eroinele sunt pensionarele unui hostel pentru tinere sărace și necăsătorite care se mută la Londra pentru a munci și pentru a-și căuta, eventual, un soț. Anul e 1945 și sărăcia e una dintre caracteristicile comune ale celor mai mulți englezi. Mâncarea, stofa și țigările se mai dau încă pe cartelă și tinerii frumoși care au supraviețuit războiului se întorc încet de la oaste pentru a-și relua ocupațiile de dinainte.

Pentru cei care n-au citit-o deloc pe Muriel Spark (și nu știu ce îi poate pielea) The Girls of Slender Means poate să pară un roman ușurel despre un grup de fete care schimbă rochii, țin cure de slăbire și urzesc intrigi matrimoniale mai mult sau mai puțin copilăroase. Evident, toate acestea se întâmplă, fetele locuind împreună sunt fete locuind împreună. Dar dincolo de fundalul de bârfe și muselină există întunecimi și cruzimi abia simțite scoase treptat la lumină. Nu are rost, bineînțeles, să discut prea în amănunt ce se întâmplă într-o carte care se poate citi într-o după-amiază, dar poate că acest rezumat foarte scurt vă va stârni curiozitatea: un tânăr ușurel în moravuri se convertește la catolicism și pleacă să creștineze păgânii din Africa după ce e martorul unei manifestări a Răului Absolut: furtul unei rochii croite de Schiaparelli.

Pare puțin ridicol, probabil, dar tot farmecul stă în faptul că îți e ușor să o crezi pe autoare odată ce te-ai apucat de citit. Spark prinde și fixează pe hârtie atât de eficient personaje, relații și subtexte credibile încât îți e greu să mai scapi atunci când întreaga construcție își arată brusc chipul adevărat. E vorba de o oarecare cruzime aici, care nu e întrecută însă de cruzimea fetelor despre care scrie (cea a tuturor fetelor pe cale să devină femei).

Singura mea obiecție e legată de faptul că sărăcia protagonistelor e mai degrabă un pretext pentru a face câteva paralele (cu sărăcia emoțiilor și-a înțelegerii, mai ales). E o paralelă frumoasă, dar aș fi apreciat o abordare ceva mai puțin artificială a sărăciei ca mod de a trăi – am avut senzația că aici tehnica a avut câștig de cauză în fața veridicității narațiunii.

The Midwich Cuckoos

John Wyndham, The Midwich Cuckoos, Penguin, London, 2008; 224 pagini; 8 EUR. Nota: *** (din 5)

Primul roman recomandat de Goodreads, unde am binevoit de curând să îmi fac cont. Mult mai puțin impresionant decât Ziua trifidelor și Crisalidele, dar totuși plăcut după o perioadă lungă de citit cărți mainstream.

Ideea ar fi următoarea: într-o bună zi un sătuc din Marea Britanie e anesteziat de o forță misterioasă. Cad lați toți, copii, femei, oi și căței. Oricine se apropie de sat cade și el în nesimțire la atingerea unei bariere invizibile. Totul durează doar o zi, iar la trezire populația e nevătămată – mai puțin cei care înghețaseră sau fuseseră găsiți un pic cam aproape de fustele vreunei vecine. Dar două-trei luni mai târziu devine limpede că lucrurile nu stau chiar perfect: întreaga populație feminină de vârstă potrivită e însărcinată, și e limpede că pruncii lor nu sunt pui de om.

Pornind de la acest mister, Wyndham construiește o poveste despre evoluția speciilor inteligente și despre ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi într-o bună zi că supremația noastră e amenințată de o nouă inteligență. Romanul e în mare parte construit în jurul descoperirii de către oameni a caracteristicilor uimitoare ale copiilor născuți după Eveniment și în jurul dezbaterilor interminabile despre etica adoptării sau a distrugerii a celor diferiți, străini și amenințători.

