Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘recenzii’

Viata ca un joc de crochet

Autor: Kate Atkinson
Titlu: Viața ca un joc de crochet (Human Crochet, 1997)
Editură: Leda, București, 2013; 480 pagini; 45 RON
Traducere: Irina Negrea
Nota dată de mine: ** și jumătate (din 5)

Englezoaica Kate Atkinson nu m-a dezamăgit până acum, dar iată că după excelentele romane publicate anterior la Leda (În culisele muzeului (2006), Istorii de caz (2007) și După faptă și răsplată (2011)) am dat totuși și de o carte mai slăbuță.

Cei care au citit câte ceva de Atkinson știu cam cum scrie: multe jocuri de cuvinte, intrigi îndrăznețe și amuzante și o inteligență care sclipește din fiecare pagină. Toate astea sunt prezente și în Viața ca un joc de crochet, dar din păcate autoarea a ales să se aventureze în niște teritorii cam mlăștinoase în care nu poate avansa prea bine, și, pentru prima oară, stilul ei șugubăț nu se potrivește deloc cu intriga.

Toate sunt bune la început: aflăm, în primul capitol, povestea fascinantă a pădurii Boscombe și a familiei de nobili care a avut-o în proprietate de-a lungul secolelor. Importantă pentru mai târziu e strania întâmplare cu dispariția în neant a nevestei ultimului mare nobil Fairfax, care pleacă într-o bună zi la plimbare prin pădure și nu se mai întoarce.

Mulți ani mai târziu, tânăra Isobel Fairfax, stră-stră-strănepoata frumoasei dispărute, încearcă să înțeleagă de ce istoria pare să se repete: și mama ei, Eliza, a dispărut printre copaci în timpul unui picnic în pădurea Boscombe (ce-a mai rămas netăiat din ea) și n-a mai fost găsită niciodată.

Isobel și fratele ei încearcă să își recompună mama din ultimele ei rămășițe pământești – o pudrieră, un pantof, o șuviță de păr. Pe măsură ce înțeleg că explicațiile care li s-au dat când erau mici sunt incompatibile cu amintirile lor despre mama pierdută, copiii, și mai ales Isobel, scapă tot mai mult de sub iluzia realității și ajung să trăiască întâmplări pe cât de imaginare, pe atât de îngrijorătoare. Crime se fac și se desfac, copii se abandonează pe la uși și se recuperează mai apoi, tați își mărturisesc crimele și se dezic apoi de ce-au spus, iubiți provoacă accidente mortale doar pentru a învia a doua zi pentru a fi victimele altora.

Există un pic de Philip K. Dick în toată joaca asta de-a realitatea, dar din păcate lipsește ideea, totul se încheie cât se poate de confuz și nu e deloc limpede dacă autoarea a vrut să spună ceva cu romanul acesta.

Există, e drept, câteva părți bune – personaje plăcute, ca de obicei la Atkinson, cu povești personale interesante și cu dileme pe alocuri foarte umane, descrierea extrem de interesantă a Angliei rurale și-a moravurilor familiilor scăpătate de nobili și considerarea rolului nobilimii engleze în dispariția naturii sălbatice a Marii Britanii. De la Kate Atkinson mă așteptam însă la ceva mai mult.

Anunțuri

Read Full Post »

Annabel

Autor: Kathleen Winter
Titlu: Annabel (Annabel, 2010)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 352 pagini; 35 RON
Traducere: Ana Tănasă
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Annabel e romanul de debut al lui Kathleen Winter, o scriitoare care și-a petrecut mulți ani din viață în marele nord canadian. Romanul a primit în 2010 Thomas Head Raddall Atlantic Fiction Award și a fost adaptat pentru radio de BBC.

Într-o zonă izolată a Labradorului, sus în Nord, oamenii trăiesc în anii ’80 așa cum trăiau și strămoșii lor: bărbații pun capcane, vânează și pescuiesc, iar femeile stau pe lângă casă și văd de copii și de gospodărie. Familiile stau împreună doar iarna, un aranjament care pare să îi mulțumească atât pe bărbați cât și pe femei, oameni dintr-o bucată care preferă singurătatea și liniștea.

