Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘fantasy’

Toate familiile fericite

Autor: Carlos Fuentes
Titlu: Toate familiile fericite (Todas las familias felices, 2006)
Editură: Curtea Veche, București, 2010; 368 pagini; 25 RON
Traducere: Eugenia Alexe Munteanu
Nota dată de mine: **** (din 5)

Un titlu ironic și tolstoian pentru o colecție de povestiri și de poeme care explorează nefericirea unui număr de familii mexicane din toate clasele sociale. Soți înstrăinați sau certați de-o viață, copii care repetă greșelile părinților sau care inventează modalități inedite de a-și rata viața, secrete rușinoase îngropate în poduri, toate sunt menite să arate încă o dată diversitatea modurilor în care poți suferi într-o familie. Poemele sunt explorări amare și șocante ale violenței Mexicului sărac și rural, contrastul între răul mai mic al suferinței casnice și cel enorm al durerii unor comunități întregi fiind expus cititorului aproape cu cruzime.

Toate familiile fericite e dificilă pentru că e greu să citești unul după altul lucruri urâte, riști să ajungi la o saturație pe care nu cred că autorul și-a dorit-o. Sună însă adevărat și e vizibil faptul că Fuentes a găsit un mod de-a scrie despre barbarii mici și mari care să nu le dramatizeze, dar nici să le minimizeze sau ierte.

Altceva nu prea are rost să mai spun aici pe blog – scriitor mare, carte importantă, se poate discuta foarte mult despre ea dar nu cred că aici e locul.

Digging to America

Autor: Anne Tyler
Titlu: Digging to America
Editură: Random House, New York, 2007; 292 pagini; 10 EUR
Nota dată de mine: *** (din 5)

Digging to America e cel de-al șaptesprezecelea roman al lui Anne Tyler, o autoare pe care o îndrăgesc mult, chiar dacă nu se vede aici pe blog (am mai scris doar despre o altă carte mai slăbuță de-a ei, Busola lui Noe).

În Digging to America Tyler povestește despre două familii – una de americani get-beget, clanul Donaldson, și una de iranieni stabiliți de ani buni în state, clanul Yazdan. Prietenia dintre cele două familii se bazează pe o întâlnire întâmplătoare la aeroportul local, unde ambele clanuri se adunaseră să își întâmpine cei mai tineri membri: două fetițe adoptate din Coreea.

Cartea explorează felul în care părinții adoptivi își cresc și educă fetele – familia americană ține să adopte obiceiuri coreene și să îi impună fiicei lor un nume coreean, iranienii abia așteaptă să-și îmbrace fata în blugi și să-i zică Susan, spre exemplu. Prietenia dintre familia Donaldson și familia Yazdan e în același timp naturală, dată fiind simpatia pe care și-o poartă diverșii lor membri, cât și ciudată, date fiind diferențele enorme în convingeri, idei și mâncăruri preferate.

Familia Donaldson are idei foarte liberale în privința vieții private – atunci când fiica lor învață să folosească olița ei organizează o oliță-party pentru toți copiii de vârste asemănătoare din zonă, când fiica lor mai mică, adoptată din China, nu vrea să renunțe la suzetă fac, bineînțeles, o petrecere în care îi lansează toate suzetele în atmosferă, legate de baloane umplute cu heliu, ș.a.m.d. Prin contrast, familia Yazdan are idei mult mai conservatoare în privința intimității și e agasată mereu, într-o oarecare măsură cel puțin, de deschiderea prietenilor Donaldson. Ruptura va avea loc atunci când patriarhul familiei americane alege să o ceară în căsătorie pe bunica Yazdan la o petrecere; uimită, bătrâna nu are curaj să îl refuze în public și îi spune un „da” pe care îl retractează apoi în privat.

Titlul cărții face trimitere la ideea întregii cărți, anume că americanii de orice leat sapă fiecare înspre America (văzută ca societate, nu neapărat ca loc) prin straturi de prejudecăți, obiceiuri și preferințe private.

Și în cartea aceasta, ca și în majoritatea celorlalte ale autoarei, avem numeroase momente amuzante, o literatură ușoară dar nu facilă și o privire plină de simpatie dar deloc naivă. Nu m-a convins însă în totalitate tema, mi s-a părut că autoarea nu s-a gândit până la capăt la ce dorea de fapt să spună sau nu a reușit să-și articuleze prea bine raționamentul.