Discuțiile acestea sunt din păcate destul de anoste, mai ales după câteva zeci de pagini, iar ideea destul de interesantă a invaziei extraterestre „din interior” nu e suficientă pentru a justifica mai mult de două sute de pagini de vorbărie. În plus, nu mi-a plăcut prea mult nici concluzia la care ajung autorul și respectiv savantul care îi servește de port-parole.

Nu consider timpul petrecut citind-o pierdut decât pentru că e o carte minoră a unui autor totuși reprezentativ pentru SF-ul unei perioade interesante, trebuia să o citesc cândva.

Read Full Post »

Privind in soare

Julian Barnes, Privind în soare, Nemira, București, 2011; traducere de Mihai Moroiu. Nota: *** (din 5)

A doua încercare de-a o citi a reușit, deși mereu uit că Barnes e mai pedant decât îl țin eu minte. Privind în soare e povestea liniștită a vieții unei femei oarecare, urmărită din copilăria plină de neliniști până la capitularea târzie în fața întrebărilor fără răspuns (dintre care cea mai preocupantă privește motivul pentru care nurca își apără viața cu o neobișnuită vitejie).

Merită citită cel puțin pentru că ne arată un mod nesupărător și deloc ridicol de a trăi feminismul și pentru că înspre sfârșit Barnes trece înspre SF, lăsându-ne să ne imaginăm o lume în care oamenii dezbat scopul și rostul tuturor lucrurilor cu o inteligență artificială care le știe pe toate (și care îți poate elibera, dacă e acolo ajunge discuția, pilule care te ucid rapid și ușor).

Îi dau doar trei puncte pentru că primele câteva zeci de pagini sunt greu de răzbit și pentru că ultimele câteva zeci sunt o idee cam patetice.

Solar

Ian McEwan, Solar, Vintage, London, 2011. Nota: **** (din 5)

Numai bună să uit În așternuturi. M-am distrat copios chiar și la o scenă de snowmobil polar scoasă dintr-un roman burlesc și chiar și în condițiile în care personajul principal e hidos și antipatic la minte și la trup.

Michael Beard se numește respectivul personaj, un laureat al Nobelului pentru fizică a cărui misiune este cea de a salva lumea. Nu îi va reuși pentru că și el are metehnele lumii acesteia: în timp ce ea se duce pe copcă mulțumită supraconsumului nostru al tuturor, Beard o oglindește printr-un supraconsum personal la fel de deșănțat. Mănâncă prea mult, îi plac prea multe femei, dorește prea multă glorie, și toate viciile acestea reunite duc la ruină, dacă nu și la disperare.

Poți spune despre Solar că e un soi de fabulă, cu morală și tot ce îi trebuie. Implicit, e o carte care „te ceartă”, care spune câteva lucruri incomode despre răspunderea personală în probleme de distrugere a mediului și a vieții proprii. E însă și o carte veselă și plină de vervă, o coborâre voioasă în infern care te face adesea să zâmbești.

I-am scăzut un punct cărții pentru că mi s-a părut ca McEwan nu pare să fie foarte sigur cum arată umorul acesta (pentru mine a funcționat, dar am citit multe recenzii scrise de oameni cărora nu le-a spus nimic) și pentru că uneori (doar uneori) i s-a văzut strădania de a scrie în stilul său despre personaje și situații care îi sunt destul de atipice.

L'art francais de la guerre

Alexis Jenni, L’art français de la guerre, Gallimard, Paris. Nota: ** și ceva (din 5)

Abandonată la jumătate, fără mari regrete. Ceea ce promitea să fie amuzant (o retrospectivă a artei franceze a războiului, delicios!) eșuează în considerații și panseuri banale și într-o poveste fără mare interes. E scrisă frumos și artistic, de unde Goncourt-ul pe 2011 probabil, dar substanța cărții e foarte subțirică. Un Goncourt foarte slab.

Cam asta ar fi pe săptămâna aceasta. Dacă doriți puteți găsi în cel mai recent număr din Suspans.ro o recenzie a romanului Cu sânge rece (Truman Capote).

