Ce am mai citit, ce am mai făcut

* Mulțumită bunăvoinței anumitor cercuri, am petrecut zilele trecute la Cluj, la TIFF, unde am reușit să văd un număr măricel de filme și să întâlnesc câțiva oameni știuți de pe bloguri (exty și Aron Biro, mai precis, ultimul fiind încă mai hidos la trup și suflet decât m-au lăsat să înțeleg anumite panseuri sefistice timișorene).

Am văzut o sumă de scurt-metraje românești faine, se pare că am progresat și noi – sonorizarea s-a mai reparat iar scenariștii și regizorii s-au mai dezinhibat. Dacă prindeți deci pe undeva vizionări nu ezitați.

Tot la capitolul bunăciuni amintesc de Le chat du rabbin, o adaptare bine desenată a unui BD franțuzesc, SuperClásico, o comedie daneză mirifică și, respectiv, Alpeis, o dramă grecească în care Atena seamănă până la confuzie cu Bucureștiul și în care se dezbat probleme arzătoare precum identitatea și modul în care bărbații le-o impun femeilor din jurul lor.

Am avut parte, desigur, și de vestitele filme cu ăla care merge trei ore prin pustiu și abia apoi se apucă să împuște oameni. Doar că într-unul doi tinerei din State au mers doar prin pustiu, fără a împușca pe nimeni (The Loneliest Planet), iar în altul un evreu a stat și s-a uitat două ore la niște țevi, fără victime colaterale (Hahithalfut).

* Prin amabilitatea cercurilor mai sus amintite am reușit și să citesc primul volum din The Absolute Sandman (Vertigo, 2006, 612 pagini, ***** din 5).

Mult mai puțin groaznică decât mă așteptam, ceea ce nu este rău (mie nu îmi place să mă sperii). Pentru un bedefil de pe filiera franceză/belgiană e nevoie de câteva clipe de adaptare la felul american de-a face comics (dialoguri emfatice și simpluțe…) dar apoi lucrurile merg strună chiar și pentru cineva care nu a citit în viața lui benzi desenate americane.

Mi-au plăcut foarte mult intercalarea firelor narative principale și secundare și poveștile din sau de pe lângă povești, e în mod clar o serie pe care o poți citi întâi pentru că te prinde și apoi pentru a vedea cum te-a prins mai exact.

Evident, primul volum abia mi-a deschis apetitul pentru Sandman; va trebui să cuget dacă să pun bani deoparte pentru a mi-l lua pe al meu.

* Am mai citit și În sălbăticie a lui Jon Krakauer (Humanitas, București, 2012, 240 pagini, *** din 5).

Am remarcat faptul că toată lumea a văzut filmul (regizat de Sean Penn); eu nu auzisem de el până când n-am văzut cartea la librărie.

Povestea e cea a vieții și-a morții lui Chris McCandless, un tânăr tulburat care își petrece ani buni din viață călătorind prin cele mai sălbatice locuri ale Statelor Unite și care moare de foame într-un autobuz părăsit din Alaska.

Jon Krakauer își asumă în această carte misiunea de a-l reabilita pe băiat, despre care scrisese un articol prea puțin informat într-o revistă. Vrând să combată ideile preconcepute sau nu ale oamenilor din Alaska și de aiurea care îl considerau pe McCandless un băiat arogant, nepriceput și nepregătit, Krakauer examinează motivele care au dus la moartea lui și greșelile mici care l-au costat viața și le compară cu experiențele altor oameni care au dat piept de capul lor cu sălbăticia.

Cartea e interesantă din mai multe puncte de vedere – e o istorie schițată a visătorilor care au abandonat pentru perioade mai lungi sau mai scurte civilizația și au încercat să trăiască o viață cât mai apropiată de natură, conține citate dintr-o pleiadă de scriitori care au romanțat până la crimă traiul solitar în sânul naturii, e, în sfârșit, o biografie decentă a unui tânăr reprezentativ pentru un anumit segment al societății americane.