Nașterea unui copil hermafrodit e și nu e problematică pentru acești oameni: obișnuiți cu faptul că fiecare vecin și-a dezvoltat în singurătate idiosincrazii mai mult sau mai puțin bizare, ei acceptă ciudățeniile biologice cu mult mai mult calm decât ar face-o niște orășeni. În același timp, destinul unui copil nu poate să ia o formă decât dacă e bărbătesc sau femeiesc, se impune deci atribuirea unui gen și-a unui rol.

Cam asta e povestea lui Wayne, un copil născut și fată, și băiat, în mod egal. Părinții lui sunt nevoiți să aleagă un gen pentru el, și îl aleg pe cel masculin, și apoi sunt nevoiți să ignore puseurile de feminitate ale copilului, până în momentul în care îi pot spune adevărul despre el. Conflictul principal din roman va fi cel dintre copilul care își dorește să fie o persoană întreagă (chit că va fi perceput de ceilalți ca o aberație a naturii) și părinții care și-ar dori ca el să ajungă o persoană (de orice gen) cu o viață împlinită. Întrebarea e dacă vreuna dintre aceste căi e de fapt posibilă – poate să se dezvolte și să înflorească o persoană atât de diferită? Poate ea să mascheze părți ale făpturii sale, pentru a se camufla în societate?

Mi s-a părut că autoarea simplifică destul de mult problematica apartenenței la un gen și conflictele care apar din ambiguitate și că ignoră aspectele legate de construirea propriei identități pentru a le aborda doar pe cele ale integrării sociale – nu sunt convinsă că un tânăr de ambe sexe nu s-ar (se) zbate cu unele întrebări legate de cine e el pentru el, nu pentru societate. Din acest punct de vedere Middlesex a lui Jeffrey Eugenides mi s-a părut mult mai bine gândită.

Mi-a plăcut însă enorm descrierea naturii și a oamenilor din Labrador. E adevărat că întâmplările din roman se petrec în anii ’80 și că e posibil ca lucrurile să mai fi evoluat de atunci, dar impresia de pace cu natura și de liniște pe care o lasă comunitatea în care crește Wayne mă îndeamnă să încerc să ajung la un moment dat și pe acolo.

Read Full Post »

Războiul Z

Razboiul Z

Autor: Max Brooks
Titlu: Războiul Z (World War Z, 2006)
Editură: Trei, București, 2012; 448 pagini; 39 RON
Traducere: Bogdan Perdivară
Nota dată de mine: *** (din 5)

Lumea care se respectă a scris despre cartea asta încă de prin 2007 și am reținut de atunci că dacă e să citesc un singur roman despre zombi atunci ar trebui să îl aleg pe acesta. Cum subiectul mi s-a părut mereu penibil nu m-am grăbit, însă, și am așteptat liniștită filmul și/sau traducerea în românește, care, iată, a apărut prima.

Războiul Z adună mărturiile supraviețuitorilor marelui război dintre oameni și zombi dintr-un viitor apropiat. Interviurile sunt grupate pe capitole tematice – începutul epidemiei de zombi, marea panică cauzată de primele hoarde, disoluția civilizației umane și, în final, revanșa împotriva morților-vii.

Din pricină că Războiul Z e singura carte cu zombi pe care am citit-o vreodată nu pot face prea multe comparații și paralele; mi s-a părut că imaginea zombi-ului e destul de regulamentară – oameni reanimați care se târâie, gem, își pierd părți ale trupului pe drum și mușcă din trecători. Mi se pare că am auzit și că tema apocalipsei produsă de zombi de destul de clasică și că am mai văzut scurte secvențe cu eroi americani dând în zombi ca la fasole.

Ce mi-a plăcut în schimb e fost ampla privire socială și geopolitică a autorului, care explică în Războiul Z cum o plagă rizibilă reușește să anihileze cu succes mare parte din omenire. Motivele sunt limpezi: lipsa gândirii strategice, societatea care cultivă prostia și dependența de tehnologii și instituții care dispar rapid în caz de dezastru, incapacitatea oamenilor de a colabora și alte tare asemănătoare. Din acest punct de vedere, faptul că Max Brooks a ales pe post de călăreț al apocalipsei zombiul e foarte potrivit: ideea generală ar fi că nu e nevoie să ne închipuim cum omenirea e distrusă de lucruri mari (bombe, nove, alieni), că nu-i nevoie decât de un amărât de copil zombificat pentru ca totul să se ducă pe apa sâmbetei.