Read Full Post »

In cautarea oii fantastice

Autor: Haruki Murakami
Titlu: În căutarea oii fantastice (羊をめぐる冒険, 1982)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 324 pagini; 17 RON
Traducere: Andreea Sion
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

După primul Siri Hustvedt bifez, iată, și primul Haruki Murakami. În căutarea oii fantastice e cea de-a treia carte publicată de acest autor și prima pe care a considerat-o demnă de a fi tradusă. Face parte din așa-numita „trilogie a Șobolanului”, alături de cele două romane care au precedat-o, și împarte cu ele personajul principal, un japonez anonim și trecut de prima tinerețe.

Cred că cel mai bun cuvânt pentru a descrie În căutarea oii fantastice e „amuzant”: pretextul întregii povești e haios (o oaie misterioasă care intră în mințile celor pe care îi alege), căutarea oii fantastice e pitorească, iar interpretarea lui Murakami a postmodernismului e proaspătă și pe alocuri foarte simpatică.

Povestea în sine e simplă: într-o bună zi japonezul nostru e smuls din rutina lui zilnică și angajat să caute oaia fantastică care îl bântuise pe un personaj foarte înstărit. Alături de prietena sa (posesoarea celor mai frumoase urechi pe care am putea spera să le vedem vreodată), japonezul pleacă înspre o provincie îndepărtată, în căutarea unui anumit munte și-a unei anumite pășuni. Pe drum se întâlnesc cu oameni diverși, află o mulțime de lucruri, trec prin diverse pericole. Iar la capătul drumul se află răspunsurile și, firește, oaia.

Dincolo de poveste se află întregul dichis: o întrepătrundere fabuloasă de narațiune cât se poate de clasică, jargon de roman polițist, frânturi de melodii faimoase și de elemente de cultura populară americană, totul condimentat cu elemente fantastice și onirice nu atât deosebite cât puse foarte bine în evidență. Și toate acestea merg foarte bine împreună, ceea ce e cel mai frumos.

Toată tehnica asta nu sufocă însă povestea, și nici povestea nu își iese din drepturi. Și nimic nu e foarte serios, e mai degrabă o joacă până la urmă, un exercițiu de ajustare a felului de-a scrie și de adecvare a mijloacelor și tehnicilor la scopul unui roman.

Nu știu dacă e mai bine sau mai puțin bine că am citit foarte multe despre Haruki Murakami înainte să citesc ce-a scris, e limpede oricum că l-aș fi citit puțin altfel dacă nu aș fi știut cum vede el ceea ce scrie. Dar măcar am pornit la lectură știind ce-și propusese autorul să scrie și am putut să judec cartea din acest punct de vedere mai degrabă decât din altele. Și să știu că ce-i mai bun urmează.

Read Full Post »

The Summer without Men

Autor: Siri Hustvedt
Titlu: The Summer without Men
Editură: Sceptre, London, 2011; 224 pagini; 8 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Siri Hustvedt are o în spate o lungă experiență în lumea literelor: e autoarea a cinci romane, a unui volum de poezie și-a unei multitudini de eseuri și studii de critică literară. E și soția lui Paul Auster, autor cu care nu are însă prea multe asemănări când vine vorba de ce scrie fiecare.

The Summer without Men e povestea Miei, o poetă și profesoară de creative writing care se trezește într-o bună zi că soțul ei vrea să facă o Pauză. Pauza e tânără, franțuzoaică, neurologă, iar Mia e pusă în fața faptului împlinit atunci când Boris, soțul cu care a trăit mai bine de treizeci de ani, se mută cu Pauza pentru o perioadă nespecificată.

Întâi și întâi Mia înnebunește. Ceva se crapă, lucrurile se amestecă și ea ajunge la nebuni, perioadă din care își mai amintește durerea, lipsa de sens a lucrurilor și rușinea că nu își poate aduna mințile înapoi în cap. Nu durează însă prea mult până când își revine și până când pleacă în orășelul natal pentru a petrece o vară alături de câteva femei remarcabile și pentru a cugeta pe îndelete asupra tuturor celor ce s-au petrecut.

