Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘literatura italiana’

* Am revenit dintr-o expediție pe Valea Cernei, unde m-am parțial enervat și parțial relaxat. Traseele pe care le-am făcut mi-au plăcut, deși ar fi fost frumos să fie mai răcoare (am aflat ulterior că pe Valea Cernei a fost cel mai cald din toată țara).

M-am enervat în schimb în weekend cu inevitabilii peizani care vin cu mașina și campează pe marginea drumului național doar pentru a face grătare și a pune muzică toată noaptea, activități care pot fi cu ușurință desfășurate și în afara unui parc național.

M-am enervat și pe administrația parcului național Domogled – Valea Cernei – lipsă totală a oricăror amenzi pentru zgomot și distrugere, plăcuțe care te anunță ca intri pe un traseu „amenajat cu fonduri primite de la agenția X” care se dovedesc repede a fi nu numai marcate acum un milion de ani ci și, uneori, impracticabile de-a binelea (vezi valea Prisăcinei, inaccesibilă vara pe traseul vechi din pricina vegetației prea abundente, sau o mulțime de trasee din munții Mehedinți, marcate doar pe hartă). Adăugați la asta faptul că multe dintre poteci sunt mai grele decât mi le aminteam de la ultima vizită din cauza surpărilor și-a pașilor prea multor turiști și imaginea va fi completă.

Din fericire oamenii locului sunt cum îi știam (binevoitori, mereu de ajutor celor care, după vorbele lor, „au venit acolo ca să urce pe munte”), peisajele sunt frumoase și apele de munte proaspete, deci am avut numeroase lucruri bune de văzut și de făcut.

De citit nu am citit prea multe în excursie, am hălăduit mai degrabă. O sa spun totuși câteva cuvinte despre cărțile peste care mi-am aruncat un ochi:

* Margaret Mazzantini, Venit pe lume, Polirom, Iași, 2010

Venit pe lume

O carte începută înainte să plec, lăsată acasă și apoi re-frunzărită și abandonată. Premisele sunt promițătoare – o poveste de dragoste în vremea războiului din Bosnia combinată cu analiza psihologică a sterilității feminine. Cartea nu m-a prins, din păcate. Naratoarea m-a iritat cu lamentările ei constante și cu modul impersonal de-a se raporta la oamenii din jurul său (în afară de tată, o figură luminoasă prezentată aproape hagiografic). Mi-a fost foarte greu să accept tragismul extrem acordat imposibilității de a face copii – știu că există oameni pentru care pruncii devin scopul suprem al existenței, dar după pagini și pagini de metafore învârtindu-se în jurul „pântecului umplut cu praf” am concluzionat că nu pot rezona cu viziunea autoarei (plastic redată, nu spun nu).

* Charles Yu, How to Live Safely in a Science Fictional Universe, Random House, New York, 2010

How to live safely...

Un roman SF ceva mai puțin interesant decât lasă să se creadă titlul. Mă așteptam la ceva în genul Ghidului autostopistului galactic, am primit în schimb un roman contemplativ marcat negativ de faptul că autorul e pornit să demonstreze că e uimitor de inteligent.

Mi-au plăcut structura romanului (capitole scurte alternând cu pasaje dintr-un „ghid de supraviețuire”), ideea universurilor paralele construite de corporații și ideea cărții care îți descrie viitorul și care se modifică singură pe măsura ce îți trăiești viața.

Mi-a plăcut mai puțin lamentarea continuă (iarăși!) a personajului principal, genul de om care contemplă ani de zile nedreptatea faptului că pe hărți nu sunt menționate locurile în care a fost el fericit. M-a distrat însă cât de cât că toate aceste plângeri sunt formulate cu ajutorul a nenumărate metafore matematice sau sefistice.

Tema romanului e până la urmă singurătatea în toate formele ei și mai ales în cea melancolică, Charles Yu folosind recuzita SF mai degrabă dintr-o preferință pentru ea, nu pentru că era cerută de subiect. Probabil că mi-ar fi plăcut mult cartea dacă ar fi fost mai scurtă și dacă nu aș fi dat mai demult peste un autor care izbutește mult mai multe în genul „lirism științific” – Randall Munroe de la xkcd.

* Jules Verne, Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Adevărul Holding, București, 2010

Uimitoarea misiune

Un roman interesant din diverse puncte de vedere, primul dintre ele fiind acela că Jules Verne a scris doar primele cinci capitole ale sale, continuarea romanului fiind semnată de Michel Verne, fiul autorului.

Tema iniţială a cărţii era limba esperanto, dar fiul lui Verne a renunţat în totalitate la ea şi s-a îndepărtat considerabil de la trama schiţată de tatăl său. Din intriga imaginată de Verne a rămas ideea unui oraş izolat în care oamenii se înţeleg într-o varietate de limbi (dar nu într-o limbă comună).