Văzuți din această perspectivă zombii devin suportabili, ca mecanism literar, tare mi-e însă teamă că Războiul Z nu și-a adus vreo contribuție la cooptarea mea printre fanii genului atâta timp cât nici măcar ea nu pare să îi considere prea breji pe eroii principali.

Am remarcat, citind alte recenzii, că unii din cei cărora le plac cărțile cu zombi îl critică pe Max Brooks pentru că Războiul Z e scris sub formă de reportaj, pentru că personajele nu au parte de suficient de multă atenție pentru a deveni simpatice sau memorabile și pentru că tot felul de povești secundare nu sunt încheiate cum trebuie. Semnalez deci aici aceste caracteristici, care nu m-au deranjat deloc (mai degrabă au dat un pic de ritm acolo unde, pe sute de pagini, putea să se afle doar „și atunci au venit și pe jumătate din noi i-au mâncat”).

În sfârșit, cea mai bună ideea lui Brooks mi se pare aceea de a sări de la o țară la alta, arătând în ce măsură diferențele culturale despre care există atâtea discuții și atâtea bancuri fac vreo diferență atunci când vine spre tine hoarda de zombi. Pe locul doi e ideea că după apocalipsă țăranii care știu să facă un țarc de găini dintr-un lighean, trei șuruburi și niște paie vor ajunge să îi calce pe cap pe intelectualii de mai an și îi vor reeduca la locul de muncă, la depănușat porumb. Și, bineînțeles, ideea că tot câinele este cel mai bun prieten al omului și că cei cărora nu le plac animalele merită să piară primii.

O carte citibilă, una peste alta, chiar și pentru cineva căruia nu îi place genul.

Read Full Post »

Hartiile masculului

Silviu Gherman, Hârtiile masculului, Curtea Veche, București, 2012; Nota: **** (din 5)

Silviu Gherman a mai publicat până acum un volum de povestiri (Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus, Polirom, 2005) și un roman (Cele mai frumoase creiere, Cartea Românească, 2008). Nu am citit-o pe niciuna, dar am citit despre ele și am rămas cu impresia că scrie un soi de punk.

Despre Hârtiile masculului am citit mai mult de bine, deși mi s-a părut că recenzorii manifestă o oarecare confuzie în privința încadrării romanului într-un gen – ba că e un soi de steampunk fără a fi SF, ba că e fantastic, ba că e satiră swiftiană și câte și mai câte. Fără a avea pretenția că știu mai bine decât ei, o să încerc să povestesc cum mi s-a părut mie, adică, până la urmă, oarecum SF.

Adunate în acest volum sunt notițele unui bărbat dintr-o epocă viitoare și de după apocalipsă. Făptură efemeră și lipsită de drepturi, el le servește pe cledane, niște post-femei gigantice, nemuritoare și atotputernice, cel puțin în ceea ce îl privește. Cledanele, la rândul lor, o servesc pe Elisabeta Rakowicz, singura supraviețuitoare a apocalipsei, cea care le-a creat cu ajutorul ultimelor mașini „gemotice” din lume, cea care le-a programat să o iubească și să o asculte întocmai.

Problema ar fi aceea că Elisabeta Rakowicz e o femeie mărginită și un pic într-o ureche, iar societatea pe care a izbutit să o crească din cenușa celei vechi îi seamănă întocmai. Cledanele își ignoră misiunea (cea de a apăra orașul de aricii-de-sânge) și preferă să bea și să îi abuzeze pe masculi, ucenicele lor, croacele, se pierd în dispute sterile și uită să mai analizeze ultima mașină „gemotică” care le mai stă la dispoziție, iar masculii sculptează rahat (și nici măcar nu o fac prea bine) sau cară aiurea terci de gulii.