În ciuda interesului subiectului nu am putut însă să nu remarc faptul că documentarul, sau ce o fi, e structurat absolut haotic, cu paranteze și sub-paranteze și panseuri băgate în text fără nici o noimă. Tot la minus trebuie să trec, cu regret, și faptul că Jon Krakauer nu reușește, până la urmă, să convingă de faptul că moartea lui McCandless a ținut de nenoroc, nu de tâmpenie. Un om care pleacă în Alaska fără hartă, busolă, topor, hrană suficientă și pricepere în ale locului și care stă luni întregi pe fundul său, tot mai slăbit, în loc să caute ajutor nu e doar ghinionist, oricum ai întoarce lucrurile. Probabil că îi poți spune „tulburat” și încheia povestea, fără a mai clădi sofisme menite să îl albească.

Trei puncte pentru poveștile vânătorești cu alpiniști, pentru aplecarea înspre literatura evadării în pustiu și pentru documentare.

* Am terminat de citit și The Mammoth Book of Mindblowing Science Fiction precum și Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami. Sper să apuc să scriu mai pe larg despre ele săptămâna viitoare.

Read Full Post »

Pirateria și renunțarea la scris

Răsfoind ieri ziarele am dat peste o chestie interesantă: se pare că scriitoarea spaniolă Lucía Etxebarría (autoare a unor romane undeva între cele ale lui Sophia Kinsella și cele ale lui Bukowski, aș zice – chick lit și ceva critică a societății contemporane) a anunțat că nu va mai scrie. Motivul e mai interesant decât gestul: se pare că romanele ei sunt descărcate de spanioli direct de pe net, gratis, și în consecință cărțile ei se vând sub așteptări.

Reacțiile de pe Facebook ale publicului ei au fost împărțite. Câțiva îi laudă gestul și îi condamnă pe cititorii care își imaginează că scriitorii trăiesc din bucuria de-a scrie, că nu au nevoie de nimic altceva. Alții îi amintesc de faptul că și ea a furat de la alții (bucăți de carte, luate fără citări și inserate în romanele ei…). În sfârșit, alții îi aduc aminte de faptul că există autori care își publică romanele, povestirile și eseurile sub diverse licențe care permit oricui să le citească gratuit. Și care totuși câștigă confortabil din ce scriu, pentru că unii din cei cărora le-au plăcut cărțile gratis aleg să le și cumpere. Luați-l de exemplu de Cory Doctorow – oricine poate citi, traduce și da mai departe orice a scris el; dar poate să și cumpere orice a scris el, fie în simpla calitate de cititor, fie în cea de editor (pentru povestirile selectate pentru antologii și pentru romanele publicate pe hârtie omul cere, firește, bani). Și nu e nici pe departe singurul.

Dincolo de iritarea de a vedea că ce ai scris are cerere dar că acea cerere nu se concretizează în bănuți, cred că poziția Lucíei Etxebarría e destul de discutabilă. Eu aș întreba-o dacă are cea mai mică idee câți dintre oamenii care descarcă de pe net cărțile ei le-ar cumpăra dacă nu s-ar găsi ca ebooks piratate (întrebare la care, evident, răspunsul n-are cum să fie dat văzând câte exemplare s-au descărcat – sunt oamenii care descarcă literatură doar ca să o aibă la ciorap, sunt alții care nu au bani și nu ar cumpăra oricum cartea, sunt oamenii care nu au acces dintr-o serie de motive la cartea tipărită, sunt oameni care vor să vadă cum e o carte și preferă să citească câteva pagini pe calculator în loc să meargă până la librărie…). Și aș mai întreba-o și cât câștigă de pe urma câtorva sute de cititori care împrumută, pe rând, romanele ei de la o bibliotecă. Sau de la o familie extinsă care cumpără un singur exemplar dintr-o carte și poate că (oroare!) îl împrumută și câtorva prieteni.

Și i-aș da să vadă și un episod tematic din South Park, deși tare mi-e teamă că nu s-ar distra prea bine.

