Hârtiile masculului

Silviu Gherman, Hârtiile masculului, Curtea Veche, București, 2012; Nota: **** (din 5)

Silviu Gherman a mai publicat până acum un volum de povestiri (Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus, Polirom, 2005) și un roman (Cele mai frumoase creiere, Cartea Românească, 2008). Nu am citit-o pe niciuna, dar am citit despre ele și am rămas cu impresia că scrie un soi de punk.

Despre Hârtiile masculului am citit mai mult de bine, deși mi s-a părut că recenzorii manifestă o oarecare confuzie în privința încadrării romanului într-un gen – ba că e un soi de steampunk fără a fi SF, ba că e fantastic, ba că e satiră swiftiană și câte și mai câte. Fără a avea pretenția că știu mai bine decât ei, o să încerc să povestesc cum mi s-a părut mie, adică, până la urmă, oarecum SF.

Adunate în acest volum sunt notițele unui bărbat dintr-o epocă viitoare și de după apocalipsă. Făptură efemeră și lipsită de drepturi, el le servește pe cledane, niște post-femei gigantice, nemuritoare și atotputernice, cel puțin în ceea ce îl privește. Cledanele, la rândul lor, o servesc pe Elisabeta Rakowicz, singura supraviețuitoare a apocalipsei, cea care le-a creat cu ajutorul ultimelor mașini „gemotice” din lume, cea care le-a programat să o iubească și să o asculte întocmai.

Problema ar fi aceea că Elisabeta Rakowicz e o femeie mărginită și un pic într-o ureche, iar societatea pe care a izbutit să o crească din cenușa celei vechi îi seamănă întocmai. Cledanele își ignoră misiunea (cea de a apăra orașul de aricii-de-sânge) și preferă să bea și să îi abuzeze pe masculi, ucenicele lor, croacele, se pierd în dispute sterile și uită să mai analizeze ultima mașină „gemotică” care le mai stă la dispoziție, iar masculii sculptează rahat (și nici măcar nu o fac prea bine) sau cară aiurea terci de gulii.

Recuzita SF de care se ajută Silviu Gherman e demnă de atenție: mașini care reciclează materia organică și creează făpturi mature și funcționale (păcat că multe dintre ele sunt pisici), animale ciudate născute din apocalipsa, femei gigantice înveșmântate în tablă, sculpturi bizare, programare mentală și câte și mai câte (cu excepția notabilă a oricărui element steampunk). Toate sunt puse în slujba unei satire a lumii de azi și a celor care o populează.

Nu-mi doresc să știu cine a fost modelul pentru Elisabeta Rakowicz (scurta prezentare a autorului pare să indice faptul că romanul s-a născut din anumite dezamăgiri), dar până la urmă romanul e, dincolo de o urmă de război privat, o extrapolare a anumitor metehne feminine și, mi s-a părut, românești. Tendința de a te da mai deșteaptă, de a reduce lucrurile complicate și importante la puținul pe care îl înțelegi din ele, de a drege cu sârmă reactorul nuclear și de a decreta că dacă toți spun că ai tricotat ceva urât atunci tu, ca dictatoare, vei redefini din temelii toate criteriile estetice, toate astea sună cunoscut și miștoul lui Gherman e mai crud decât cruda soartă a masculilor viitori.

Hârtiile masculului e un roman brutal pe alocuri, grotesc, o subordonare interesantă a tehnicilor SF-ului în slujba satirizării ramurii feminine și românești a speciei umane. Poate fi citit ca SF și are multe de oferit cititorilor români ai genului, care pot însă să fie fericiți că, iată, mai scapă literatură română de gen și la edituri din afara nișei. Nu e o carte perfectă – mi s-a părut că se încheie, fără efort, acolo unde scriitorul s-a plictisit de ea și respectiv că anumite lucruri puteau să aibă ceva mai mult sens -, dar e o carte amuzantă, nonconformistă și scrisă, în mare parte, bine.

