Autor: Juli Zeh
Titlu: Schilf
Editura: Polirom, colectia Biblioteca Polirom.Proza XXI, Iasi, 2008; 376 pagini; 36.95 RON
Titlul original: Schilf (2007)
Nota data de mine: * * * * (din 5)
Juli Zeh a contribuit mult, din 2001, la popularizarea literaturii germane: atunci a aparut Vultur si Inger, primul sau roman, tradus in 28 de limbi (in romana – la editura Niculescu). In 2004 recidiveaza cu Spieltrieb (netradus la noi), reluare a Omului fara calitati a lui Robert Musil, primita si ea cu entuziasm.
Schilf e al patrulea sau roman. Ca si Spieltrieb, investigeaza metodele de a discerne raul de bine si limita dintre aceastea, respectiv dificultatea de a judeca un om aflat in situatii limita. E si o carte cu actiune, inventand o poveste politista ca sa sustina interogatiile mai profunde.
Sebastian si Oskar, personajele pricipale ale cartii, sunt fizicieni. Fosti colegi de facultate, prietenia lor se bazeaza pe pasiunea pentru stiinta. Oskar devine un cercetator extrem de stimat in domeniul fizicii teoretice, neglijeaza viata de familie si lucreaza la o teorie care sa impace fizica cuantica cu teoria relativitatii generale. Sebastian, in schimb, prefera sa predea, se casatoreste si face un copil. Cei doi se mai vad din cand in cand, si in cursul unei astfel de intalniri au o disputa de la care porneste totul.
Sebastian explicase, pentru o revista, o teorie la care lucra de ceva timp, care sustinea ca tot ce ar putea exista există, si ca universul nu e unic – el se divide de fiecare data cand exista doua posibilitati (de exemplu, daca ai de ales intre a manca un mar sau a nu-l manca, vor aparea doua universuri, cel in care ai mancat marul si cel in care nu l-ai mancat). Oskar crede ca aceasta teorie e o tampenie, si il invita pe Sebastian sa participe la o dezbatere TV, unde cei doi discuta despre ce este realitatea, daca ea este unica si daca realitatea exista independent de ceea ce putem noi percepe.
Viata linistita de familie a lui Sebastian ia sfarsit dupa aceasta dezbatere: fiul sau este rapit, iar rapitorii ii spun ca il va primi inapoi cu o conditie: sa il ucida pe un om numit Dabbeling. Se conformeaza, pentru a primi apoi un telefon de la baiatul sau, Liam, care habar n-avea ca fusese rapit (legatura cu fizica e evidenta: timp de cateva zile fiul sau a fost si rapit, si liber, in functie de perceptiile observatorilor). Sebastian isi da seama ca cineva a dorit sa se foloseasca de el, dar nu intelege de ce. Norocul sau este ca Schilf, politistul care cerceteaza rapirea fiului sau, este cucerit de viata sa de familie, si se hotaraste sa il reabiliteze.
Cartea e interesanta din mai multe puncte de vedere. Ea coboara in cotidian cercetarea stiintifica si, desi farsa careia ii cade victima Sebastian e foarte cruda, pasiunile si cruzimea inerente vietii de cercetator sunt descrise foarte bine. Apoi, personajele masculine sunt vii, profunde. Si, nu in ultimul rand, Juli Zeh are un ochi bun pentru atmosfera – fiecare cadru e descris concis si e prilejul cate unei priviri inspre lucruri pe langa care de obicei se trece fara a le mai observa. E o carte extrem de inteligenta, ca stil si constructie, si merita citita cu rabdare si atentie. Juli Zeh are si foarte mult umor, iar partea politista a cartii, care respecta pana la un punct conventiile romanului politist clasic, e mult mai mult decat un pretext.
Ca si critica, as spune ca personajele feminine sunt mai mult schite, nu au profunzime. Maike, sotia lui Sebastian, reactioneaza ciudat in multe din situatiile din carte, dar autoarea doar consemneaza aceste reactii, nu le exploreaza, asa cum face in cazul personajelor masculine. Si, cu privire la editie: notele traducatoarei sunt uneori criptice (de exemplu, la pagina 340, ni se spune ca a tradus „Schnell, schnell, schnell” prin „mac, mac, mac”, pentru ca cele doua onomatopee seamana ca sonoritate). Iar o zecime de bulina din nota am scazut-o pentru urmatoarea fraza: „Reuseste sa se concentreze pe deplin ca sa nu se impiedice in radacini, poate sa-si elibereze manecile de tepii afinului si sa infrunte oboseala […]” (p. 95). Nu stiu daca Juli Zeh sau traducatoarea au inventat afinul respectiv, dar imaginea unui barbat eliberandu-si mainile din tepii unui afin e amuzanta pentru oricine a intalnit live aceasta planta feroce. Afinul nu are tepi, si, desi poate sa ajunga pana la 30-60 cm inaltime in conditii de gradina, e cel mai adesea pitic (5-6 centimetri) in zonele montane, precum e cea in care se zbate personajul respectiv. Presupunerea mea e ca era vorba, de fapt, de vreun mur.
Doua interviuri cu autoarea:
In Suplimentul de Cultura
La Liternet
Si recenzia lui Zum 🙂
Blog de carti 