Miss Peregrine's Home for Peculiar Children

Autor: Ransom Riggs
Titlu: Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children
Editură: Quirk Books, Philadelphia, 2012; 352 pagini; 9 EUR
Nota dată de mine: ** (din 5)

O carte prezentată frumos – povestea unui băiat care pleacă în căutarea orfelinatului unde a trăit o vreme bunicul său și care descoperă că neobișnuiții orfani au murit și nu prea.

Plină de fotografii vechi și stranii cu copii bizari, de scrisori și de alte materiale vizuale, cartea arată frumos și te duce cu gândul la o poveste de groază cum scrie la carte (impresie întărită de prezentările de pe copertă și de pe Amazon).

În loc de asta am dat însă de următorul Harry Potter, dar mai prost. Un băiat talentat există, o școală misterioasă există și, surpinzător, există o mare revelație: elevii școlii au talente nebănuite și se luptă cu niște creaturi malefice care mănâncă tineri talentați la micul dejun, prânz și cină.

După câteva capitole de început care îți dau speranțe, romanul decade rapid într-unul de duzină plin de urmăriri, bătălii și dezvăluiri senzaționale. Iar uimirea e mică la sfârșit, când totul se încheie în coadă de pește și în promisiunea unei continuări (alți bani, altă distracție). Mare păcat că o idee atât de generoasă a căzut pe mâna unui scriitor care nu e în stare de mai mult – cartea nu are până la urmă nici măcar farmec, iar încadrarea ei e totalmente incertă. Mă îndoiesc că foarte tinerii cititori care ar putea fi pasionați de acțiunea romanului ar fi interesați și de pozele bizare și de scrisori, iar cititorii maturi nu prea au cum să nu pufnească când își dau seama că au picat într-o altă capcană întinsă de marketingul literar.

Read Full Post »

* Mulțumită bunăvoinței anumitor cercuri, am petrecut zilele trecute la Cluj, la TIFF, unde am reușit să văd un număr măricel de filme și să întâlnesc câțiva oameni știuți de pe bloguri (exty și Aron Biro, mai precis, ultimul fiind încă mai hidos la trup și suflet decât m-au lăsat să înțeleg anumite panseuri sefistice timișorene).

Am văzut o sumă de scurt-metraje românești faine, se pare că am progresat și noi – sonorizarea s-a mai reparat iar scenariștii și regizorii s-au mai dezinhibat. Dacă prindeți deci pe undeva vizionări nu ezitați.

Tot la capitolul bunăciuni amintesc de Le chat du rabbin, o adaptare bine desenată a unui BD franțuzesc, SuperClásico, o comedie daneză mirifică și, respectiv, Alpeis, o dramă grecească în care Atena seamănă până la confuzie cu Bucureștiul și în care se dezbat probleme arzătoare precum identitatea și modul în care bărbații le-o impun femeilor din jurul lor.

Am avut parte, desigur, și de vestitele filme cu ăla care merge trei ore prin pustiu și abia apoi se apucă să împuște oameni. Doar că într-unul doi tinerei din State au mers doar prin pustiu, fără a împușca pe nimeni (The Loneliest Planet), iar în altul un evreu a stat și s-a uitat două ore la niște țevi, fără victime colaterale (Hahithalfut).

* Prin amabilitatea cercurilor mai sus amintite am reușit și să citesc primul volum din The Absolute Sandman (Vertigo, 2006, 612 pagini, ***** din 5).

Absolute Sandman 1

Mult mai puțin groaznică decât mă așteptam, ceea ce nu este rău (mie nu îmi place să mă sperii). Pentru un bedefil de pe filiera franceză/belgiană e nevoie de câteva clipe de adaptare la felul american de-a face comics (dialoguri emfatice și simpluțe…) dar apoi lucrurile merg strună chiar și pentru cineva care nu a citit în viața lui benzi desenate americane.

Mi-au plăcut foarte mult intercalarea firelor narative principale și secundare și poveștile din sau de pe lângă povești, e în mod clar o serie pe care o poți citi întâi pentru că te prinde și apoi pentru a vedea cum te-a prins mai exact.

Evident, primul volum abia mi-a deschis apetitul pentru Sandman; va trebui să cuget dacă să pun bani deoparte pentru a mi-l lua pe al meu.

* Am mai citit și În sălbăticie a lui Jon Krakauer (Humanitas, București, 2012, 240 pagini, *** din 5).