Cred că dacă Silviu Gherman ar fi scris în engleză la ora asta ar fi fost deja invitat să cuvânte despre prostia umană alături de Will Self. Vestea bună e că nu îl ajunge din urmă pe acesta în privința scârboșeniei – recomand deci cartea și celor cărora le place, măcar ca principiu, literatura punk, dar nu au mereu metoclopramid pe acasă.

Read Full Post »

Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia

Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, Polirom, Iași, 2012. Nota: *** și jumătate (din 5)

Îmi place publicistica lui Liviu Antonesei și titlul acestui volum de povestiri mi s-a părut, cinstit vorbind, irezistibil; am băgat mai puțin de seamă introducerile de pe coperta a patra și cred că am făcut bine, pentru că titlul volumului mi s-a părut, în final, o introducere mai potrivită pentru tonul și conținutul cărții decât considerațiile despre postmodernism și convenție literară. Nu pricep, de altfel, cum se mai poate vorbi despre o convenție literară contemporană care ar respinge jocul intertextual și alte câteva astfel de jucării, eu aș fi zis că în vremurile acestea este chiar dimpotrivă.

Antonesei se joacă în povestirile mai mult sau mai puțin reușite din acest volum cu literaturizarea realității – avem, în mare parte, povești simple și lipsite de mari semnificații povestite cu mare artă de un scriitor care comentează, printre rânduri, realitatea faptelor despre care scrie, semnificația lor pentru el, decizia de a le scrie așa sau altminterea și așa mai departe.

Cele mai reușite povestiri sunt, după părerea mea, cele care mi-au dat impresia de semi-autobiografie: o povestire despre cum a primit un tânăr pe nume Liviu permisiunea tatălui său de a se considera scriitor și una, la fel de emoționantă, despre niște copii care sunt răniți într-un război cu Rusia care nu a mai avut loc. Amândouă sunt povești despre întâmplări formatoare și despre felul în care ele au fost măcinate și interiorizate de cel care le-a trăit – nu sunt neapărat povești spectaculoase, dar privesc acel gen de întâmplări care par banale văzute din exterior dar care, povestite de cineva care știe ce face, devin semnificative pentru o generație.

Interesantă e și ultima povestire din volum – un dialog dintre scriitor și proza sa despre surse de inspirație, licența artistică și limitele anumitor moduri de a scrie. În rest povestirile mi s-au părut ceva mai slabe – subiectele sunt un pic cam banale și îți dai seama pe măsura ce citești că le vei uita destul de repede. Impresia de final a fost aceea că Antonesei testează puțin apele cu volumul acesta, că se pregătește pentru a scrie ceva mai amplu și mai generos. Sper să am dreptate.

P.S.: În numărul pe februarie al Revistei de Suspans puteți citi recenzia mea la Nepotul lui Dracula de Alexandru Mușina.

Read Full Post »

Sfârșit și început de an

Rog onorații cititori să scuze tăcerea din ultima vreme. Alte preocupări mai mult sau mai puțin folositoare mi-au mâncat mare parte din timp. De citit am citit însă destule:

Bill Bryson, Acasă: O istorie a vieții private, Polirom, Iași, 2012; traducere de Ciprian Siulea. Nota: *** (din 5).

Bill Bryson e destul de cunoscut în State; a scris o grămadă de cărți semi-umoristice de călătorii precum și câteva mici monografii istorice sau științifice. Premisa monografiei despre locuințe tradusă la Polirom e interesantă: o istorie a spațiului privat organizată pe încăperi – bucătăria, holul, baia, sufrageria și așa mai departe.

Din păcate Bryson păcătuiește, întâi, prin ancorarea fermă în spațiul Angliei rurale, chiar și atunci când informațiile din alte zone ale lumii ar fi fost mai semnificative decât semi-banalitățile englezești. Apoi, autorul se îndepărtează treptat tot mai mult de ideea inițială, înspre mijlocul cărții ajungând să scrie o lungă și destul de plictisitoare istorie a materialelor de construcție și a celor care le-au inventat și ajungând să sară complet peste câteva camere. Cei cărora le repugnă subiectele agricole vor avea și ei motive de nemulțumire datorită unei istorii, e drept mai scurtă, a cultivării cerealelor și legumelor (ciudată alegere cea de a scrie despre așa ceva într-o carte pare-se despre interiorul casei…).

