Annabel

Autor: Kathleen Winter
Titlu: Annabel (Annabel, 2010)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 352 pagini; 35 RON
Traducere: Ana Tănasă
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Annabel e romanul de debut al lui Kathleen Winter, o scriitoare care și-a petrecut mulți ani din viață în marele nord canadian. Romanul a primit în 2010 Thomas Head Raddall Atlantic Fiction Award și a fost adaptat pentru radio de BBC.

Într-o zonă izolată a Labradorului, sus în Nord, oamenii trăiesc în anii ’80 așa cum trăiau și strămoșii lor: bărbații pun capcane, vânează și pescuiesc, iar femeile stau pe lângă casă și văd de copii și de gospodărie. Familiile stau împreună doar iarna, un aranjament care pare să îi mulțumească atât pe bărbați cât și pe femei, oameni dintr-o bucată care preferă singurătatea și liniștea.

Nașterea unui copil hermafrodit e și nu e problematică pentru acești oameni: obișnuiți cu faptul că fiecare vecin și-a dezvoltat în singurătate idiosincrazii mai mult sau mai puțin bizare, ei acceptă ciudățeniile biologice cu mult mai mult calm decât ar face-o niște orășeni. În același timp, destinul unui copil nu poate să ia o formă decât dacă e bărbătesc sau femeiesc, se impune deci atribuirea unui gen și-a unui rol.

Cam asta e povestea lui Wayne, un copil născut și fată, și băiat, în mod egal. Părinții lui sunt nevoiți să aleagă un gen pentru el, și îl aleg pe cel masculin, și apoi sunt nevoiți să ignore puseurile de feminitate ale copilului, până în momentul în care îi pot spune adevărul despre el. Conflictul principal din roman va fi cel dintre copilul care își dorește să fie o persoană întreagă (chit că va fi perceput de ceilalți ca o aberație a naturii) și părinții care și-ar dori ca el să ajungă o persoană (de orice gen) cu o viață împlinită. Întrebarea e dacă vreuna dintre aceste căi e de fapt posibilă – poate să se dezvolte și să înflorească o persoană atât de diferită? Poate ea să mascheze părți ale făpturii sale, pentru a se camufla în societate?

Mi s-a părut că autoarea simplifică destul de mult problematica apartenenței la un gen și conflictele care apar din ambiguitate și că ignoră aspectele legate de construirea propriei identități pentru a le aborda doar pe cele ale integrării sociale – nu sunt convinsă că un tânăr de ambe sexe nu s-ar (se) zbate cu unele întrebări legate de cine e el pentru el, nu pentru societate. Din acest punct de vedere Middlesex a lui Jeffrey Eugenides mi s-a părut mult mai bine gândită.

Mi-a plăcut însă enorm descrierea naturii și a oamenilor din Labrador. E adevărat că întâmplările din roman se petrec în anii ’80 și că e posibil ca lucrurile să mai fi evoluat de atunci, dar impresia de pace cu natura și de liniște pe care o lasă comunitatea în care crește Wayne mă îndeamnă să încerc să ajung la un moment dat și pe acolo.

Read Full Post »

The Year of the Flood

Autor: Margaret Atwood
Titlu: The Year of the Flood
Editura: Virago, London, 2010; 528 pagini; 8 euro
Nota data de mine: ***** (din 5)

Romanul acesta este un companion al volumului Oryx and Crake, publicat de Margaret Atwood in 2003. Intamplarile din The Year of the Flood au loc in acelasi timp cu cele din precedentul roman, deci nu putem vorbi de o continuare, mai degraba de o completare. Si daca mai demult ma plangeam de faptul ca din Oryx and Crake lipsesc profunzimea si claritatea, acum sunt pe deplin multumita.

Protagonistele acestui roman sunt Toby si Ren, doua femei care au supravietuit Potopului creat de Crake. Izolate si cu proviziile de hrana pe terminate, ingrozite de soarta celorlalti oameni, cele doua povestesc aventurile lor de dinainte si de dupa catastrofa. Toby e o femeie puternica, care a trecut prin multe necazuri, de la moartea parintilor ei (unul – ucis de o boala noua si imposibil de vindecat, celalalt de datoriile in care a intrat pentru a acoperi costurile tratamentului) la angajarea intr-un fast-food si intalnirea cu patronul psihopat al stabilimentului si la intrarea intr-o secta ecologista si crestina. Acolo se intalneste prima oara cu Ren, pe-atunci o copila, rapita de mama sa dintr-unul dintre orasele Corporatiilor.