In salbaticie

Am remarcat faptul că toată lumea a văzut filmul (regizat de Sean Penn); eu nu auzisem de el până când n-am văzut cartea la librărie.

Povestea e cea a vieții și-a morții lui Chris McCandless, un tânăr tulburat care își petrece ani buni din viață călătorind prin cele mai sălbatice locuri ale Statelor Unite și care moare de foame într-un autobuz părăsit din Alaska.

Jon Krakauer își asumă în această carte misiunea de a-l reabilita pe băiat, despre care scrisese un articol prea puțin informat într-o revistă. Vrând să combată ideile preconcepute sau nu ale oamenilor din Alaska și de aiurea care îl considerau pe McCandless un băiat arogant, nepriceput și nepregătit, Krakauer examinează motivele care au dus la moartea lui și greșelile mici care l-au costat viața și le compară cu experiențele altor oameni care au dat piept de capul lor cu sălbăticia.

Cartea e interesantă din mai multe puncte de vedere – e o istorie schițată a visătorilor care au abandonat pentru perioade mai lungi sau mai scurte civilizația și au încercat să trăiască o viață cât mai apropiată de natură, conține citate dintr-o pleiadă de scriitori care au romanțat până la crimă traiul solitar în sânul naturii, e, în sfârșit, o biografie decentă a unui tânăr reprezentativ pentru un anumit segment al societății americane.

În ciuda interesului subiectului nu am putut însă să nu remarc faptul că documentarul, sau ce o fi, e structurat absolut haotic, cu paranteze și sub-paranteze și panseuri băgate în text fără nici o noimă. Tot la minus trebuie să trec, cu regret, și faptul că Jon Krakauer nu reușește, până la urmă, să convingă de faptul că moartea lui McCandless a ținut de nenoroc, nu de tâmpenie. Un om care pleacă în Alaska fără hartă, busolă, topor, hrană suficientă și pricepere în ale locului și care stă luni întregi pe fundul său, tot mai slăbit, în loc să caute ajutor nu e doar ghinionist, oricum ai întoarce lucrurile. Probabil că îi poți spune „tulburat” și încheia povestea, fără a mai clădi sofisme menite să îl albească.

Trei puncte pentru poveștile vânătorești cu alpiniști, pentru aplecarea înspre literatura evadării în pustiu și pentru documentare.

* Am terminat de citit și The Mammoth Book of Mindblowing Science Fiction precum și Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami. Sper să apuc să scriu mai pe larg despre ele săptămâna viitoare.

Read Full Post »

Snuff

Snuff

Autor: Sir Terry Pratchett
Titlu: Snuff
Editură: Doubleday, London, 2011; 384 pagini; 22 GBP
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Dacă acum ceva timp acordam doar patru puncte din cinci pentru Unseen Academicals (precedentul roman din seria Discworld), acum îi dau cu bucurie cinci puncte din cinci acestei cărți. Snuff e cea de-a treizeci și noua carte din serie și în ea Pratchett revine la Samuel Vimes, comandantul Gărzii de Noapte, la Sybil, formidabila sa pereche, și la fiul lor, acum în etate de vreo șase anișori și promițând să devină un naturalist fără pereche.

De data aceasta familia Vimes pleacă în vacanță la țară, la moșia liniștită a familiei Ramkin. Este un fapt universal cunoscut, însă, că orice polițist în concediu va avea parte de cel mult o zi de odihnă și de cazurile cele mai complicate din cariera sa. De această dată va fi vorba despre goblini, mici creaturi umanoide care-și colectează cu religiozitate secrețiile trupului în vase măiestrit lucrate în piatră și care, din nefericire pentru ele, au statut de animale în legislația tuturor statelor civilizate. Și deci sunt tratate mizerabil și capetele lor împodobesc pereții hanurilor.