***

P.S. În altă ordine de idei, voi ce veți citi în perioada festivă ce bate la ușă? Cărți „grele” pentru care nu aveți timp? Cărțile preferate? Cărți despre Crăciun?

Read Full Post »

Postarea numărul 476 – aniversară

Dragi și stimați cititori, permiteți-mi să vă invit să mă felicitați pentru împlinirea a trei ani de blogosferă. Ca și în anii trecuți, iată pentru început câteva statistici:

Total views: 152,084
Ziua cea mai aglomerată: 24 octombrie 2011 (435 de vizitatori)
Comentarii: 2,660 aprobate + 4,983 spam

Din 28 octombrie 2010 am scris pe acest blog despre cincizeci și șase de cărți; la aceste recenzii se adaugă paisprezece publicate în revista Suspans.ro și patru publicate în revista Nautilus. O carte și ceva pe săptămână, deci; nu e nu știu ce performanță.

Dintre cărțile despre care am scris pe blog douăzeci sunt SF sau fantasy, două sunt polițiste și treizeci și patru sunt mainstream. Iată și un grafic cu distribuția lor pe edituri:

Imparțialitate deplină, după cum se poate observa 🙂

Și dacă anul trecut pe vremea asta îmi propuneam more of the same, pot spune acum că se pare că mi-am găsit o viteză de croazieră confortabilă, că simt în continuare că blogul mă ajută să mă gândesc mai mult la ce citesc, că îmi place faptul că îmi organizez mai bine impresiile despre cărți scriind câte ceva despre ele și că sper ca anul viitor lucrurile să stea cam tot cum stau acum.

Rămâne să vă mulțumesc pentru vizitele pe care mi le-ați făcut din octombrie trecut și până astăzi, pentru discuțiile pe care le-am purtat și pentru articolele frumoase pe care le-am citit pe blogurile unora dintre dumneavoastră.

Felicitările, masa și dansul vor avea loc anul acesta într-o locație confidențială și apropiată de domiciliu, dat fiind faptul că e puțin probabil să ajung la Gaudeamus. Vă asigur însă că voi ciocni câte un pahar în cinstea fiecăruia dintre voi 🙂

Read Full Post »

Cântec de luni

Si ceva frumos aici.

Si salutări tuturor celor care sărbătoresc astăzi – happy would-have-been-65.

Read Full Post »

Aproape pe scurt

* Am revenit dintr-o expediție pe Valea Cernei, unde m-am parțial enervat și parțial relaxat. Traseele pe care le-am făcut mi-au plăcut, deși ar fi fost frumos să fie mai răcoare (am aflat ulterior că pe Valea Cernei a fost cel mai cald din toată țara).

M-am enervat în schimb în weekend cu inevitabilii peizani care vin cu mașina și campează pe marginea drumului național doar pentru a face grătare și a pune muzică toată noaptea, activități care pot fi cu ușurință desfășurate și în afara unui parc național.

M-am enervat și pe administrația parcului național Domogled – Valea Cernei – lipsă totală a oricăror amenzi pentru zgomot și distrugere, plăcuțe care te anunță ca intri pe un traseu „amenajat cu fonduri primite de la agenția X” care se dovedesc repede a fi nu numai marcate acum un milion de ani ci și, uneori, impracticabile de-a binelea (vezi valea Prisăcinei, inaccesibilă vara pe traseul vechi din pricina vegetației prea abundente, sau o mulțime de trasee din munții Mehedinți, marcate doar pe hartă). Adăugați la asta faptul că multe dintre poteci sunt mai grele decât mi le aminteam de la ultima vizită din cauza surpărilor și-a pașilor prea multor turiști și imaginea va fi completă.

Din fericire oamenii locului sunt cum îi știam (binevoitori, mereu de ajutor celor care, după vorbele lor, „au venit acolo ca să urce pe munte”), peisajele sunt frumoase și apele de munte proaspete, deci am avut numeroase lucruri bune de văzut și de făcut.