Lumea lui Toby si-a lui Ren e una viitoare: oamenii au izbutit sa renunte la guverne si au pus in locul lor Corporatiile, companii imense conduse de mecanismele pietei libere si pazite de o armata privata aflata mai presus de orice legi. Angajatii Corporatiilor si familiile lor traiesc izolati de ceilalti pamanteni (consumatorii, sa le zicem), in orase private si prospere. Restul lumii sta in suburbii, in conditii mizerabile care nu exclud insa accesul la o gama larga de produse cu nume infantilizante propuse de puterile economice ale vremii.

Cea mai mare problema a lumii pare sa fie disparitia treptata a tuturor ecosistemelor de pe Glob, inlocuite cu succes de sosele si fabrici, de oile modificate genetic, porcii salbatici inzestrati cu neuroni omenesti, cainii cu apucaturi de lupi si celelalte himere atat de pe placul Corporatiilor care le-au adus pe lume. Dar oamenii mici, asa cum sunt Toby si Ren, vad mai degraba problemele mici care le macina existenta: lipsa mancarii cu adevarat bune, a sigurantei, sufletele goale de consumatori perfecti ale celor din jur sau destinul sectei Gradinarilor, amenintat mereu de oamenii Corporatiilor si de violenta cotidiana a cartierelor obisnuite.

Unii recenzenti au notat faptul ca The Year of the Flood li se pare o satira, pentru ca descrierea ritualurilor si-a credintelor Gradinarilor este amuzanta, facuta la misto. Margaret Atwood pare sa fie de alta parere, invitandu-i chiar pe cititori, la sfarsitul romanului, sa adopte cantecele acestor oameni si sa le foloseasca in propriile lor ritualuri religioase sau de alt fel, daca o doresc. Mie una nu mi-a trecut prin cap ca as citi capitole de satira, asa ca nu m-am distrat; mi s-a parut ca e vorba de o ideologie crestina destul de cuminte, care porneste de la ideea ca oamenii sunt resposabili, in fata lui Dumnezeu, de viata si de bunastarea tuturor animalelor de pe Pamant (lasate lor mostenire) si continua indemnand adeptii sa traiasca drept, sa isi ajute aproapele (uman sau nu) si sa se pregateasca de venirea Potopului, o calamitate care va distruge specia umana in cazul in care ea uita de datoria fata de natura.

Chestie care se si intampla, iar cei care au citit Oryx and Crake stiu de ce si cum s-a ajuns de fapt la Potop, o epidemie ingrozitoare care-a distrus in cateva zile omenirea. Stiut e si ce se petrece apoi: un grup de oameni „perfecti”, creati in laborator, e eliberat in peisaj sub obladuirea unui tip aparent intr-o ureche. Ei trebuie sa ii inlocuiasca pe oameni si sa traiasca in armonie cu natura, pentru totdeauna. Problema e ce se va intampla cu oamenii ca Toby si Ren, scapati din Potop poate doar pentru a apuca sa isi spuna povestile triste si marunte inainte de-a intalni un sfarsit brutal.

Romanul se incheie brusc, ambiguu si in mijlocul actiunii, exact ca si predecesorul sau, lasand cititorul sa spere ca Atwood va mai scrie macar o carte din seria aceasta. Spun „sa spere” pentru ca din punctul meu de vedere Atwood a reusit sa completeze excelent ceea ce lipsea in prima carte si sa scrie un roman cat se poate de reusit. Ambele carti pot fi citite de sine statator, dar luate impreuna creeaza o lume detaliata si compusa din personaje mai vii si peisaje mai colorate.

The Year of the Flood nu e o carte vesela, chiar daca are pasaje pline de speranta sau de bucurie. Lumea viitoare imaginata de Atwood e sumbra, violenta, corupta, cu valori strambe, iar faptul ca repararea pacatelor omenirii se realizeaza prin uciderea tuturor oamenilor nu are cum sa iti umple sufletul de incantare. Cartea este insa suficient de puternica incat sa ii determine pe multi cititori sa isi analizeze mai atent alegerile personale. S-ar putea spune ca romanul lui Atwood e o satira: exagerand, pare-se, porcariile de pe lume, autoarea incearca sa ii sensibilizeze pe cititori asemenea unui moralist care foloseste caricaturizarea pentru a-i infiera pe mojici, pe invidiosi si pe alti oameni nerecomandabili. Tot autoarea respinge, partial, o astfel de incadrare, spunand ca ceea ce descrie ea in roman s-a intamplat, de fapt, deja, ca nu a exagerat in ceea ce a scris si ca daca lasam lucrurile sa mearga asa cum o fac acum e cat se poate de posibil sa ajungem acolo.