Povestea din Snuff e destul de tipică în genul ei: Sam Vimes va fi scos din inocența lui în privința goblinilor de contactul cu aceste făpturi, va înțelege că ele sunt inteligente, creative și demne să primească toate drepturile datorate ființelor simțitoare, va lupta pentru eliberarea lor și într-un final va învinge. Dar cred că poveștile acestea trebuie spuse mereu: cum semenii noștrii rămân semeni de-ai noștri chiar dacă sunt urâți, colorați bizar sau adoratori ai unul zeu-crocodil; cum cei pe care îi luam drept sub-oameni se transformă brusc în oameni ca noi atunci când li se dă șansa de-a ieși din sclavie sau din sărăcia cea mai cruntă; și cum presupoziția că cei din jurul tău sunt la fel de îndreptățiți ca și tine să viețuiască și să se bucure de rodul muncii lor duce la sporirea bogăției și-a dreptății în lume, iar presupoziția contrară nu. Apărarea acestor convingeri trebuie făcută zi de zi, cu arbaleta în mână dacă e nevoie (și când ești Vimes e foarte probabil că va fi) dar preferabil fără ea, iar faptul că s-au mai scris două sau douăzeci de cărți pe tema asta nu înseamnă că s-a spus tot ce era de spus; plus că acestea par să fie lucrurile pe care tindem să le uităm cel mai repede.

Poveștile cu Vimes au fost mereu politice (preferata mea face o apologie greu de combătut a regicidului), iar Snuff nu face excepție. Vimes are un simț pentru aberant, pentru situațiile în care ceva e profund greșit, iar în Snuff ținta sa vor fi cei care se folosesc de munca sclavilor și cei care țin înrobite rase întregi. Ce-mi place la romanele lui Pratchett e că lucrurile se rezolvă de obicei, că Vimes ajunge aproape mereu să facă fără voia sa fapte uimitoare de eroism și, bineînțeles, faptul că toată povestea are ca fundal o lume fantastică de care nu te poți desprinde, dar că în același timp basmul nu e doar basm: în spatele lui sunt întrebări importante și o preocupare constantă pentru lucrurile care ne fac oameni și cele care ne pot desface.

Iar, ca avantaj față de Unseen Academicals și alte câteva romane mai recente, în Snuff Pratchett renunță la două dintre lucrurile care m-au deranjat nițeluș – coincidențele improbabile și repetițiile cam abundente.

Trebuie să mai amintesc de faptul că unii recenzenți ai acestui roman au fost mai puțin mulțumiți decât mine, reproșându-i faptul că personajele nu mai sunt chiar cum erau înainte sau faptul că glumele sunt mai puține. Răspunsul la prima obiecție mi se pare limpede – oamenii din carte sunt mai maturi decât erau cândva și e normal să-și fi schimbat din apucături și din idei. Mi se pare mai firesc ca personajele să evolueze și ele, să se împlinească pe măsură ce trec anii. Cât despre împuținarea glumelor, e o tendință care există de câteva cărți încoace și m-am obișnuit deja cu ea. Nici Pratchett nu mai e atât de tânăr, nici publicul lui nu mai e, iar trecerea treptată la subiecte serioase (discriminare, rasism, revoluție industrială și emancipare) a dus, firește, la un umor diferit ca intensitate și stil.

Poate că dacă Pratchett ar fi avut mai mult timp pentru ca să scrie tot ce și-a pus în gând să scrie ar mai fi făcut loc pentru câteva glume, poate că ar mai fi șlefuit puțin două-trei aspecte (personalitatea personajului negativ, de pildă); dar eu una prefer să aflu ce mai are de spus despre revoluția industrială (probabil că în anunțata Happy Families), și poate despre vrăjitoare, și poate despre urmașii lui Nobby Nobbs…

Read Full Post »

Cantec de gheata si foc 5

A dance with dragons

Autor: George R. R. Martin
Titlu: A Dance with Dragons
Editură: Bantam, New York, 2011; 1040 pagini; 22 USD
Nota dată de mine: *** (din 5)

Dat fiind faptul că foarte mulți fani ai seriei Cântec de gheață și foc nu au pus încă mâna pe cartea aceasta, voi încerca să scriu despre ea cât mai general și fără a da prea mult la iveală. Vă avertizez totuși că veți afla în cele ce urmează câteva lucruri despre conținutul cărții.

După relativa dezamăgire reprezentată pentru mine de Festinul ciorilor mă așteptam să îmi placă destul de mult acest volum: în el aflăm în sfârșit ce se întâmplă dincolo de Zid, ce-i cu Daenerys, Bran, Jon Snow, Tyrion și alte personaje mult mai dragi mie decât Cersei și Degețel. Volumul începe bine, cu un prolog despre transferul conștiinței. Urmează apoi capitole despre Tyrion, Daenerys, Jon Snow și Bran (adică exact ce așteptam). Entuziasmul cu care am început lectura a pălit însă treptat, pe măsură ce mi-am dat seama că nici în această carte nu se va întâmpla mare lucru.