De citit nu am citit prea multe în excursie, am hălăduit mai degrabă. O sa spun totuși câteva cuvinte despre cărțile peste care mi-am aruncat un ochi:

* Margaret Mazzantini, Venit pe lume, Polirom, Iași, 2010

O carte începută înainte să plec, lăsată acasă și apoi re-frunzărită și abandonată. Premisele sunt promițătoare – o poveste de dragoste în vremea războiului din Bosnia combinată cu analiza psihologică a sterilității feminine. Cartea nu m-a prins, din păcate. Naratoarea m-a iritat cu lamentările ei constante și cu modul impersonal de-a se raporta la oamenii din jurul său (în afară de tată, o figură luminoasă prezentată aproape hagiografic). Mi-a fost foarte greu să accept tragismul extrem acordat imposibilității de a face copii – știu că există oameni pentru care pruncii devin scopul suprem al existenței, dar după pagini și pagini de metafore învârtindu-se în jurul „pântecului umplut cu praf” am concluzionat că nu pot rezona cu viziunea autoarei (plastic redată, nu spun nu).

* Charles Yu, How to Live Safely in a Science Fictional Universe, Random House, New York, 2010

Un roman SF ceva mai puțin interesant decât lasă să se creadă titlul. Mă așteptam la ceva în genul Ghidului autostopistului galactic, am primit în schimb un roman contemplativ marcat negativ de faptul că autorul e pornit să demonstreze că e uimitor de inteligent.

Mi-au plăcut structura romanului (capitole scurte alternând cu pasaje dintr-un „ghid de supraviețuire”), ideea universurilor paralele construite de corporații și ideea cărții care îți descrie viitorul și care se modifică singură pe măsura ce îți trăiești viața.

Mi-a plăcut mai puțin lamentarea continuă (iarăși!) a personajului principal, genul de om care contemplă ani de zile nedreptatea faptului că pe hărți nu sunt menționate locurile în care a fost el fericit. M-a distrat însă cât de cât că toate aceste plângeri sunt formulate cu ajutorul a nenumărate metafore matematice sau sefistice.

Tema romanului e până la urmă singurătatea în toate formele ei și mai ales în cea melancolică, Charles Yu folosind recuzita SF mai degrabă dintr-o preferință pentru ea, nu pentru că era cerută de subiect. Probabil că mi-ar fi plăcut mult cartea dacă ar fi fost mai scurtă și dacă nu aș fi dat mai demult peste un autor care izbutește mult mai multe în genul „lirism științific” – Randall Munroe de la xkcd.

* Jules Verne, Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Adevărul Holding, București, 2010

Un roman interesant din diverse puncte de vedere, primul dintre ele fiind acela că Jules Verne a scris doar primele cinci capitole ale sale, continuarea romanului fiind semnată de Michel Verne, fiul autorului.

Tema iniţială a cărţii era limba esperanto, dar fiul lui Verne a renunţat în totalitate la ea şi s-a îndepărtat considerabil de la trama schiţată de tatăl său. Din intriga imaginată de Verne a rămas ideea unui oraş izolat în care oamenii se înţeleg într-o varietate de limbi (dar nu într-o limbă comună).

Alt punct de interes e acela al anticipaţiei, în roman fiind prezentate operele unui inventator genial – maşini care aduc ploaia în deşert, roboţi de luptă controlaţi de la distanţă, sisteme de supraveghere video a unor zone urbane extinse, sisteme de comunicaţie fără fir şi aşa mai departe.

Romanul e, evident, unul de aventuri, cu călătorii periculoase în inima Africii, explorarea unui oraş populat de bandiţi şi bătălii spectaculoase. A fost, admit asta, tocmai ce aveam nevoie să citesc – o poveste simplă spusă pe şleau.

Regret însă faptul că ediţia de la Adevărul nu a cuprins vreo notă despre paternitatea romanului, dat fiind faptul că modificările aduse lui de Michel Verne sunt extensive.