Alt punct de interes e acela al anticipaţiei, în roman fiind prezentate operele unui inventator genial – maşini care aduc ploaia în deşert, roboţi de luptă controlaţi de la distanţă, sisteme de supraveghere video a unor zone urbane extinse, sisteme de comunicaţie fără fir şi aşa mai departe.

Romanul e, evident, unul de aventuri, cu călătorii periculoase în inima Africii, explorarea unui oraş populat de bandiţi şi bătălii spectaculoase. A fost, admit asta, tocmai ce aveam nevoie să citesc – o poveste simplă spusă pe şleau.

Regret însă faptul că ediţia de la Adevărul nu a cuprins vreo notă despre paternitatea romanului, dat fiind faptul că modificările aduse lui de Michel Verne sunt extensive.

Anunțuri

Read Full Post »

O poveste

Autor: Alessandro Baricco
Titlu: O poveste (Questa storia, 2005)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 324 pagini; 28 RON
Traducere: Mara Chrițescu și Cerasela Barbone
Nota dată de mine: *** (din 5)

Și ce poveste! Conți își dau coate cu femei de la țară, prințese rusoaice cu visători italieni și austriecii inventează un nou soi de război în romanul acesta al lui Alessandro Baricco. Povestea e cea a lui Ultimo Parri, fiul unor crescători de vaci care trec de partea progresului și își deschid un atelier de reparații auto.

Naratorii sunt diverși – autorul însuși, un profesor de matematică încercând să afle câte ceva despre evenimentele care au dus la moartea fiului său, prințesa rusoiacă amintită mai sus, fratele lui Ultimo. Dar niciodată Ultimo Parri, care e totuși cel care unește toate personajele din carte, care le adună destinele împreună.

El are un sigur vis: să construiască o pistă pentru cursele de mașini care să deseneze cursul vieții lui. Forma umărului primei femei de care s-a îndrăgostit va fi cea a primei dintre cele optsprezece curbe ale circuitului său și, la fel, fiecare linie dreaptă și curbă periculoasă va marca, subtil, unul dintre evenimentele vieții sale.

Până să ajungă să își vadă destinul desenat pe pământul Angliei Ultimo va trebui însă să și-l trăiască; îl însoțim la primele curse de mașini (evenimente impresionante, cu victime numeroase în rândul publicului și-a piloților), pe frontul Primului Război Mondial (acolo unde sute de soldați italieni au fost capturați în mod pașnic de patru-cinci austrieci care inversară brusc regulile luptei), în Kansas ca șofer al unei profesoare de pian și apoi din nou în Italia, trăind o poveste de dragoste de două-trei ceasuri.

Avem deci, pe de-o parte, povestea unei vieți plină de evenimente diverse. Pe de altă parte, Baricco este și stilist (are chiar și școala lui de creative writing) și izbutește sa îmbine foarte frumos câteva moduri de-a scrie (jurnalul, narațiunea împănată cu expuneri filozofice, fluxul conștiinței). Dacă e să îi reproșez ceva atunci pot aminti doar de faptul că cizelarea artistică a frazelor e la fel de prezentă la prințesă, la matematician și la fratele retardat al lui Ultimo, diferențierea vocilor lor nefiind deosebit de abilă.

Cartea mi-a plăcut însă; e generoasă cu cititorii în căutare de aventură fără a neglija plăcerea lecturii unui roman bine construit. Un avertisment, totuși, pentru cei care se așteaptă să citească despre cursele de mașini: este vorba și despre ele, mai ales în primele capitole, dar rolul lor în roman e până la urmă unul secundar. Lui Ultimo îi plac doar drumurile.

Read Full Post »

Cu cele mai rele intentii

Autor: Alessandro Piperno
Titlu: Cu cele mai rele intentii
Editura: Humanitas, Raftul Denisei, Bucuresti, 2008; 312 pagini; 32 RON
Titlul original: Con le peggiori intenzioni (2005)
Nota data de mine: nu-i dau

Cu cele mai rele intentii a castigat doua premii literare italienesti pentru debut, iar autorul a fost numit „un nou Proust” si „una dintre cele mai stralucitoare aparitii” in literatura italiana recenta (ambele aprecieri au aparut in Corriere della Sera). Cu acestea in minte, ma asteptam sa fie o lectura placuta. Hélas! N-am reusit, dupa lupte seculare care-au durat vreo 6 zile, nici macar sa termin cartea.

De-aceea nu-i dau nici o nota. De fiecare data cand nu reusesc sa citesc o carte laudata si premiata ma gandesc ca e vina mea si imi propun sa o recitesc mai inspre pensie. Deocamdata am sa spun ce (nu) mi-a placut la ea:

* Nu mi-a placut ca primele 200 si ceva de pagini din carte (acolo am ajuns cu lectura) cuprind mai ales caracterizari de personaje. Uneori se face aluzie la anumite intamplari, dar se trece repede inapoi la caracterizare. La un moment dat rabdarea mea s-a sfarsit – nu zic, e frumos sa mi se spuna ca un personaj e egoist, fantast si speriat de intuneric, dar mi-ar fi placut sa-l si vad din situatii in care se manifesta ca atare.