Personajele discută enorm – Tyrion despre râuri și broaște țestoase și mâncare, Daenerys despre problemele poporului ei, Jon Snow despre cum să mute mai bine oamenii pe Zid. GRRM nu pierde nicio ocazie de a ne descrie câte un peisaj, de-a ne expune viețile și faptele tuturor strămoșilor tuturor personajelor fără importanță (și trebuie să fii atent, nu știi niciodată dacă nu cumva nu știu care neica-nimeni nu se va dovedi a fi nepotul uitat al lui Aeris Targaryen). Personajele urzesc planuri, le discută, își trimit scrisori și soli, în prima jumătate a cărții fiind însă clar că nu se va întâmpla nimic dramatic – aflam din Festinul ciorilor, daca era să.

Această primă jumătate a volumului narează întâmplările din Nord și Est petrecute în paralel cu cele din precedentul volum, apoi cele două cronologii se întâlnesc. Apar în carte și capitole mici și stinghere despre Cersei și Jaime, și se dovedesc corecte anumite presupuneri pe care le făcusem după ce am citit Festinul; apare fugitiv și Arya (care, o spun iarași, încă îi poate bate pe toți), apar și informații despre un alt Stark supraviețuitor.

Pozițiile de putere se schimbă, dar în moduri destul de greu de evaluat dat fiind faptul că uneori e greu să îți dai seama ce se întâmplă în fiecare loc într-un anumit moment. Anumite personaje pe care le credeam centrale își pierd mult din panaș – vezi Tyrion, care devine tot mai simpatic dar nu reușește să realizeze nimic, vezi și Daenerys. În general vorbind, nu se întâmplă nimic din ce speram să se întâmple în acest volum: dragonii nu sunt mai bine înțeleși sau mai mult folosiți, nu aflăm nimic nou despre Ceilalți, Daenerys nu cucerește Westeros-ul (și nici nu face vreun pas decisiv în acea direcție), Jon Snow nu devine un conducător luminat.

Apar în schimb câteva figuri noi care se pare că vor avea o importanță covârșitoare în următoarele volume. Evident, dacă nu cumva GRRM se distrază din nou de noi – avem și în A Dance With Dragons serii întregi de capitole despre câte un individ care crapă în final în mod stupid, fără a lăsa ceva în urmă. Există câteva relevații surprinzătoare, aflăm mai mult despre tot felul de Case prezente, trecute și viitoare și devine tot mai clar faptul că nu are rost să te atașezi de prea multe personaje.

Cel puțin un punct scad din nota acordată cărții pentru scenele tot mai dese și mai crunte de violență. Sunt capitole întregi pe care le-am citit cu scârbă, iar diferența față de primele trei volume din serie e că tot mai multe din episoadele de violență extremă sunt gratuite, fără vreo miză, fără însemnătate pentru nimeni. O altă jumătate de punct o scad pentru faptul că e imposibil să îți dai seama dacă cei care mor au murit cu adevărat; există pare-se zeci de moduri în care poți să revii la viață. În plus, GRRM insistă să lase în aer firele narative în care câte un personaj pare să dea colțul. Când știi că vei mai avea de așteptat nu știu câți ani pentru a vedea ce s-a întâmplat ajungi să îl suspectezi pe autor de o oarecare lipsă de bun simț.

Ce mi-a plăcut la acest volum: prezența a numeorși lupi; elementele fantasy, atâtea câte sunt; Bran, care se îndreaptă cu pași înceți spre acumularea unor puteri demne de luat în seamă; Tyrion, mereu haios, confirmând și aici părerea bună pe care am avut-o mereu despre el; Arya, care ar putea să devină și ea un personaj demn de luat în seamă; Jon și Daenerys, care par în acest volum mai tineri decât îi știam; faptul că amândoi văd în sfârșit cât de apăsătoare pot fii victoriile.

A Dance with Dragons le va plăcea cu siguranță celor cărora le-a plăcut și Festinul ciorilor; cei care au fost însă deranjați de încetinirea ritmului seriei, de abundența de personaje și intrigi noi de care nu știi dacă merită să îți pese și de raritatea elementelor fantasy vor fi dezamăgiți și de această dată.

Povestea e și mai înceată, personajele noi sunt multe, pe Ceilalți nu îi vedem aproape deloc, iar farmecul inițial al seriei pare să fi fost abandonat în favoarea sângelui vărsat degeaba. Povestea în sine nu avansează mai deloc, iarna e încă departe, iar dacă lucrurile merg tot așa atunci o să mai fie de nevoie de alte cinci de volume ca să se facă și primăvară.