Poetică și pansivă, cartea mi s-a părut recomandabilă întâi și întâi pentru că tratează extrem de bine problema solidarității feminine, cu fațetele ei multiple și contradictorii. Nu am citit la vreun autor de gen masculin vreo explorare mai veridică a acestei teme, și probabil că nici nu voi citi.

În al doilea rând, cartea mi-a plăcut pentru că prin poezie și gânduri puse pe foaie și discuții pe sau pe lângă subiect autoarea navighează abil pe apele tulburi ale identității afective și sexuale feminine pornind de la un moment în care acea identitate fusese sfărâmată. Sunt puține lamentații în gândurile Miei, dar sunt multe interogații despre cum iubesc, iartă și urăsc femeile îndrăgostite și femeile părăsite. Chiar mai bine, sunt lucruri spuse de o femeie inteligentă care știe cum să își abordeze propria viață interioară, știe să exploreze suferința fără să o acopere cu văluri de psihologii New Age și alte bazaconii.

În sfârșit, cartea e plăcută pentru că personajele din ea sunt bine scrise, mai ales cel al Miei, și pentru că Siri Hustvedt știe cum să dozeze inteligența și sensibilitatea, gândirea și vulnerabilitatea. Femeile ei par adevărate și mi-a fost foarte simplu să intru în lumile lor pur și simplu pentru că sunt niște lumi care ar fi putut să fie reale.

Sigurul punct în care scârțâie puțin romanul e acela al sensului anumitor segmente. E întâi psihiatrul la care merge Mia, expediat cu foarte puțină considerație atunci când autoarea nu a părut să îi mai poată găsi vreun folos. E și un corespondent misterios care o asuprește inițial pe Mia și apoi îi devine prieten doar pentru a fi apoi lăsat de izbeliște fără menajamente.

Cu această rezervă, pot spune că The Summer without Men e un roman bun, foarte bun chiar, plăcut de citit și bine dus la capăt. Probabil că e mai degrabă un roman pentru femei, datorită temei și-a universului foarte feminin în care se învârte Mia, dar eu îl recomand tuturor celor cărora le plac jocurile literare și romanele psihologice care se îndepărtează de mainstream-ul optimist în genul „Cosmo”.

Read Full Post »

Totul conteaza

Autor: Ron Currie Jr.
Titlu: Totul conteaza! (Everything Matters!, 2009)
Editură: Pandora M, București, 2011; 460 pagini; 39 RON
Traducere: Gabriella Eftimie
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Ron Currie Jr. a fost comparat în diverse recenzii cu Kurt Vonnegut sau cu Raymond Carver, și într-un anumit sens comparația e potrivită: și el abordează cu umor și candoare probleme grave (și foarte grave) și reușește să spună foarte multe fără să încarce cititorul cu discuții filozofice fără sfârșit.

Totul contează! e povestea unui personaj cu nume deloc simpatic – Junior Thibodeau – care știe încă dinainte de a se naște că lumea se va sfârși în ziua X, anul Y, în timpul vieții lui. E binecuvântat și cu niște protectori misterioși care îi șoptesc nenumărate informații utile despre lumea din jurul lui, cu o inteligență sclipitoare și cu o familie cu nenumărate probleme.

Biografia lui Junior e interesantă în sine și ar fi putut cu ușurință să umple singură un roman. Fratele lui devine dependent de cocaină pe la șase ani iar în adolescență e deja reabilitat și sportiv de performanță, mama lui bea vodca ca pe apă, tatăl acumulează slujbe și nu prea stă pe acasă și așa mai departe. Ceea ce ar fi putut să fie o simplă dramă de familie e înnobilată însă de ideea că altă lume mai bună nu va exista, de nevoia de a găsi un sens celor ce se petrec și de-a izbuti să te bucuri de ele așa cum sunt.

Problematica romanului e interesantă și, mi s-a părut, demnă de comparația cu Vonnegut. Pentru că până la urmă problema lui Junior, aceea că totul se va sfârși la un moment dat, e problema oricăruia dintre noi, iar felul în care ne împăcam cu ideea, sau o ignorăm, sau o savurăm depinde de fiecare. Răspunsul pe care îl dă Ron Currie Jr. întrebării „ce contează ce faci dacă oricum tu și toți cei la care ții vor dispărea” e, cred, evident din titlu și evident umanist.