Read Full Post »

Chestiuni

M-am hotărât (în urma anumitor conversații cu anumite persoane) să reiau postările cu anunțuri, links și alte chestiuni interesante găsite ici-colo. Deci iată:

* Pe site-ul revistei Galileo am aflat de inaugurarea la București a unui Muzeu temporar al Benzii Desenate. Între 16 iunie și 16 octombrie toți bedefilii sunt așteptați la Muzeul Național de Artă Contemporană (pe Calea 13 septambrie), la etajul 4, unde vor putea să viziteze expoziții de benzi desenate românești și străine și să participe la o bogăție de manifestări (concerte, ateliere, conferințe și câte și mai câte).

Site-ul Muzeului Benzii Desenate este aici, deocamdată în construcție.

* Cei de la Nemira organizează un concurs cu premii generoase (sute și sute de RONi). Este deschis tuturor bloggerilor, deci pe ei!

* Un articol de pe blogul de cărți de la Guardian despre comerțul cu cărți și despre creșterea puterii supermarketurilor. Un fragment:

[…] the single biggest (but rarely acknowledged) problem in publishing today: most of the biggest firms are dominated by cynics and fools. The people in control care nothing for the quality of the product and will always put short-term gain before long-term growth. They remain frustratingly risk averse when it comes to publishing original or unusual material, or promoting new writers, but they will happily endanger their long-term survival at the merest hint of skirt from a big corporation.

De citit și cugetat, inclusiv la locurile din care ne cumpărăm de citit.

* O serie de fișe despre „cum să bei ca scriitorul tău preferat”. Unde am descoperit că am, pare-se, afinități cu Bukowski, singurul băutor de bere din lot.

* Și, nu în ultimul rând, aruncați un ochi peste site-ul Bicicletei galbene, un blog colectiv cu vederi progresiste de la care tot sper sa obțin un link (am dat chiar și Like pe Facebook, ce trebuie omul să facă, domnilor?!).

* Și, în ultimul rând, aici este recenzia mea din cel mai recent număr al revistei Suspans.ro. Ca de obicei, gratis, frumos, gustos.

Read Full Post »

Si-au trecut nouasprezece

Read Full Post »

Postarea numarul 354 – aniversara

Iata dragi prieteni ca se implinesc astazi doi ani de cand am inaugurat acest blog. Este deci, din nou, vremea bilantului. Pentru inceput, cateva statistici:

Total views: 103,897
Ziua cea mai aglomerata: 22 iunie 2009 (391 de vizitatori)
Comentarii: 2,173 + 2,463 spam

Am scris in ultimul an despre vreo 50 de carti, la asta adaugandu-se un numar de recenzii publicate in Suspans.ro, Nautilus si Galileo Online. E ceva mai putin decat anul trecut, dar macar am citit mai multe carti care mi-au placut (nu, nu au scazut standardele de notare :D). Iata si un preafrumos grafic cu distributia cartilor pe edituri:

Tot anul acesta mi-a aparut un articolas in Dilemateca, intr-o ancheta despre cartile romanesti preferate de bloggeri. Am colaborat si la cateva sesiuni de dat cu parerea pricinuite de tlön si am intanit cativa noi prieteni virtuali.

Pentru urmatorul an – more of the same. Inca mi se pare ca insemnarile de pe blog ma ajuta sa imi structurez lecturile si ma impiedica, intr-un fel, sa citesc neatent o carte sau alta, deci deocamdata e bine.

Multumiri, la final, cititorilor si interlocutorilor; am invatat multe de la ei, ne-am si distrat pe cinste, ne-am mai si certat, dar una peste alta mi se pare o comunitate frumoasa.

Felicitarile, masa si dansul – la Gaudeamus 😀

Read Full Post »

Leapsa cu comunisti?

Discutam acum cateva zile cu dreamingjewel despre pozitia Hertei Muller in privinta vinovatiei intelectualilor romani in problema stabilitatii regimului comunist in Romania. In cursul discutiei a aparut ideea de a scrie fiecare pe blog despre

un episod în care am contribuit în felul nostru la complicitatea generală întru insinceritate, fără să ne căutăm scuze, chiar dacă e vorba de ceva inofensiv ca participarea la Cântarea României, faza pe judeţ. Asta doar ca să realizăm cât de insidios funcţiona sistemul. Şi apoi să povestim un episod – întâmplat nouă sau altora – în urma căruia am devenit conştienţi de absurditatea sistemului (ca sistem represiv, nu la modul că nu erau curent, carne, lapte, portocale, cărţi în librării – deşi şi asta era nasol).