A mai scris despre carte și Schizoid.

Read Full Post »

Watership down

Autor: Richard Adams
Titlu: Watership Down (1972)
Editura: Penguin, UK, 1983; 478 pagini; eu am dat pe carte 5 lei, la un anticariat
Nota data de mine: **** (din 5)

Cartea aceasta despre iepuri este, se pare, una dintre cele mai iubite de publicul occidental; a fost publicata continuu din 1972 si pana in zilele noastre si este cel mai bine vandut titlu al editurii Penguin. A fost publicata atat in editii pentru adulti cat si in editii pentru copii si a castigat medalia Carnegie in 1972 si premiul Guardian pentru literatura pentru copii in 1973.

Personajele cartii sunt niste iepuri salbatici, prezentati cititorului in mediul lor natural; ei au limbajul lor, o societate bine structurata, obiceiuri si legende proprii. Fara a-i antropomorfiza, Richard Adams reuseste sa le descrie extrem de frumos preocuparile si modul de viata – cautarea mancarii, construirea unei vizuini, curtarea, cresterea puilor si asa mai departe.

Fara o intriga povestea ar fi fost insa destul de scurta; din fericire pentru cititor – si din pacate pentru ei – iepurii nostri sunt nevoiti sa treaca printr-o serie intreaga de aventuri, de la traversarea unui rau si „rapirea” catorva iepuri de casa pana la exilul pe un deal indepartat (Watership Down) si asedierea unei vizuine indepartate. Despre toate acestea citim „de la firul ierbii”, de unde o sosea pare un rau imens de smoala pe care un iepure are rareori ocazia sa il vada si de unde urcarea unui deal e o epopee intreaga.

Mi-a placut foarte mult modul in care autorul reuseste, fara efort, sa iti arate lumea prin ochii unui animal mic. Preocuparile iepurilor in exil devin repede cele ale cititorilor, iar aventurile lor (oricat de nesemnificative ar parea ele cititorului obisnuit cu agitatia oraselor) ajung sa fie urmarite cu sufletul la gura. Recunosc ca am citit la un moment dat ultimele pagini ale cartii, ca sa vad care dintre iepuri o sa prinda sfarsitul povestii, intr-atat de preocupata devenisem de soarta lor. Folclorul iepuresc e si el deosebit de simpatic, cu povesti despre iepuri-eroi care au furat, cu curaj si multa ingeniozitate, cate o salata din gradinile cele mai bine pazite.

Cartea te ajuta sa intelegi multe despre viata adevarata a iepurilor, mai complexa decat simplul rontait-dormit-fugit la care ne-am putea gandi. Luand, de exemplu, problema excursiilor prin vecinatate, unul dintre iepuri ne explica pe larg motivul pentru care aceste fapturi nu sunt facute pentru deplasari de lunga durata: ei au doua moduri de locomotie, fugitul ca fulgerul si salturile inalte, dar niciunul dintre ele nu e eficient cand nu mai e vorba de parcurs cativa metri, ci vreun kilometru. De-aici nevoia de a se adapta, combinand cele doua abordari si apeland la dese pauze si sieste.

Sunt sigura ca un cititor tanar are multe de invatat si de iubit in cartea aceasta. Chiar si unuia matur ii poate fi greu sa se desprinda de lumea campurilor, paduricilor si vizuinelor descrisa cu atata dragoste de autor. Cartea poate fi insa citita si la un nivel mai inalt, conflictul dintre vizuina de pe Watership Down si cea din departare putand fi echivalata cu una intre un sistem totalitar si unul democratic, de exemplu; paralelele cu Ferma animalelor si cu alte cateva carti asemanatoare sunt evidente pentru cunoscatorii genului SF. Unii cititori au gasit chiar si mai multe simboluri si alegorii, vazand in Watership Down o rescriere a istoriei construrii Romei, de exemplu.

O carte complexa, deci, lecturabila la o multitudine de niveluri, in functie de dispozitia fiecarui cititor. Ce pot spune, dupa ce am citit-o, e ca nu ii voi uita prea curand pe iepurii cu care mi-a facut cunostinta Richard Adams si ca ii voi cauta din ochi de fiecare data cand ma voi afla prin preajma unei posibile vizuine. Recomand cartea cu convingere tuturor celor carora le place sa citeasca din cand in cand cate o poveste frumoasa, precum si amatorilor de fictiuni politice, atata timp cat sunt dispusi sa tolereze povestile din jurul alegoriilor.