De pe aceeasi pozitie respinge autoarea si incadrarea in genul SF, probabil dorind sa evite asocierea cu un gen considerat inca minor de-o mare parte a criticii literare. Atwood aproba totusi eticheta de „literatura speculativa”, deci aproape SF, iar iubitorii genului au putine sa ii reproseze, in afara de o oarecare doza de ipocrizie. Romanul e foarte bun, foarte viu, inspira sentimente puternice si demonstreaza inca o data ca despartirea pe genuri a literaturii e adesea inutila pentru cititorul unei carti cu adevarat reusite.

Aici puteti citi recenzia din The Guardian a Ursulei K. Le Guin.

Read Full Post »

Surfacing

Autor: Margaret Atwood
Titlu: Surfacing
Editura: Virago, UK, 2009; 251 pagini; 40 RON
Nota data de mine: ***** (din 5)

Acesta e cel de-al doilea roman publicat de Margaret Atwood; prima editie a cartii a aparut in 1972, la patru ani dupa The Edible Woman. Romanul a fost ecranizat in 1981.

In Surfacing citim despre o femeie care calatoreste inspre nordul Canadei, locul copilariei sale, alaturi de trei prieteni. Ea nu a mai fost acolo de foarte mult timp, dar acum trebuie sa mearga pentru ca tatal el a disparut fara urma. Vom afla mai tarziu despre ea ca nu a implinit inca 30 de ani, ca a avut un sot si un copil si ca a fost ranita de ei, dar nu ii vom sti niciodata numele.

Ajunsa in casa parintilor – rustica, situata pe malul unui lac indepartat – ea incepe sa isi aminteasca toate actiunile necesare unui trai comod: pescuitul, facutul focului, munca prin gradina, vizitarea toaletei din padure, descoperirea cararilor si a ciupercilor neveninoase. Pe masura ce isi reaminteste actiunile pe care le invatase cand era mica, ea incepe sa traiasca si intamplarile din copilarie si ajunge pana la urma sa analizeze modul in care a ajuns ea ceea ce e acum – modul in care fiecare intamplare si fiecare cuvat au adus-o aici.

Dintre temele cartii (destul de complexa si de stufoasa) m-au interesat la aceasta lectura doar cateva:

– rolul cuvintelor in modelarea fiintelor omenesti – cuvintele fiind cele care modeleaza lumea in care traiesti (lipsa unui cuvant potrivit anuland unele caracteristici ale obiectelor, de exemplu). De aici – dificultatea de a-i considera oameni pe cei care vorbesc un limbaj doar al lor.

– analizarea (psihanalitica) a modului in care copiii se despart de parintii lor – ilustrat in carte printr-o serie de intamplari fantastice si greu de uitat.

– absenta inocentei – toti oamenii, chiar si cei buni si drepti si sfinti, ucid alte fapturi (hrana, locuinte, etc.), iar aceste fapturi pot sa fie asimilate celei care si-a dat viata pentru ca toti oamenii sa poata trai.

– ce este o femeie si cum gandeste si traieste ea – incluzand aspecte precum „e mai bine sa pierzi un copil sau e mai bine sa iti fie impus unul”.

Eroina romanului ajunge sa traiasca toate aceste probleme, sa incerce si fata si reversul fiecarei medialii; in final iese la suprafata, stiind ca a ales pentru ea insasi. In unele parti ale cartii ea pare nebuna iar in altele are momente de claritate neobisnuite, iar intreaga carte e de fapt povestea nasterii, a cresterii si a maturizarii unui suflet nou, nascut dintr-unul ajuns cenusa.

Surfacing a izbutit sa treaca pe locul 1 in topul cartilor de Atwood care-mi plac (pana acum acest onorabil loc era ocupat de Povestirea Cameristei). Mi-a placut pentru ca e o carte puternica (intelectual si emotional), pentru ca face apel la experiente pe care foarte multi oameni le pot intelege, pentru ca este ancorata in realul si in fantasticul Canadei si pentru ca este scrisa foarte bine. Pe coperta mi s-a indicat ca e „una dintre cele mai importante romane ale secolului XX”, iar la sfarsitul lecturii nu pot decat sa fiu de acord: trebuie citita.