Imi e destul de greu sa evoc intamplari cu talc din acea perioada, poate pentru ca in luna decembrie a lui ’89 tocmai implinisem opt anisori; eram destul de verde si avusesem putine ocazii sa particip la manifestari comuniste de tot felul.

Complicitatea mea directa probabil ca tine de faptul ca am fost soim al patriei (un statut care m-a incantat) si apoi, pentru mai putin de doua luni, pionier. Nu am participat la Cantarea Romaniei si nici la alte manifestari de gen, in schimb faceam multe teme la matematica si la scriere, ma jucam o gramada si citeam tot ce prindeam. La scoala eram luata la ochi pentru ca invatasem un pic de franceza, pentru ca mergeam cu parintii la Opera si pentru ca nu vroiam sa recit poezii patriotice – la ceremonia prin care am fost facuta pionier am recitat o chestie neutra despre floricele – dar privind in urma la toti anii de scoala la care am fost supusa acest gen de preocupari si dubii mi-au adus deservicii chiar si mult dupa caderea regimului.

In aceea ce priveste absurdul, cea mai pregnanta amintire e legata de Revolutie. Locuind in Timisoara am asistat pe viu la primele sale zile; dupa ce s-a tras dupa un vecin, om in varsta care iesea de la cor, si dupa ce pe strada mea au fost plasati din cinci in cinci metri militari inarmati cu un soi de arme automate cu care trageau periodic in cladiri (umblam prin casa doar aplecati), parintii au hotarat sa ne expedieze pe mine si pe fratiorul mai mic la bunici, la tara. Iar cand trenul arhi-plin a ajuns in Gara de Est, o multime care pe atunci mi se parea infricosatoare ne-a facut in toate felurile pe noi, dezertorii. Pana cand ajunsesem la Rosiori trenul era complet acoperit de desene si lozinci facute de manifestanti prin gari. Nu am inteles nici atunci si nu pricep nici acum ce-ar fi putut sa faca doi copii mici, in afara de-a muri sub vreun tanc, dar alaturi de nedumerire am simtit si rusinea pe care o cereau de la noi toti oamenii aceia.

Absurditatea sistemului in sine am inteles-o mai tarziu, mai ales prin contactul cu oamenii pe care el ii deformase. Si l-am blestemat pentru fiecare profesor pentru care conformitatea era de preferat cunoasterii, pentru fiecare vanzator care nu putea comunica decat intr-o perfecta limba de lemn, pentru fiecare omulet atotputernic si increzut care mi-a iesit in cale.

Urmarile, consecintele comunistului sunt poate la fel de grave ca si manifestarile sale. Faptul ca romanii prefera sa uite ce s-a intamplat sub comunism – de la inchisori politice la epurari, deportari, asasinate si abuzuri psihice incredibile pana la infometarea oamenilor si construirea unui mod barbar de relationare cu lumea si cu cei din jur – ii poate feri de sentimente neplacute, dar le rapeste posibilitatea de-a intelege ce s-a intamplat, ce se intampla acum si ce e de facut. E usor sa spui ca oamenii din Romania sunt mai coruptibili si mai agresivi decat multi altii, dar primul pas spre o solutie e, dupa parerea mea, asumarea motivelor care i-au facut asa. Poate ca aceste povesti personale (pe care sper ca le vor mai spune si altii) vor aduce un pic de lumina asupra acestor probleme.

Read Full Post »

There and back again

Motto:

„Ploaia este minunata! Nimic nu se compara cu fiorii pe care ti-i ofera o

furtuna calda de vara ce te surprinde pe o pajiste inflorita de munte […]”
(Lavinia Gogu in ELLE Romania, nr, 153, august 2010, p.101)

M-am intors de cateva zile din excursia prin muntii patriei. Azi am reusit sa fac ordine in poze, sunt gata deci sa relatez cum a fost.