Plus: o recenzie publicata de Jo Walton pe site-ul editurii Tor.

P.S. Aici puteti citi o relatare scrisa de subsemnata despre lansarea de la Timisoara a antologiei Steampunk: a doua revolutie; la aceeasi adresa, precum si aici, puteti vedea cateva poze de la eveniment.

Read Full Post »

Unseen Academicals

unseen academicals

Autor: Sir Terry Pratchett
Titlu: Unseen Academicals
Editura: Corgi, UK, 2010; 480 pagini; 23 RON (luata la targ, la promotie)
Nota data de mine: **** (din 5)

Aceasta e cea mai recenta carte din seria Discworld, daca nu punem la socoteala I Shall Wear Midnight din sub-seria pentru copii. In roman revin o multime de personaje indragite (catedra de la Unseen Academicals, acum avandu-l in mijloc pe Rincewind), Vetinari, Lady Margolotta si chiar si Sam Vimes, intr-un pasaj in care, in mod absolut caracteristic, ameninta sa aresteze tot ce-i in jur. Alaturi de figurile vechi apar in roman doua bucatarese, un tanar misterios, prietenul sau si vreo doi creatori de moda.

In jurul acestor noi personaje se tes firele povestii, dintre ele cel mai important fiind acela al devenirii tanarului Nutt, un copilandru despre care nimeni nu stie prea multe, iar cei care stiu cate ceva ar prefera sa uite tot. Nutt e silitor, mereu cu nasul intr-o carte, incearca din rasputeri sa devina valoros pentru comunitate si provine din Uberwald (acolo unde, aflam destul de repede, si-a petrecut primii ani legat de o nicovala).

Misterul care il inconjoara pe Nutt, desi sinistru, nu ii impiedica pe cei din jur sa se implice in cel mai important eveniment al momentului: organizarea unui joc de fotbal intre echipa universitatii si cea a strazii. Fotbalul din Ankh-Morpork devenise de-a lungul anilor un sport de badarani, mai violent decat luptele de strada, iar Vetinari era nemultumit de desfasurarea acestor ostilitati, asa ca i-a desemnat voluntari pe vrajitori sa redescopere regulile vechi ale jocului, sa organizeze un campionat si sa il castige.

De-aici numeroase prilejuri de amuzament – e dificil sa faci o echipa de fotbal competenta dintr-o adunatura de grasani alcoolici. Prezenta lui Vetinari asigura si ea chicoteli, si asta chiar daca personalitatea sa pare sa se fi inmuiat nitel. Partea mai intunecata a cartii, cea legata de Nutt, e mai interesanta decat problema tratata in romanul precedent al seriei – Monstrous Regiment – si priveste acceptarea in societate a cuiva dintr-o specie care a facut mult rau omenirii. Intrebarea care se pune e daca putem vorbi de discriminare atunci cand punem astfel de persoane „la adapost”, dat fiind faptul ca in genele lor e scris clar ca trebuie sa ii ucida pe oameni, de exemplu. Raspunsul dat de Pratchett nu e nicidecum politically correct.

Unseen Academicals mi-a placut mai mult decat Monstrous Regiment, mi se pare deci ca cei care se plang ca Pratchett scrie tot mai prost se cam inseala. Ceva s-a pierdut totusi – frivolitatea. Pratchett e mai serios si se joaca mai putin, poate pentru ca e mai greu sa razi cand iti bate la usa un domn foarte slab cu ochi foarte albastri. Romanul acesta cere ceva mai multa gandire de la cititori, pentru ca nu e imediat evidenta legatura dintre firele povestii, si o oarecare ingaduinta atunci cand devine clar ca una dintre povestile secundare a fost scrisa de fapt de placere, nu pentru ca ar fi fost nevoie de ea. O carte buna insa, una peste alta, si o reintalnire mereu agreabila cu oamenii (in sensul larg al cuvantului) de pe Lumea-Disc.

Read Full Post »

Galileo

Revista a ajuns la mine abia joi, dupa o asteptare indelungata; arata foarte bine, solida, bine tiparita, bine legata, nu dor ochii de la citit. In total are 240 de pagini, arata ca o carte mai subtirica (A5) si are un cert aer de „made by professionals”.