Altfel am aflat câteva chestii noi – capitolul despre baie, de exemplu, e unul dintre cele mai reușite, la fel și cel despre dormitor. În amândouă există un amestec excelent de anecdote, informații indispensabile și informații amuzante pe moment dar nu neapărat semnificative. Cred că dacă autorul s-ar fi mărginit la subiectul inițial și ar fi scris la fel și restul capitolelor ar fi ieșit o carte de nota zece (sau mă rog, cinci…) – Bryson stăpânește bine arta de a instrui omul în timp ce-l și amuză.

Florin Irimia, O fereastră întunecată, Polirom, Iași, 2012. Nota: **** (din 5).

Cititorii sensibili pot lua câinele negru de pe coperta romanului acestuia drept avertisment: O fereastră întunecată nu se citește cu inima ușoară. Prima parte a cărții poate fi citită, independent de ce îi urmează, ca un mic roman post-apocaliptic în care păcatele tranziției îngroapă definitiv România. Devorați de câini și oameni mutanți (rezultatul unui ultim efort, catastrofal, de stârpire a maidanezilor bucureșteni), românii se împuținează și dispar treptat, pe măsură ce țara se părăginește.

În a doua parte a cărții rezultă că post-apocalipsa de mai sus e văzută (visată?) de un evreu din Bucureștiul interbelic care îl ucide (sau nu) pe Hitler și care împiedică astfel (sau nu) Holocaustul. Dureros e modul în care Florin Irimia descrie, în paralel, uciderea câinilor vagabonzi și uciderea evreilor la Iași și la București, dureros e și modul în care te obligă să te uiți la trecutul și la prezentul propriei țări și să iei cunoștința de urâtul din ele. Miza romanului e până la urmă conștientizarea lucrurilor hidoase care s-au întâmplat și se mai întâmplă încă în România, a nevoii de a privi acele lucruri în față și de a ispăși ce e de ispășit.

Văzând reacțiile extrem de vehemente la adresa celei mai noi cărți scrise de Lucian Boia, De ce e România altfel?, am totuși unele dubii legate de felul în care va fi înțeleasă cartea lui Florin Irimia. Ideea că românii își neagă trecutul și se corup astfel singuri, fără scăpare, s-ar putea să fie de neînțeles pentru prea mulți dintre noi. Iar cei care au înțeles ce era de înțeles nu prea mai trebuie convinși.

Mă bucură totuși faptul că romanul lui Florin Irimia pare să se fi bucurat de o primire destul de călduroasă – poate că e mai ușor să accepți anumite lucruri atunci când îți sunt prezentate ca ficțiuni, și poate că totuși ceva va rămâne în capul celor care resping lucrurile respective auntci când ele le sunt spuse pe șleau.

I-am scăzut un punct cărții pentru că mi s-a părut că autorul putea să lucreze puțin mai bine la stilul celei de-a doua jumătăți a romanului – am avut impresia că e mai puțin șlefuită decât prima. Altfel v-o recomand.

Terry Pratchett, Dodger, Doubleday, London, 2012. Nota: **** (din 5)

Cea mai noua carte de Pratchett nu e SF și nici fantasy; e un roman despre viața unui tânăr sărac din Londra victoriană care salvează o tânără femeie bătută cu sălbăticie de niște indivizi dubioși, se întâlnește cu Charles Dickens și cu alte personaje faimoase ale epocii și reușește, prin inteligența proprie, să salveze prințesa și ziua și să trăiască apoi fericit până la adânci bătrâneți.