Recuzita SF de care se ajută Silviu Gherman e demnă de atenție: mașini care reciclează materia organică și creează făpturi mature și funcționale (păcat că multe dintre ele sunt pisici), animale ciudate născute din apocalipsa, femei gigantice înveșmântate în tablă, sculpturi bizare, programare mentală și câte și mai câte (cu excepția notabilă a oricărui element steampunk). Toate sunt puse în slujba unei satire a lumii de azi și a celor care o populează.

Nu-mi doresc să știu cine a fost modelul pentru Elisabeta Rakowicz (scurta prezentare a autorului pare să indice faptul că romanul s-a născut din anumite dezamăgiri), dar până la urmă romanul e, dincolo de o urmă de război privat, o extrapolare a anumitor metehne feminine și, mi s-a părut, românești. Tendința de a te da mai deșteaptă, de a reduce lucrurile complicate și importante la puținul pe care îl înțelegi din ele, de a drege cu sârmă reactorul nuclear și de a decreta că dacă toți spun că ai tricotat ceva urât atunci tu, ca dictatoare, vei redefini din temelii toate criteriile estetice, toate astea sună cunoscut și miștoul lui Gherman e mai crud decât cruda soartă a masculilor viitori.

Hârtiile masculului e un roman brutal pe alocuri, grotesc, o subordonare interesantă a tehnicilor SF-ului în slujba satirizării ramurii feminine și românești a speciei umane. Poate fi citit ca SF și are multe de oferit cititorilor români ai genului, care pot însă să fie fericiți că, iată, mai scapă literatură română de gen și la edituri din afara nișei. Nu e o carte perfectă – mi s-a părut că se încheie, fără efort, acolo unde scriitorul s-a plictisit de ea și respectiv că anumite lucruri puteau să aibă ceva mai mult sens -, dar e o carte amuzantă, nonconformistă și scrisă, în mare parte, bine.

Cred că dacă Silviu Gherman ar fi scris în engleză la ora asta ar fi fost deja invitat să cuvânte despre prostia umană alături de Will Self. Vestea bună e că nu îl ajunge din urmă pe acesta în privința scârboșeniei – recomand deci cartea și celor cărora le place, măcar ca principiu, literatura punk, dar nu au mereu metoclopramid pe acasă.

Read Full Post »

Victimele inocente si colaterale ale unui sangeros razboi cu Rusia

Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, Polirom, Iași, 2012. Nota: *** și jumătate (din 5)

Îmi place publicistica lui Liviu Antonesei și titlul acestui volum de povestiri mi s-a părut, cinstit vorbind, irezistibil; am băgat mai puțin de seamă introducerile de pe coperta a patra și cred că am făcut bine, pentru că titlul volumului mi s-a părut, în final, o introducere mai potrivită pentru tonul și conținutul cărții decât considerațiile despre postmodernism și convenție literară. Nu pricep, de altfel, cum se mai poate vorbi despre o convenție literară contemporană care ar respinge jocul intertextual și alte câteva astfel de jucării, eu aș fi zis că în vremurile acestea este chiar dimpotrivă.

Antonesei se joacă în povestirile mai mult sau mai puțin reușite din acest volum cu literaturizarea realității – avem, în mare parte, povești simple și lipsite de mari semnificații povestite cu mare artă de un scriitor care comentează, printre rânduri, realitatea faptelor despre care scrie, semnificația lor pentru el, decizia de a le scrie așa sau altminterea și așa mai departe.

Cele mai reușite povestiri sunt, după părerea mea, cele care mi-au dat impresia de semi-autobiografie: o povestire despre cum a primit un tânăr pe nume Liviu permisiunea tatălui său de a se considera scriitor și una, la fel de emoționantă, despre niște copii care sunt răniți într-un război cu Rusia care nu a mai avut loc. Amândouă sunt povești despre întâmplări formatoare și despre felul în care ele au fost măcinate și interiorizate de cel care le-a trăit – nu sunt neapărat povești spectaculoase, dar privesc acel gen de întâmplări care par banale văzute din exterior dar care, povestite de cineva care știe ce face, devin semnificative pentru o generație.

