Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘sessions’

14 postcards in full colour

Ne-am strans de data asta 14, porniti sa scriem despre cate-o cladire deosebita sau nu.

Eu am ales o vila din zona Printul Turcesc (in partea de nord a cartierului timisorean Fabric). Locul e departe de a fi turistic – marginas, plin de conlocuitori colorati si lipsit de placute maronii care sa-ti indice vreun aspect istoric/arhitectural interesant. Nu ai insa cum sa nu fii curios cand ajungi acolo si vezi, la un loc, cladiri cu arhitectura maura, cladiri vag vieneze si tipice pentru Timisoara secolelor 17-18 si care o cladire care desfide astfel de clasificari.

Curiozitatea fiind starnita, am incercat sa gasesc date despre cladire si zona. Dar in afara de detalii precum faptul ca si in anii 1500 acolo era mlastina si ca prin 1700 zona (tiganeasca si atunci) a fost incendiata nu am gasit mare lucru. Pana la urma m-am lamurit de unde vine numele de Printul Turcesc (un hotel prevazut si cu prostituate din piata Traian se numea La Imparatul Turcesc, iar populatia a preluat si modificat denumirea), m-am lamurit si ca zona a fost locuita la inceputul secolului 20 de evrei habotnici si ca nu a fost niciodata analizata cu mare curiozitate de istoricii orasului.

Negasind nimic despre casa aceasta care-mi atrasese atentia am hotarat sa apelez la istoria orala a cartierului, concretizata in amintirile catorva mosnegi din vecinatate. De la ei am aflat o parte din povestea acestei cladiri.

Casa

Construita la inceputurile cartierului Fabric din Timisoara, se spune, cu un destin partial neaflat: de pe la 1920 se stie ca a fost vila unui farmacist evreu foarte bun la suflet, ca avea o curte mare si plina de tei si ca peste acea curte au fost construite bine dupa 1950 casutele de pe partea drapta a strazii Inocentiu Micu Klein, ca dupa confiscarea de comunisti si fuga/vinderea in Israel a familiei farmacistului a fost locuita de orfanii unui institut, care au ars tot parchetul pentru a se incalzi, si ca apoi a fost si e locuita de familia unui notar, ca este monument istoric si ca actualii locatari o tot renoveaza de 20 de ani.

Nu am ce sa mai adaug la prezentarea aceasta, in afara de faptul ca mi se pare oarecum jenanta lipsa de lucrari despre aceasta zona, cu atat mai mult cu cat in ea se afla unele monumente arhitectonice despre care nu afla nimeni nimic. Si cu cat despre restul cartierului Fabric exista date numeroase.

–-

[zamboni – Helsinki, Finlanda]

tlon

..intotdeauna m’am intrebat daca vikingii au descalecat sau, mai degraba, au debarcat in Finlanda.

[voroncas – Gent, Belgia]

voroncas

vignette neintamplatoare cu nouvelle vague in ea.

[teodora – Sibiu, Romania]

teodora

Foisorul din parcul Sub Arini e un loc care îmi place mult. După cum se poate vedea, e un loc-umbrelă, evazat şi protector, pe care l-aş lua cu mine şi pe vreme de ploaie, şi de soare puternic. Cum nu pot face asta, mă ia el pe mine de fiecare dată când trec prin Sub Arini. Foişorul se ridică mult deasupra “blatului negru” al parcului, cum zice Moni Stănilă. Dat fiind că nu am postat poemul de sâmbătă, profit de ocazia acestei “sesiuni” pentru a introduce fragmentul din primul poem al vol. Postoi Parovoz, intitulat am re(de)venit, care mi-a şi inspirat, de altfel, postarea:

sunt puternică
stânca din mijlocul camerei sunt eu
şi umbrela pe care o arunc deasupra capului
ca pe un lasou mă va purta spre turnul înalt
în care doarme Voronin

[dragos c – Constanta, Romania]

dragos c

dupa 10 zile de concediu la Constanta, de’acum o saptamana, constat ca pentru mine orasul nu mai reprezinta nimic, in afara ca aici sunt mama si tata. am iesit din casa rar, am stat mai mult in vizuina camerei mele construita demult – singura sinonima copilariei si studentiei pierdute. noi sunt calculatorul, filmele fara numar, postarile pe blog si lecturile rahitice. numai cateodata briza mirosind a mare furisata pe geam aducea constanta la mine. trecerea intamplatoare pe langa cazinoul de pe faleza descuamat si batut de valuri rezuma stadiul prezent al orasului – toate vestigiile trecutului ce’amintesc cele cateva clipe de glorie stau in paragina. la fel, clipele de glorie ale copilariei si tineretii mele. acum orasul e altul, unul de tranzitie, plin de oameni neinteresa(n)ti, venetici familisti cu burti si masini si copii si buleli si viata trista, in contrapondere cu cativa ciocoi tineri fericiti in masini decapotabile – asa cum viata mea e alta, de bucurestean intelectual frustrat in cautarea multumirii de sine. doar ca, spre deosebire de oras, ce si’a lasat trecutul in urma, uitandu’l, eu il duc tot timpul cu mine, fericit undeva pe’acolo.