Bonus:

O analiza minutioasa a romanului.

Read Full Post »

Bluebeard’s Egg

Autor: Margaret Atwood
Titlu: Bluebeard’s Egg
Editura: Vintage, London, 1998; 288 pagini; 40 RON
Nota data de mine: *** si jumate (din 5)

Bluebeard’s Egg a fost publicata prima oara in 1983 si reuneste 14 povestiri asemanatoare ca tematica: relatiile dintre femei si barbatii alaturi de care traiesc ele; doar patru povestiri se indeparteaza un pic de tema principala, fiind mai degraba autobiografice si analizand relatiile mama-fiica.

O carte despre femei, deci, desi in doua sau trei povestiri Atwood le da glas si personajelor masculine, invitate sa-i exprime punctul de vedere. Povestirile sunt scrise ca niste studii detaliate ale psihologiei personajelor – cu precizie si fara ocolisuri stilistice.

Femeile din Bluebeard’s Egg se confrunta cu situatii mai mult sau mai putin dramatice. Una dintre ele are un sot mohorat si surmenat si nu are curajul sa-l intrebe daca ea este de fapt problema; o alta ii intretine pe cativa poeti, care isi castiga respectul de sine facand misto de ea; o alta e fericita ca sotul ei e extrem de prost, dar descopera ca el e cel smecher.

Povestirile care mi-au placut cel mai mult sunt Uglypuss, The Sin Eater si Scarlet Ibis. In prima, o femeie ajunge sa ii faca rau pisicii fostului ei prieten si sa se intrebe daca a devenit ea insasi o fiara. In a doua, un barbat descopera ca toate femeile din jurul sau se subtiaza si risca sa dispara. In ultima, o sotie se straduie sa-si inveseleasca sotul, dar singurul moment in care el e fericit e in timpul unui accident, cand are prilejul sa arunce apa afara dintr-o barca in curs de scufundare.

Ce mi-a placut: personajele si intamplarile ar putea sa fie reale, iar Atwood analizeaza fiecare „caz” cu o precizie care te face sa intelegi de ce oamenii ajung in situatii in care viata lor li se poate parea viata unor straini. Autoarea distruge ara mila micile iluzii care ii pot impiedica pe oameni sa isi dea seama pe ce se bazeaza relatiile lor cu partenerii de viata sau cu parintii.

Ce mi-a placut mai putin: stilul lui Atwood e foarte impersonal, lipsit de empatie, impiedica implicarea emotionala a cititorului in povestiri. Bluebeard’s Egg e o carte impersonala, iar unele intamplari pot le para banale cititorilor care nu s-au confruntat cu evenimente asemanatoare.

Un citat din prima povestire din volum, Significant Moments in the Life of my Mother:

One of the great amusements for the girl boarders and the sons of the family was amateur theatre. Young people – they were called „young people” – frequently performed in plays which were put on in the church basement. My mother was a regular actor. (I have a stack of the scripts somewhere about the house, yellowing little booklets with my mother’s parts checked in pencil. They are all comedies, and all impenetrable.) „There was no television then,” says my mother. „You made your own fun.”

For one of these plays a cat was required, and my mother and one of the sons borrowed the family cat. They put it into a canvas bag and drove to the rehearsal (there were cars by then), with my mother holding the cat on her lap. The cat, which must have been frightened, wet itself copiously, through the canvas bag and all over my mother’s skirt. At the same time it made the most astonishingly bad smell.

„I was ready to sink through the floorboards,” says my mother. „But what could I do? All I could do was sit there. In those days things like that” – she means cat pee, or pee of any sort – „were not mentioned.” She means in mixed company.

I think of my mother driven through the night, skirts dripping, overcome with shame, the young man beside her staring straight ahead, pretending not to notice anything. They both feel that this act of unmentionable urination has been done, not by the cat, but by my mother. And so they continue, in a straight line that takes them over the Atlantic and past the curvature of the earth, out through the moon’s orbit and into the dark reaches beyond.

Meanwhile, back on earth, my mother says: „I had to throw the skirt out. It was a good skirt, too, but nothing could get rid of the smell.”

Aici puteti gasi o prezentare a cartii si linkuri catre cateva recenzii si eseuri.

Read Full Post »