Interesantă e și ultima povestire din volum – un dialog dintre scriitor și proza sa despre surse de inspirație, licența artistică și limitele anumitor moduri de a scrie. În rest povestirile mi s-au părut ceva mai slabe – subiectele sunt un pic cam banale și îți dai seama pe măsura ce citești că le vei uita destul de repede. Impresia de final a fost aceea că Antonesei testează puțin apele cu volumul acesta, că se pregătește pentru a scrie ceva mai amplu și mai generos. Sper să am dreptate.

P.S.: În numărul pe februarie al Revistei de Suspans puteți citi recenzia mea la Nepotul lui Dracula de Alexandru Mușina.

Read Full Post »

De-as avea un sot cat o musca

Autor: Hatice Meryem
Titlu: De-aș avea un soț cât o muscă… (Sinek kadar kocam olsun bașimda bulunsun, 2002)
Editură: All, București, 2012; 104 pagini; 15 RON
Traducere: Selciuc Muslim
Nota dată de mine: *** (din 5)

Hatice Meryem s-a născut la Istambul și a trăit în Turcia până pe la douăzeci și șase de ani; a emigrat apoi în Marea Britanie, a colaborat cu diverse publicații și s-a apucat de scris literatură. Volumul de povestiri De-aș avea un soț cât o muscă… a fost republicat în Turcia de opt ori, a apărut în ediție germană și, iată, și în ediție românească.

Cartea e un grupaj de povestiri foarte scurte cu destine închipuite de femei. Punctul de plecare al fiecărei povestiri e mereu soțul, cel care dă formă destinului soției sale. Bețivi, însurați pentru a doua oară, dulgheri, țigani, pitici, îndrăgostiți, soții sunt pentru turcoaicele din cartea lui Hatice Meryem motivul de a trăi și personajul principal din viețile lor.

Femei din toate clasele sociale, femei norocoase sau bătute de soartă, femei curajoase care duc în spate o societate întreagă, toate își au locul în cartea aceasta. În final cititorul rămâne cu o perspectivă nouă asupra felului în care își duc viața femeile din Turcia, divizate încă între tradiționalismul musulman și moduri mai moderne sau mai laice de a pune anumite probleme.

Cu ce voi rămâne după această lectură e tristețea femeii care constată că orice soț, chiar și unul cât o muscă, chiar și un incapabil sau un hoinar care vine acasă doar ca să îi mai ardă câte una, e pentru o turcoaică mai bun decât nici un soț. Există multă furie în spatele melancoliei acestei concluzii.

De-aș avea un soț cât o muscă… e totuși o carte de mică anvergură, o nuvelă care putea fi cu ușurință publicată într-un volum mai vast; aștept să citesc proze mai elaborate scrise de aceeași scriitoare înainte de a o putea lăuda din toată inima.

Read Full Post »

Rog onorații cititori să scuze tăcerea din ultima vreme. Alte preocupări mai mult sau mai puțin folositoare mi-au mâncat mare parte din timp. De citit am citit însă destule:

Acasa

Bill Bryson, Acasă: O istorie a vieții private, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ciprian Siulea. Nota: *** (din 5).

Bill Bryson e destul de cunoscut în State; a scris o grămadă de cărți semi-umoristice de călătorii precum și câteva mici monografii istorice sau științifice. Premisa monografiei despre locuințe tradusă la Polirom e interesantă: o istorie a spațiului privat organizată pe încăperi – bucătăria, holul, baia, sufrageria și așa mai departe.

Din păcate Bryson păcătuiește, întâi, prin ancorarea fermă în spațiul Angliei rurale, chiar și atunci când informațiile din alte zone ale lumii ar fi fost mai semnificative decât semi-banalitățile englezești. Apoi, autorul se îndepărtează treptat tot mai mult de ideea inițială, înspre mijlocul cărții ajungând să scrie o lungă și destul de plictisitoare istorie a materialelor de construcție și a celor care le-au inventat și ajungând să sară complet peste câteva camere. Cei cărora le repugnă subiectele agricole vor avea și ei motive de nemulțumire datorită unei istorii, e drept mai scurtă, a cultivării cerealelor și legumelor (ciudată alegere cea de a scrie despre așa ceva într-o carte pare-se despre interiorul casei…).