In cuprins am gasit doua texte romanesti, trei straine, un interviu (cu Joe Haldeman) si patru eseuri. Despre interviu nu am multe de spus, e informativ si condus OK, dar autorul e cam bursuc. Doua dintre eseuri trateaza teme de interes arzator (filmul Avatar si sexul in cartile SF pentru adolescenti), celelalte doua sunt mai degraba bibliografice (opera lui Ion Hobana si cea a lui Ray Bradbury); am dat dovada de superficialitate preferendu-le pe primele, bineinteles, dar stiu ca in momentul in care mi se va face dor de cei doi clasici o sa imi prinda bine celelalte.

Nuvelele si povestirile:

* James Patrick Kelly, O sansa din 10 la puterea a saisprezecea (premiul Hugo, 2000): un text foarte bun despre un baiat de 12 ani care se intalneste cu un om din viitor chiar in timpul Crizei Rachetelor din Cuba. Cei doi au o minuscula sansa de a schimba lumea prin curajul si puterea lor. Nuvela e scrisa tandru, casnic, cu atentie la ceainice, fotolii si colectii de reviste; povestea e destul de simpla de fapt, dar m-a prins cumva. Nota: 9/10

* Liviu Radu, Doi batrani, pe o banca…: incepe ca o poveste de dragoste, devine un dialog specializat despre cercul literar prin care se invartea autoarea lui Frankenstein si apoi poveste cu strigoi/vampiri. Finalul mi-a placut, inceputul la fel, mi s-a parut ca unele teorii dinspre mijloc sunt nitel trase de par (se poate sa nu fi avut suficienta rabdare). Un text destul de specializat (mie nu imi place romanul gotic…), sigur mai gustat de cei cu interese mai compatibile cu cele ale personajelor. Nota: 5/10

* Sebastian A. Corn – Vonu: Romania a ajuns o imensa corporatie numita OYO care vinde clone in lumea intreaga; tot ea fabrica si gadget-uri cu ajutorul carora poti comunica telepatic, intra pe retea si cate si mai cate; autostrazile brazdeaza teritoriul OYO (iar ironia textul) si teroristii musulmani intampina o rezistenta feroce din partea bravilor cyberluptatori corporatisti.
Multe idei interesante si mult amuzament, desi unele conexiuni mi s-au parut un pic fortate. Nota: 8/10

* Norman Spinrad, Jurnale din anii molimei: sau cum un scriitor bun te poate face sa inghiti multe. O distopie cum scrie la carte, cu o maladie care scapa de sub control, morti nenumarati, ghetouri si armate trimise sa faca bine prin cat mai mult rau. Jurnalele mai multor oameni care-au trait acele vremuri ne sunt puse la dispozitie de urmasii lor, oameni care au ajuns sa traiasca intr-o lume mai buna. Citim despre viata catorva dintre cei care O Luasera (pe ea, boala care distrugea imunitatea si se transmitea pe cale sexuala sau intravenoasa), inchisi in rezervatii sau inrolati in armata pe post de carne de tun; citim si despre cativa dintre cei care nu Au Luat-O inca, inchistati si ei de reguli sanitare nenumarate. Cand gasirea unui remediu care sa O distruga pare posibila, cele doua tabere se intalnesc si pornesc lupta (cu mitraliere si grenade) impotriva Sa. Spre finalul cartii isi face tot mai des aparitia zeul cel din masina, dar cea mai mare parte a nuvelei e ireprosabila. Nota: 9/10

Per ansamblu Galileo e o revista buna, foarte buna chiar; am citit-o cap-coada si cu doar vagi pierderi de atentie in partile de bibliografie; continutul e valoros si demn de pastrat in biblioteca; prezentarea grafica e fara pata. Exista doar doua chitibusuri pe care eu le-as fi facut altfel: as fi pus inaintea textelor casetele care-i prezinta pe autorii lor (nu dupa texte) si as fi precizat URL-uri de bloguri si site-uri colaterale ale autorilor acolo unde este cazul. Ii dau nota generala 8/10 pentru ca sa fie loc de crescut, am inteles ca in numarul 2 ne asteapta un festin si mai generos 🙂

Later edit: Drace, am uitat sa spun doua cuvinte despre povestirea lui Haldeman (Mortuare); mortii ii mananca pe cei vii, in Vietnam. Or do they?! Cam 3/10 i-as da, pur si simplu ma enerveaza.

Read Full Post »

Older Posts »