Dodger e scris pentru cititorii mai tineri și își dorește să le prezinte Londra victoriană și personajele care au populat-o; e o carte destul de documentară, dar, fiind vorba de Pratchett, e și amuzantă și fermecătoare. Evident că pentru un adult care a mai citit câte ceva despre subiect Dodger poate părea prea simpluț, pentru că e scris pentru un public tânăr, dar există totuși destul de multe informații despre viața subterană (la propriu) a Londrei pe care nu le-am mai citit prin alte părți.

În rest am recitit Hobbitul, Stăpânul inelelor și Silmarillion, totul pentru a putea savura cum se cuvine filmul nou despre hobbit. O să urmeze cât de curând un articol pe această temă, pentru că sunt multe de spus.

Read Full Post »

Deadline

Autor: Adina Rosetti
Titlu: Deadline
Editură: Curtea Veche, București, 2010; 193 pagini; 25 RON
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Adina Rosetti e jurnalistă (colaborează cu Dilema Veche și Dilemateca, a lucrat la Time Out București și e redactor la Elle-ul nostru autohton). În 2010 a debutat și ca scriitoare cu romanul Deadline, o carte primită cu destul de multă căldură de cititori și de un număr de critici literari.

Roman al generației X din România, Deadline are ca punct de pornire decesul din prea multă muncă al unei tinere de nici treizeci de ani. Angajată ca Project Manager la o corporație care-i dă de făcut tot mai multe rapoarte și dosare, Miruna Tomescu uită să mănânce, uită să meargă la medic ca să vadă de ce leșină tot mai des, uită să doarmă și să-și hrănească motanul și, într-o zi, inima ei uită să mai bată (în ciuda faptului că spiritul mai avea nevoie de ea măcar pentru câteva ore, pentru a termina un raport urgent).

Nu s-a scris foarte mult la noi despre viața corporate pe care o duc foarte mulți tineri de vârsta Mirunei și a autoarei acestui roman (și a mea, dacă mă gândesc bine…). Pe-afară lucrurile stau altfel, există zeci și sute de romane „profesionale”, dar la noi angoasele și tribulațiile micului angajat de birou au fost în bună măsură neglijate de scriitorii contemporani. Deadline abordează deci un subiect proaspăt, aproape neatins, și are în plus meritul de a descrie fără exagerări și fără omisiuni obiectul de studiu ales. Avem bârfe la cafea, mailuri virale și congregații de bloggeri, neveste isterice care urlă în fiecare noapte la șefi de departament deja extenuați, motani neglijați care își clădesc propriile lumi onirice, părinți care își îndeamnă copiii să ajungă șefi și să aibă salarii bune, dar să se și căsătorească, să le facă și nepoței, să ajungă la o ipotetică greutate ideală și să mai ia cu ei spre capitală niște oale cu sarmale și niște cozonaci, să aibă ce să îmbuce în pauza de masă.

Și îi avem, bineînțeles, și pe tinerii corporatiști, cu ochii lucindu-le mereu albastru din cauza ecranelor de care nu se dezlipesc și cu micile celule cenușii intrând din când în când în convulsii pricinuite de întrebarea „ce fac eu totuși aici?”. Miruna a fost una dintre ei, dar ea nu a mai apucat să își pună prea multe întrebări. Rămân în urma ei un șef uluit, un amant care alesese comoditatea și un programator care și-ar fi dorit să fie regizor și care încearcă să facă un film despre Miruna. Și un motan care descoperă treptat libertatea. Și, dintr-un motiv sau altul, un om fără adăpost care știe să facă colaje geniale și care are o poveste frumoasă, deși fără mare legătură cu cea a Mirunei. Fiecare dintre ei își va aduce contribuția, după puteri, la deslușirea imaginii acelei fete care a muncit prea mult, iar când fiecare va fi sfârșit ea va fi în sfârșit liberă.

Deadline e un roman plăcut de citit dintr-o serie de motive: e scris limpede și fără artificii stilistice inserate pentru efectul artistic, umanizează lumea clinică a birourilor corporate dând glas oamenilor care își duc în ele mare parte din viața lor și creează în jurul unor persoane și evenimente despre care am citit cu toții în presă o poveste de viață care ar putea fi adevărată. Cele mai bune capitole mi s-au părut cele în care e prezentată familia Mirunei (o familie provincială înțepenită de-a binelea în discuțiile și ritualurile unei epoci mai fericite care s-a sfârșit demult) și, evident, cele în care ia cuvântul motanul Ben.