* Nu mi-a placut ca majoritatea frazelor suna cam asa:

Abia acum ii trecea prin cap ca feeling-ul care se stabilise imediat (printr-o electiune aproape epidermica) intre Bepy si Riccardo ar fi putut depinde de o afinitate caracteriala: erau doi insi complet lipsiti de caracter, care nu stiau ce inseamna sa-ti respecti un angajament, doi egoisti fara scrupule gata sa duca totul de rapa numai ca sa nu renunte la propriul lor bine contingent. (p. 139)

Sau asa (e vorba de atractia naratorului pentru doamna Karen Ruben, mama unui coleg de scoala):

Ma tem ca doamna raspundea la veneratia mea cu detasare: acei ani se deosebesc in amintire prin vocatia mea de a frecventa persoane capabile sa-mi evidentieze futilitatea, insa nimeni n-a izbutit sa-mi daruiasca o impresie atat de vie a irelevantei mele umane asa cum a izbutit Karen Ruben. Ar fi eufemistic sa spun ca nu ma lua in calcul ca posibil interlocutor: pur si simplu nu existam. (p. 165).

Sunt sigura ca exista oameni carora le place sa citeasca 300 (sau trei mii) de pagini scrise asa. Dar pe mine persistenta in locvacitatea inutila ma scoate in minti. E laudabil sa poti exprima cu cuvinte interesante (prin rarirate, emfaza sau pretiozitate) o idee simpla, dar ideea tot simpla ramane. Iar o carte de 300 de pagini care se poate compacta in 30 (daca tai stufosenia de cuvinte + caracterizarile nesfarsite) nu-mi ofera nici un motiv sa continui sa o citesc.

Cu cele mai rele intentii mi-a facut impresia unei carti scrise pentru ca sa vada lumea ca autorul e doct si ca il poate imita pe Proust. Rezultatul final ar fi dat bine daca i se spunea „pastisa”.

* Mi-au placut, in schimb, putinele parti „de actiune” din carte. E descrisa de exemplu pregatirea si desfasurarea unei petreceri de Craciun tinuta o familie de bogatasi evrei. Sau vine vorba de fetisul povestitorului pentru ciorapii de dama si de originile si implicatiile acestuia. Si alte cateva anecdote minunate, pentru care a meritat totusi sa ma apuc sa citesc cartea.

Cu cele mai rele intentii seamana cu o poveste spusa de cineva cu darul parantezelor, indragostit de propria voce: premisele sunt interesante, dar trebuie intai sa ii cunoastem pe eroi. Apoi trebuie sa facem o paranteza. Apoi inca una. Apoi vom uita despre ce vorbeam si vom incepe alta poveste. Si tot asa. Poate ca atunci cand o sa am 80 de ani si o sa vorbesc asa o sa imi placa si cartea asta, dar deocamdata, cu regret, nu e de mintea mea.

Read Full Post »

cavalerul inexistent

Autor: Italo Calvino
Titlu: Cavalerul inexistent
Editura: Polirom, colectia Biblioteca Polirom.Clasicii modernitatii, Iasi, 2008; 208 pagini; 19.95 RON
Titlul original: Il cavaliere inesistente (1959)
Nota data de mine: * * * * * (din 5)

Aveam chef sa citesc ceva frumos si demodat si pastrasem de ceva vreme in rezerva Cavalerul inexistent. Calvino e unul dintre scriitorii mei preferati si mi-a placut tot ce am citit de el (preferatele sunt Baronul catarator si Orasele invizibile). In cartea asta e vorba de un cavaler, Agilulfo, intruchiparea idealurilor cavaleresti (credinta, curaj, onoare, fapte vitejesti, salvarea fecioarelor). Problema lui e ca nu e nimic mai mult – e doar o armura fara trup in interior, care isi pierde coeziunea in momentul in care idealul pe care il reprezinta dispare.

Cartea e prea frumoasa ca sa fie povestita, de aceea aceasta o sa fie o insemnare scurta. Ca si alte carti de Calvino, Cavalerul inexistent mi-a placut pentru ca e foarte neactuala, fantezista, escapism pur. E interesanta la nivelul ideilor (satira a omului-robot care nu exista dincolo de sarcinile lui sau a celui lipsit de identitate, care prinde din zbor toate ideile posibile despre el), e plina de simboluri si referinte, ludica, fermecatoare, o poveste spusa de dragul povestii de un povestitor bun.

Alte pareri:

Bookblog
Terorista
Taraba cu carti

Read Full Post »