Saptamana 1 – Lazarul si prin imprejurimi

Pe valea Lazarului se urca, intai, urmand drumul forestier care duce la cabana Buta (mai sus de Lupeni, mai sus de Campul lui Neag, inainte de Cheile Butii). Apoi se urmeaza un drum forestier abandonat. El ajungea intr-o vreme pana foarte aproape de cascada din poza de mai sus, dar acum e in paragina. Dincolo de cascada nu se mai poate ajunge pe nicio carare. Am campat intr-o poienita mult prea insorita la vreo suta de metri de podul care marcheaza intalnirea dintre Lazarul si Marea.

Ingrijorarea ca „vom muri de cald” s-a dovedit a fi prematura: ne-a plouat mult, des, zilnic, ne-a pocnit grindina si ne-a batut vantul. Aceste fenomene incepeau, invariabil, la ora la care faceam focul si scoteam de la umbra si racoare ingredientele mesei de pranz. Asta a durat o saptamana si un pic si ne-a constrans la zile compuse din scurte expeditii prin imprejurimi si lungi sesiuni de acoperit focul cu propriile persoane.

Am avut prilejul sa remarcam din nou faptul ca acolo unde se poate ajunge cu masina e imperativa plasarea de jandarmi, caini rai si garduri electrificate pentru vite. Am vizionat numeroase grupuri zgomotoase, am inhalat diversi aburi de mici la gratar prajiti cu lemne verzi (pah!) si am strans de pe carari, din vetre, din copaci si din parau spre 10 kile de gunoi pe care le-am transportat la tomberoanele din zona.

Plictisiti pana la urma de tot acest trai patriarhal, am inaugurat apoi…

Saptamana a doua – Frontul

Urcand cu rucsacii in spate spre Buta intr-o dimineata aparent pasnica, am aflat ca spre noi se indreapta Frontul; am intrebat despre chinezi, dar din pacate nu erau ei, ci o masa de aer rece marcata de autoritati cu un cod galben. Ajunsi la Buta, am hotarat ca sunt din nou zvonuri: ploua, dar nu mai rau decat in alte zile. Am petrecut o noapte la cabana si am fost indeajuns de norocosi incat sa nimerim chiar peste petrecerea de ziua de nastere a cabanierului atasat. Am mancat ce ni s-a pus in farfurie, am baut o bere cu gazdele si apoi ne-am retras.

A doua zi am trecut peste saua Plai Mic si am ajuns in Poiana Pelegii – drum de 2 ore parcurs de noi in 3, multumita cetii si averselor. Am campat, am regasit izvoarele si apoi ne-am odihnit si am facut cunostinta cu vecinii de poiana. In ziua urmatoare ne-am trezit devreme, hotarati sa urcam pe Papusa. Am urcat pe valea Pelegii pana la taul aceleiasi, unde ne-a prins din urma, evident, o ploaie cu spume. Am coborat dezamagiti, hotarati ca a doua zi sa ne gaseasca la Bucura, campati.

Nu stiam atunci ca vremea se poate inrautati. Am urmarit de dimineata grupurile care coborau de la Bucura si am auzit plansetele lor de jale si de frig si de ud si ne-am bucurat ca macar ei plecasera acasa cand a inceput de-a binelea Marea Ploaie cea Haina. Ea a durat in total patru zile. A fost cel mai adesea insotita de-un vant puternic – un cort din poiana a si luat-o la fuga. Izvoarele s-au tulburat, indispozitiile gastrice s-au indesit, de plecat pe jos era prea neplacut. La Bucura fusesera 6 grade in ziua de dinaintea ploilor, la noi 10. Apoi s-a ajuns, jos, la 7-8 in cele patru zile ale terorii.