Am, bineînțeles, și câteva obiecții. Autoarea se folosește de un pic cam multe locuri comune (orașele de provincie sunt invariabil prăfuite, la fel și orice sub-ansamblu al lor, inclusiv borcanele și caserolele pline cu plăcinte și murături cu care aleargă după tine rudele de profil). Mai grav e că ea nu prea reușește să treacă dincolo de clișeele despre oamenii care lucrează la multinaționale – reușește, e drept, să insereze un pic de fantastic în lumea lor, dar acesta va deveni de actualitate doar dacă ești mort și/sau evadat de-a binelea din continuum-ul locuit de ceilalți.

În sfârșit, am o strângere de inimă destul de serioasă în legătura cu folosirea in extenso a biografiilor unor oameni reali pentru a crea o lume ficțională (e vorba de Raluca Stroescu și de Ion Bârlădeanu, doi oameni despre care a curs ceva cerneală acum câțiva ani). Am urmărit prin presa literară străină destule dezbateri aprinse despre „vampirizarea” dramelor altora și despre „plagiatul spiritual” pentru a ști că e riscant să brodezi pe marginea unor biografii prea reale. Cele două persoane amintite mai sus nu sunt pur și simplu arhetipuri, nenumărate date reale ale vieților lor se recunosc cu ușurință în romanul Adinei Rosetti. Avantajul e că totul pare real (pentru că a fost, în mare măsură). Dezavantajul e că m-am gândit mereu la Raluca în timp ce citeam despre Miruna, și poate că acea tânără, dincolo de detaliile biografice reținute de presă, a avut o altă viață și n-a semănat cu Miruna deloc.

Dincolo de toate acestea, Deadline e un roman proaspăt despre lumea în care cu grație evoluăm și merită citit măcar pentru a vedea posibilitățile realismului aplicat lumii extrem de contemporane.

Alte păreri:

Marius Chivu în Dilema Veche
Dan C. Mihăilescu în emisiunea Omul care aduce cartea
Bianca Burța-Cernat în Observator cultural
Alina Purcaru pe Bookaholic
Bogdan Voicu
Și, bonus, un interviu cu autoarea în Crumbs Magazine.

Read Full Post »

O pasare pe sirma

Autor: Ioana Nicolaie
Titlu: O pasare pe sirma
Editura: Polirom, EGO. Proza, Iasi, 2008; 256 pagini; 30 RON
Nota data de mine: *** (din 5)

Ioana Nicolae este poeta si prozatoare; la Polirom i-a mai aparut volumul Cerul din burta (2010). In O pasare pe sirma autoarea ne povesteste despre Sabina, o tanara tocmai intrata la facultatea de Litere la sfarsitul lui 1992.

Singura si fara bani, Sabina e nevoita sa isi caute cea mai ieftina camera in chirie, la marginea marginii Bucurestiului. E, chiar si asa, mereu leftera si adesea flamanda; se plimba dupa ore pe langa vitrinele magazinelor, dar nu isi poate cumpara mare lucru. Intr-o astfel de seara e atacata de-un barbat, salvata de-un altul si apoi sedusa. Tanarul erou se numeste Eman, a fost bursier la Sorbona si e pe cale de a termina Dreptul. Cei doi se plac, se muta impreuna intr-un camin studentesc (si afla astfel ca Bucurestiul are si un soi de suburbii jegoase) si incep in doi aventura supravieturii in tranzitie.