Reproșurile pe care i le-aș aduce romanului acestuia sunt legate de lipsa ideilor noi sau proprii și de o oarecare superficialitate dată de faptul că Ron Currie Jr. scrie totuși despre lucruri pe care nu le-a prea trăit (un interviu lămuritor de la finalul cărții indică limpede acest lucru). Altfel cartea e bună, chiar dacă nu excelentă. O recomand celor care citesc cu dragă inimă cărțile lui Vonnegut, chit că Ron Currie Jr. nu și-a ajuns din urmă mentorul deocamdată.

Read Full Post »

In supa miso

Autor: Ryū Murakami
Titlu: În supa miso (イン ザ・ミソスープ, 1997)
Editură: Polirom, Iași, 2006; 232 pagini; 10 RON
Traducere: Florin Oprina
Nota dată de mine: spre *** (din 5)

Ryū Murakami nu mai era deja începător când a publicat În supa miso: debutase încă din 1976 cu Albastru nemărginit, aproape transparent (Polirom, 2005) și semnase deja alte cinci volume. Pentru În supa miso, prezentată ca un soi de întâlnire dintre Bret Easton Ellis și Michel Houellebecq, a câștigat în 1997 premiul Yomiuri.

Romanul se învârte în jurul întâlnirii dintre Kenji, un ghid mai special al orașului Tokio, și Frank, un american venit să descopere viața de noapte din Japonia. Kenji e angajat să îl plimbe pe american prin cartierele de plăceri din Tokio, să-l ajute să cunoască diversele tipuri de localuri deocheate și să-l țină departe de personajele cele mai neplăcute ale locului. Dar, treptat, Kenji își dă seama că prostituatele profesioniste sau de ocazie și personalul auxiliar din jurul lor ar trebui să-și facă griji, pentru că Frank nu e deloc ceea ce pare a fi.

O parte importantă a romanului e dedicată revelării treptate a naturii de prădător a americanului. Există un oarecare suspans, întreținut mai ales de contrastul dintre cele două fețe ale lui Frank – una blajină și naivă și una dură, care apare atunci când e contrazis sau contrariat. Nu se ajunge însă nicicând la groaza din American Psycho și nici la extremele emoționale și sexuale din Platforma, totul rămâne destul de plat și de lipsit de frisoane.

Din păcate ceea ce ar fi putut fi un thriller rezonabil se încheie printr-un lung și pueril dialog pseudo-filosofic despre golul sufletesc al oamenilor contemporani și despre justețea uciderii lor. Argumentația ar fi cam în felul următor: oamenii contemporani sunt interesați doar de adidași, haine de firmă și vacanțe de lux. Deci sufletul lor este mort. Deci poți să îi omori liniștit, dacă îi tai în două vei constata că sunt goi pe dinăuntru, ca balaurii din poveste.

Mi se pare că acesta e nivelul zero de înțelegere a celorlalți și prefer de departe scriitorii care se străduie să înțeleagă ceva mai în profunzime lumea în care trăiesc; Ryū Murakami mi-a făcut mai degrabă impresia unui copil care dă cu toate de pământ, supărat că nu s-a prins cum poate fi pornit televizorul. E cert că a fost dezavantajat și de faptul că înainte de În supa miso tocmai citisem o carte care sonda mult mai în profunzime probleme foarte similare, dar chiar și în absența unui astfel de termen de comparație romanul lui mi s-ar fi părut neconvingător.

La plus pot spune că romanul a fost mult mai puțin scârbos decât m-a lăsat să cred prezentarea cărții precum și că am aflat câteva lucruri noi despre Japonia. Nu înțeleg însă prea bine de ce Ryū Murakami e văzut ca deschizător de drumuri în ficțiunea japoneză, deși recunosc că nu am citit îndeajuns de multă literatură japoneză contemporană încât să am un termen de comparație. În sine, și prin cartea aceasta, mi s-a părut că spune în mod nu prea abil lucruri care s-au mai tot spus (e drept, uneori chiar mai prost de atât).