Si a venit si ziua in care nu a plouat de dimineata, cea in care ne-am facut curaj sa plecam. Am urcat la Bucura, apoi pe Curmatura, apoi am coborat la Pietrele, unde am ajuns inainte sa se insereze de tot. Si peste inca o zi am ajuns in Timisoara, cea in care gunoiul se coace la soare.

Fapte remarcabile

* Se pare ca domnul care este binecunoscut pentru prestarea de servicii de transport Ohaba de sub Piatra-Carnic sufera de o vreme de diverse tulburari de personalitate si de dispozitie. Ele nu il lasa sa mai fie de gasit de clienti (numim astfel oamenii care au discutat cu domnia sa si au cazut de comun acord asupra unei ore la care sa fie luati cu masina si-a unei taxe de participare; noi nu ne aflam in aceasta situatie). Recomandam cu caldura aranjamentele cu alti locuitori ai zonei sau accesul cu automobilul personal. Trebuie mentionat si faptul ca datorita ploilor recente drumul inspre Carnic este foarte denivelat.

* Una dintre asociatiile care se ocupa de Parcul National Retezat a numit in mod atractiv cateva trasee din zona. Noi am parcurs in totalitate Drumul Lupului, marcat cu banda albastra: Cheile Butii – La Fanate – Buta – Plai Mic – Poiana Pelegii – Bucura – Curmatura Bucurei – Gentiana – Pietrele. Nu am zarit niciunul dintre cei 30-40 de lupi din masiv, dar am auzit de la mai multe persoane neintelese intre ele ca in zona Buta-Poiana Pelegii activeaza de cativa ani o ursoaica.

* Daca intalniti pe drumul forestier spre Buta un individ latos conducand un Aro si care va cere 100 de lei pentru a va duce la Buta nu il ascultati 🙂 E un hotoman nemernic, il stie toata lumea.

* Atentie pantofari: Cheile Butii nu pot fi explorate in automobil. Se vede si pe atlasul rutier.

* La chioscul de ziare din gara Simeria nu se mai gasesc nici Dilemateca, nici Dilema Veche. Angajata de acum stie si sa se uite uimita tare la cei care le cer.

* In lungile decenii petrecute in cort am elaborat urmatoarea teorie: in Retezat ploua enorm in timpul verii pentru ca:
1 – e foarte multa apa pe sol: lacuri, paraie, izvoare, ploaie si roua
2 – e cald si/sau vant (am prins, jos, 31 de grade la umbra), deci din aceasta apa se evapora
3 – cand destula apa e evaporata se formeaza nori, apoi ploua
4 – apa plouata revine in lacuri, paraie, etc, si repeta ciclul de la inceput
Pare in regula, nu stim insa precis daca un astfel de circuit al apei in natura poate sa functioneze intr-un perimetru atat de mic. Asteptam cu interes corecturi, completari sau critici.

* Ce am citit in tot acest timp:

Gardner Dozois (ed.), The Year’s Best Science Fiction (vol. 5), Nemira, Bucuresti, 2010
Anne Tyler, Busola lui Noe, Univers, Bucuresti, 2010
Terry Pratchett, Lords and Ladies, Gollancz, UK, 1992
Terry Pratchett, Night Watch, Doubleday, 2002

Recenziile vor urma in scurta vreme.

* In ciuda tuturor obstacolelor noi ne-am distrat, ne-am mai antrenat si ne-am facut plinul de whist pe vara aceasta. Cei care nu mi-au tinut pumnii pot totusi sa fie confruntati cu unele nevralgii, pierderi de memorie sau variate dezastre gospodaresti 🙂

Ramane sa mai spun ca aceasta postare se constituie si in raspuns la o leapsa primita de la chinezu; ea imi cere sa spun care e locul meu preferat din Romania. Raspunsul asta ar fi, Retezat. Si cand ploua si, mult mai bine, cand nu, astea sunt locurile in care ma simt cel mai mult acasa. Pentru ca e colturos si deci, cumva, mai sus intalnesti multi oameni buni, pentru ca e frumos, pentru ca mi-e cel mai familiar din toti muntii care imi sunt dragi.

Read Full Post »