Cei care-au trait atunci mai stiu probabil cum a fost. Cum banii se duceau pe nimic, cum oamenii erau tot mai saracacios imbracati, cum relativul belsug din alimentara nu iti era de niciun folos. Unii si-au vandut atunci ce mai aveau prin casa, altii au inceput drumurile spre tarile din apropiere, altii s-au angajat la tot felul de firme mai mici si mai mari, pentru castiguri nesigure. Sabina si Eman trec, impreuna, prin cateva din aceste faze. Intra intr-o piramidala si incearca sa le vanda cunostintelor lor niste oale extrem de scumpe. Fata se angajeaza la un fast-food condus de arabi. I se propune sa lucreze la un casino. Isi deschide impreuna cu niste prieteni un butic in camin si vinde marfa aproape fara adaos. Romanul se incheie odata cu anii de facultate ai Sabinei, cititorii ramanand astfel cu descrierea unei scurte felii din viata acestei tinere.

Povestea de dragoste (firul epic al romanului) nu are nimic iesit din comun; o ia pe una dintre caile incetatenite si nu prea are cu ce sa il surprinda pe cititor. Nici povestea vietii in tranzitie nu e socanta sau inedita: Sabina trece prin situatii obisnuite, la acea vreme. E adevarat insa ca multe dintre ele sunt anormale din punctul de vedere al demnitatii unui om, iar faptul ca autoarea le descrie veridic poate fi util pentru un cititor nefamiliarizat cu evenimentele din acea vreme.

Din punctul meu de vedere, autoarea nu a izbutit sa isi creeze o voce anume sau un anume stil, chiar daca scrie placut. Naratiunea e destul de clasica, nu are puncte de care sa te agati. Gandurile si senzatiile personajului ne sunt descrise liric, dar nu memorabil („Sfarsiturile acelor prime saptamani au venit cu miros tare de caramele si de frunze maruntite sub talpa.” (p. 30)).

Cu ce am ramas dupa lectura: impresia unui text nefinisat din punct de vedere stilistic; o povestire de dragoste banala, desfasurata pe un fundal care e de fapt personajul principal al romanului; o oarecare revolta fata de mila pe care autoarea a vrut sa o simt pentru Sabina (mergea o ora cu autobuzul, oh noes!); admiratia pentru decorul creat de scriitoare – veridic, detaliat, viu si plin de culoare. Eram mult mai mica decat Sabina in anii ’90, dar tin minte cum era pe-atunci (yoghini entuziasti, uimirea primilor straini intalniti, primii biscuiti cu aroma de pizza, hainele din ajutoare…). Nu stiu de ce autoarea nu a inclus in roman si nebunia politica a acelor ani. Scriitoarea nu are cum sa nu piarda puncte daca e pusa in contextul literar in care se plaseaza (Makine, Soljeniţîn, chiar Uliţkaia, pana la urma).

Alte pareri:

Adriana Stan pe blogul revistei Cultura
Terorista
Bookblog
Franctiror

Aici puteti citi cateva fragmente din roman.

P.S.: am scris saptamana asta un articol despre politica din Discworld; il puteti citi aici 🙂

Read Full Post »

Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său, Supermen

Autor: Şerban Anghene
Titlu: Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său, Supermen
Editura: Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009; 272 pagini; 27.95 RON
Nota data de mine: 8 (opt) (din 10)

Cartea aceasta a primit in 2008 Premiul pentru Proza la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din Romania. Este scrisa de un absolvent de jurnalistica care avea 21 ani atunci cand a predat spre publicare romanul si este al doilea roman al autorului.

Dupa cum titlul o indica, viata unui sef de departament este cea din centrul cartii. Ea e povestita de un fiu iubitor si care totusi isi considera tatal un ratat pana cand se vede si el intrat in lumea cea mare si rea. Pentru Supermen-ul din carte, tatal sau a fost la inceput un supererou (asa cum sunt toti tatii): omul care putea sa faca totul, care stia totul si care-i putea bate pe toti tatii colegilor de la gradinita. Si intreaga carte analizeaza motivele decaderii de la acest statut si incercarile fiului de-a le anula sau macar intelege. Si cele care pana la urma ii repun pe tati pe jiltul care le e harazit.