[diacritica – dintr-un codru germanic]

diacritica

casuta lu’ Alba–ca–Zapada. sau a lu’ mamaia lu’ Scufita Rosie. sau poate a lu’ tanti care poftea la Hansel si Gretel, mai stii… de poveste, oricum.

[caligraf – Québec, Canada]

caligraf

Bureau du Registraire, Université Laval – quoi d’étonnant, si la prison ressemble aux usines, aux écoles, aux casernes, aux hôpitaux, qui tous ressemblent aux prisons?

[utopia balcanica – Undeva intre Tunisia si Algeria]

utopia balcanica

mersul prin soare te invata sa iubesti spatiile inchise, prin urmare dumnezeul beduinilor sta la garsoniera si e foarte fericit.

[surorile marx – Orléans, Franta]

surorile marx

Hôtel Cabu, mic bijou al celei de–a doua Renaissance française – perioada puternic marcata de stilul magnanimului rege Henri II – si prima cladire de acest gen din Orléans. edificiul a fost ridicat in 1548 de arhitectul Jacques Androuet du Cerceau pentru un avocat, maitre Philippe Cabu, al carui blazon e vizibil pe fatada. dupa legenda [sau dupa gurile rele] hotelul ar fi gazduit’o prin 1549 pe Diane de Poitiers, favorita regelui timp de vreo doua decenii..

[zum – Berlin, Germania]

zum

HU Berlin, Institutul de Fizica – la marginea orasului, aproape nestiuta (ajungi acolo daca ai prieteni matematicieni, fizicieni sau psihologi, daca ai treaba la biblioteca din zona – foarte misto, apropo – sau daca te incumeti o data pe an, in noaptea lunga a stiintelor), cladirea asta a primit ceva premii si a starnit admiratie si ura. Daca aveti drum la Schoenefeld opriti-va cu vreo doua statii inaintea aeroportului si plimbati-va un pic, e un ‘orasel’ ciudat si ultra-modern pe care foarte putini vizitatori ai Berlinului ajung sa-l vada.

[klara – undeva, in Sud]

klara

less is more.

[delaskela – Bucuresti, Romania]

delaskela

1927: atenuat, lipsit de chef, purtat de apele unui plictis fara iesire, imi beau cafeaua privind de pe balcon aceasta cladire veche, anonima, tacuta, de o solemnitate usor ponosita.

[khronos – Cluj, Romania]

khronos

pare tipul de cladire in gradina careia stau pentru totdeauna pe post de ingrasamant pentru trandafiri negri o duzina de afrodite plinute proaspat deflorate si ce are drept paznic un dobermann lucios cu ochi aprinsi si bale insangerate. stapanul trebuie sa fi avut o familie completa, trei fii, o fiica si o consoarta cerebrala cu infatisare de vampa care sa se infrupte ziua dintr’o biblioteca selecta si noaptea din prunci fragezi.

[zamolxis – Toronto, Canada]

zamolxis

Biblioteca Robarts @ U of T. cladirea impozanta de vreo 20 de etaje este cea mai mare din campus si totodata singura deschisa 24 de ore, ceea ce o face nu numai un excelent obiectiv turistic, dar si terorist. studentii care o impanzesc sunt cu ochii’n patru pentru atacurile din Newfoundland cu deltaplanul. a aparut atat in “Friends” in episodul “The One Where Joey Speaks French” cat si in “Numele Trandafirului”, nuvela scrisa de Eco la U of T.

Cam asta ar fi. Multi dintre participanti au pus pe blogurile proprii si alte poze si povesti.

Anunțuri

Read Full Post »

L’art du rouman

O noua sesiune literara, acum in 12. Am fost invitati sa marturisim care e proza noastra romaneasca favorita. A iesit bine – fiecare a ales altceva; iata-ne deci siguri ca auditoriul va ramane fascinat pana la sfarsit.

––-

Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

[Poematike]

Cea mai bună bucată de proză românească

În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin). Stilul e inclasificabil. Ba emfatic ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante. Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată

––-

Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

[Klara]

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.
Citeste-l.

––-

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

[Dreamingjewel]

Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.

Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.

––-

Gramatica Academiei

[Diacritica]

Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.

E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.

Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.

Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.

Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.

––-

Camil Petrescu – Patul lui Procust

[Dragos]

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: „dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.
patul lui procust
[imagini din filmul omonim al lui sergiu prodan şi al vioricăi mesina, 2001]

––-

Gellu Naum – Zenobia

[Oceania]

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place, inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…

––-

Camil Petrescu – Ultima noapte

[Strelnikov]

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala „lectie de filozofie” din capitolul 3: „ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.
ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.
cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.

––-

Mircea Cartarescu – Nostalgia

[Mihaela Ursa]

My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.

––-

Petru Dumitriu – Cronica de familie

[Bughi]

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu.Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48.Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.

––-

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

[capricornk13]

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:) M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre „cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia. Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

––-

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

[Zum]

o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

––-

Ion Creanga – Amintiri din copilarie

[AdinaB]

— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!

Read Full Post »