Alte păreri:

Terorista
Bookblog
Cinabru

Read Full Post »

Dear Husband

Autor: Joyce Carol Oates
Titlu: Dear Husband
Editură: ECCO Press,U.S., Hopewell, USA; 288 pagini; 11 EUR
Nota dată de mine: **** și ceva (din 5)

Din cele peste cincizeci de romane publicate până acum de Joyce Carol Oates în română i-au apărut vreo cinci; la Leda a apărut mai demult și o colecție de povestiri – Femeia, victimă a speciei?. Oates e din mai multe puncte de vedere o autoare interesantă: scrie bine și proză scurtă și romane, e considerată autoare „serioasă” dar nu ezită să scrie proză horror (a câștigat un premiu Bram Stoker pentru romanul Zombie), se discută serios atât despre șansele ei de-a câștiga Nobelul pentru literatură cât și despre faptul că ar scrie la fel de elevat ca Stephen King și așa mai departe. Dear Husband a fost prima mea incursiune în proza sa și, evident, nu m-aș aventura să afirm că Oates e o scriitoare mare – pot doar spune că mi-a plăcut foarte mult ce-am citit.

Dear Husband reunește paisprezece povestiri publicate anterior în diverse reviste. Tema lor comună e disfuncția – uneori psihică, dar cel mai adesea familială. În Panic, prima povestire din volum, un soț află că perechea lui l-ar abandona morții pentru a le salva fiica, iar ideea că nu mai e esențial pentru ea amenință să-l roadă cu totul. În Special un soț refuză să ia în considerare nevoile membrilor normali la cap ai familiei sale și își lasă fiica handicapată să controleze viețile tuturor, până când soția lui nu mai are altă soluție decât fuga. Iar acestea sunt două dintre „cazurile” cele mai simple.

Cele mai multe personaje din Dear Husband sunt personificări ale singurătății, în formele sale multiple și schimbătoare. O mamă extenuată certată în fiecare seară pentru că pe jos mai sunt niște firimituri, o bibliotecară pensionată care nu-și va mai găsi în veci un soț, o familie de clone care încearcă în zadar să-și facă prieteni, o fiică care renunță la viața ei pentru ca să aibă grijă de tatăl acrit, un tânăr care își riscă (și pierde) viața pentru a fi acceptat de o gașcă – toți aceștia se confruntă cu singurătatea și aleg căi mai mult sau mai puțin de înțeles pentru a se împăca cu situația lor.

Avem deci o temă generoasă și, din fericire, avem și o scriitoare lucidă care se menține cu grație pe frontiera îngustă dintre compătimire și judecată. Obiectivul lui Joyce Carol Oates nu e acela de a trezi simpatia cititorilor, ci cel de a-i face să înțeleagă cum funcționează personajele și situațiile create de ea. Câteva dintre povestirile din acest volum au fost inspirate de fapte reale senzaționale, dar dincolo de senzațional sunt oameni, iar ei pot fi înțeleși. Are mai puțină importanță dacă antipatia pentru ei crește pe măsură ce le afli resorturile intime.

Dear Husband nu e un volum deosebit de comod din pricină că abordează extreme ale naturii umane într-o manieră care le face să pară cumva naturale. Când o citești pe Oates îți vine să crezi că o mamă poate să fie mai preocupată de ce cred vecinii decât de fericirea și chiar viața propriului fiu sau că o bătrânică poate să-l salveze de la moarte pe un asasin doar pentru a-l ruga să „facă ceva” în privința fratelui ei. Sunt locuri întunecate, iar Oates nu se teme să le arate așa cum sunt.