Cartea lui Şerban Anghene mi-a placut, in primul rand, pentru ca autorul a izbutit sa redea foarte bine genul acela de amintiri despre vremuri pe care nu le-ai trait pe care ti se imprima povestile parintilor despre viata lor de dinainte ca tu sa ai amintiri. Sunt franturi de viata adunate de mintea de copil si puse cap la cap intr-un mod coerent pentru cineva care nu cunoaste toata povestea, completate de fantasmele copilului in cauza si care pot sa se uneasca in naratiuni ireale si frumoase. De-aici apar Supermen, Capitanul Planeta, Omul Liliac si inamicii lor, cunoscuti de copil din desene animate si invitati sa participe la desenarea portretului unui tata crescut sub comunism.

Viaţa unui şef de departament… mi-a mai placut pentru ca ea vorbeste despre tati si despre copiii lor, despre framantarile intime din toate familiile, si pentru ca reuseste totusi sa te faca sa ii intelegi pe un anume tata si pe un anume fiu. Experientele lor seamana cu cele ale multor familii care-au avut onoarea sa se formeze in anii stranii si saraci ai comunismului romanesc, si totusi celula lor (baza a societatii) e unica pe lume.

Recomand cartea cititorilor care pot agreea o poveste neliniara, fantezista, care cere multa atentie si cred ca si multa imaginatie. Uneori autorul se abate cam mult de la povestile principale (si nu e prea clar de ce o face), este deci nevoie de un pic de rabdare pe alocuri. Surpriza pentru cititorii care doresc sa citeasca o carte despre comunism este, probabil, ca Viaţa unui şef de departament… povesteste mult mai multe despre tranzitia din anii ’90 si, mai ales, despre fii si despre tatii lor, despre notele de 9 (noua), despre efectele lor si despre iubirile din copilarie.

Bonus:
Blogul lui Supermen, unde puteti gasi link-uri spre recenzii si interviuri si citi fragmente neincluse in aceasta editie a romanului.

Si un cantec care-i place acestui tata de Supermen:

Read Full Post »

Mentaliştii

Autor: Florin Manolescu
Titlu: Mentaliştii. Alte noua povestiri incredibile
Editura: Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009; 280 pagini; 21.95 RON
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Primele noua povestiri incredibile ale lui Florin Manolescu au fost reunite in 2002 in volumul Misterul camerei inchise (Humanitas). M-am bucurat cand am citit in cea mai recenta Dilemateca o recenzie la Mentaliştii – prima carte mi-a placut.

Recenzia din Dilemateca si opiniile critice de pe coperta Mentaliştilor dau impresia unei carti scrise in joaca si din placere, o lectura aparent usoara, impresie sustinuta de faptele insolite care se strecoara in povestirile lui Florin Manolescu: motani savanti si cititori de ganduri, masinarii care prevad viitorul, tramvaie suspendate, oameni cu puteri neobisnuite, substituiri si identitati schimbatoare – un soi de realism magic dambovitean.

Toate povestirile din Mentaliştii m-au dus cu gandul la un alt univers paralel – cel al Oraselor din Umbra ale lui Schuiten si Peeters. Am regasit decorul Belle Epoque, insolitul si mai ales atentia pentru stil si referintele livresti discrete care adauga la farmecul unei lumi imaginate.

Mentaliştii ne poarta intre Bucuresti, Paris, Berlin, Viena si Roma, cu un ghid inteligent, erudit, elegant si plin de-un umor cand ironic, cand tandru. Eu zic ca-i o carte care merita din plin sa fie citita: ofera satisfactia lecturarii unor povestiri intr-adevar incredibile si pe cea a intalnirii cu un povestitor subtil si cult. Reintalnirea cu povestirile lui Florin Manolescu a fost placuta; prefer insa sa nu spun prea multe despre carte, dincolo de indemnul de-a o citi; merita sa fie descoperita cu o oarecare inocenta.

Mai multe despre carte:

Radio Cultura
Suplimentul de cultura – 1
Suplimentul de cultura – 2

Read Full Post »