Altfel am aflat câteva chestii noi – capitolul despre baie, de exemplu, e unul dintre cele mai reușite, la fel și cel despre dormitor. În amândouă există un amestec excelent de anecdote, informații indispensabile și informații amuzante pe moment dar nu neapărat semnificative. Cred că dacă autorul s-ar fi mărginit la subiectul inițial și ar fi scris la fel și restul capitolelor ar fi ieșit o carte de nota zece (sau mă rog, cinci…) – Bryson stăpânește bine arta de a instrui omul în timp ce-l și amuză.

O fereastra intunecata

Florin Irimia, O fereastră întunecată, Polirom, Iași, 2012. Nota: **** (din 5).

Cititorii sensibili pot lua câinele negru de pe coperta romanului acestuia drept avertisment: O fereastră întunecată nu se citește cu inima ușoară. Prima parte a cărții poate fi citită, independent de ce îi urmează, ca un mic roman post-apocaliptic în care păcatele tranziției îngroapă definitiv România. Devorați de câini și oameni mutanți (rezultatul unui ultim efort, catastrofal, de stârpire a maidanezilor bucureșteni), românii se împuținează și dispar treptat, pe măsură ce țara se părăginește.

În a doua parte a cărții rezultă că post-apocalipsa de mai sus e văzută (visată?) de un evreu din Bucureștiul interbelic care îl ucide (sau nu) pe Hitler și care împiedică astfel (sau nu) Holocaustul. Dureros e modul în care Florin Irimia descrie, în paralel, uciderea câinilor vagabonzi și uciderea evreilor la Iași și la București, dureros e și modul în care te obligă să te uiți la trecutul și la prezentul propriei țări și să iei cunoștința de urâtul din ele. Miza romanului e până la urmă conștientizarea lucrurilor hidoase care s-au întâmplat și se mai întâmplă încă în România, a nevoii de a privi acele lucruri în față și de a ispăși ce e de ispășit.

Văzând reacțiile extrem de vehemente la adresa celei mai noi cărți scrise de Lucian Boia, De ce e România altfel?, am totuși unele dubii legate de felul în care va fi înțeleasă cartea lui Florin Irimia. Ideea că românii își neagă trecutul și se corup astfel singuri, fără scăpare, s-ar putea să fie de neînțeles pentru prea mulți dintre noi. Iar cei care au înțeles ce era de înțeles nu prea mai trebuie convinși.

Mă bucură totuși faptul că romanul lui Florin Irimia pare să se fi bucurat de o primire destul de călduroasă – poate că e mai ușor să accepți anumite lucruri atunci când îți sunt prezentate ca ficțiuni, și poate că totuși ceva va rămâne în capul celor care resping lucrurile respective auntci când ele le sunt spuse pe șleau.

I-am scăzut un punct cărții pentru că mi s-a părut că autorul putea să lucreze puțin mai bine la stilul celei de-a doua jumătăți a romanului – am avut impresia că e mai puțin șlefuită decât prima. Altfel v-o recomand.

Dodger

Terry Pratchett, Dodger, Doubleday, London, 2012. Nota: **** (din 5)

Cea mai noua carte de Pratchett nu e SF și nici fantasy; e un roman despre viața unui tânăr sărac din Londra victoriană care salvează o tânără femeie bătută cu sălbăticie de niște indivizi dubioși, se întâlnește cu Charles Dickens și cu alte personaje faimoase ale epocii și reușește, prin inteligența proprie, să salveze prințesa și ziua și să trăiască apoi fericit până la adânci bătrâneți.

Dodger e scris pentru cititorii mai tineri și își dorește să le prezinte Londra victoriană și personajele care au populat-o; e o carte destul de documentară, dar, fiind vorba de Pratchett, e și amuzantă și fermecătoare. Evident că pentru un adult care a mai citit câte ceva despre subiect Dodger poate părea prea simpluț, pentru că e scris pentru un public tânăr, dar există totuși destul de multe informații despre viața subterană (la propriu) a Londrei pe care nu le-am mai citit prin alte părți.

În rest am recitit Hobbitul, Stăpânul inelelor și Silmarillion, totul pentru a putea savura cum se cuvine filmul nou despre hobbit. O să urmeze cât de curând un articol pe această temă, pentru că sunt multe de spus.

Read Full Post »

Older Posts »