Motivele pentru care nu îi pot da totuși cărții cinci puncte sunt legate de stil mai degrabă decât de altceva. Am remarcat o afinitate deosebită pentru ghilimelele puse în plus și o strădanie nefirească în crearea umorului. În afară de aceste aspecte Joyce Carol Oates scrie bine; mi-a plăcut mai ales faptul că cele mai multe dintre povestiri sunt scrise la persoana întâi și că autoarea a izbutit, totuși, să facă loc lucidității în discursurile oamenilor distruși despre care scrie, să creeze literatură și stil din ce-și mărturisesc în gând niște personaje nu foarte educate.

Read Full Post »

Jayne Mansfield

Autor: Simon Liberati
Titlu: Jayne Mansfield 1967
Editură: Grasset, Paris, 2011; 208 pagini; 16 EUR
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Laureatul din 2011 al premiului Femina construiește în Jayne Mansfield 1967 o poveste a contrastelor: cel dintre bust și IQ, cel dintre striptease și tandrețe, cel dintre prestațiile de bâlci și festivalurile de prestigiu.

Jayne Mansfield a fost, la un moment dat, unul dintre simbolurile star system-ului american. Mai puțin cunoscută decât Marilyn Monroe, Jayne a avut o carieră destul de asemănătoare cu a acesteia și un sfârșit la fel de trist: în dimineața zilei de 29 iunie 1967 mașina în care se afla s-a ciocnit cu un tir, astfel găsindu-și sfârșitul actrița, amantul ei, șoferul mașinii și vreo doi câini chihuahua. Au supraviețuit trei copii și încă vreo trei câini.

Simon Liberati a adunat cu grijă și răbdare toate informațiile referitoare la acest accident și s-a străduit să aducă răspunsuri la întrebările care i-au frământat pe fanii actriței – dacă bijuteriile ei fuseseră într-adevăr furate de cineva din echipa de descarcerare, dacă capul femeii ajunsese să fie despărțit de trup în urma impactului, etc. Pe mine m-au interesat destul de puțin aceste aspecte; mult mai interesantă mi s-a părut recapitularea ultimelor luni din viața lui Jayne Mansfield, emblematice pentru modul în care America și-a tratat starurile, le-a făcut și le-a desfăcut.

La începutul lui 1967 Jayne Mansfield era deja, în mare măsură, pe ducă. I se ofereau doar filme proaste și spectacole deocheate și ajunsese să inaugureze măcelării pentru că astfel primea carne gratis, nu mai era primită la reuniunile cinematografice cu pretenții, se zvonea că chelise și se vedea cu ochiul liber că se îngrășase considerabil. În spatele acestei decăderi publice, însă, Jayne continua să fie o femeie inteligentă (cu un IQ peste 160) și o mamă bună, sordidul vieții ei publice nereușind să o văduvească de calitățile umane mulțumită cărora ea a meritat să devină o eroină de roman. Scopul romanului lui Simon Liberati e acela de a umaniza biografia scandaloasă a starletei, de a ne face să înțelegem cum s-a putut ca ea să aleagă acea viață, să devină una dintre cele mai bine plătite actrițe din lume și apoi să asiste la prăbușirea întregii afaceri. Scop care e îndeplinit cu brio.

Reproșurile pe care i le-aș aduce romanului sunt legate de nevoia autorului de a introduce în roman elemente senzaționale care puteau lipsi. Nu m-a interesat niciodată câte miligrame de creier au fost proiectate pe parbrizul automobilului accidentat și nici câte sticle de votcă obișnuia să bea actrița în zilele de marți. Poate că pentru fanii absoluți contează și informațiile astea, dar mie mi-au dat impresia că autorul și-a tabloitizat nițel cam mult romanul.

Concluzionând, mi s-a părut că Jayne Mansfield 1967 e un roman destul de bine realizat și cât se poate de necesar, mai ales în contextul vâlvei făcute în jurul aniversării a 50 de ani de la moartea celeilalte mari starlete americane, Marilyn Monroe. E un prilej de a ne aminti de generozitatea și de bucuria de a trăi și de frumusețea unor femei care au dat mult din ce era mai frumos în ele pentru a-i face fericiți pe cei din jurul lor, precum și de a încerca să punem în context sordidul și concupiscența de pe fața cealaltă a medaliei vieților lor.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »