Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘literatura japoneza’

In cautarea oii fantastice

Autor: Haruki Murakami
Titlu: În căutarea oii fantastice (羊をめぐる冒険, 1982)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 324 pagini; 17 RON
Traducere: Andreea Sion
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

După primul Siri Hustvedt bifez, iată, și primul Haruki Murakami. În căutarea oii fantastice e cea de-a treia carte publicată de acest autor și prima pe care a considerat-o demnă de a fi tradusă. Face parte din așa-numita „trilogie a Șobolanului”, alături de cele două romane care au precedat-o, și împarte cu ele personajul principal, un japonez anonim și trecut de prima tinerețe.

Cred că cel mai bun cuvânt pentru a descrie În căutarea oii fantastice e „amuzant”: pretextul întregii povești e haios (o oaie misterioasă care intră în mințile celor pe care îi alege), căutarea oii fantastice e pitorească, iar interpretarea lui Murakami a postmodernismului e proaspătă și pe alocuri foarte simpatică.

Povestea în sine e simplă: într-o bună zi japonezul nostru e smuls din rutina lui zilnică și angajat să caute oaia fantastică care îl bântuise pe un personaj foarte înstărit. Alături de prietena sa (posesoarea celor mai frumoase urechi pe care am putea spera să le vedem vreodată), japonezul pleacă înspre o provincie îndepărtată, în căutarea unui anumit munte și-a unei anumite pășuni. Pe drum se întâlnesc cu oameni diverși, află o mulțime de lucruri, trec prin diverse pericole. Iar la capătul drumul se află răspunsurile și, firește, oaia.

Dincolo de poveste se află întregul dichis: o întrepătrundere fabuloasă de narațiune cât se poate de clasică, jargon de roman polițist, frânturi de melodii faimoase și de elemente de cultura populară americană, totul condimentat cu elemente fantastice și onirice nu atât deosebite cât puse foarte bine în evidență. Și toate acestea merg foarte bine împreună, ceea ce e cel mai frumos.

Toată tehnica asta nu sufocă însă povestea, și nici povestea nu își iese din drepturi. Și nimic nu e foarte serios, e mai degrabă o joacă până la urmă, un exercițiu de ajustare a felului de-a scrie și de adecvare a mijloacelor și tehnicilor la scopul unui roman.

Nu știu dacă e mai bine sau mai puțin bine că am citit foarte multe despre Haruki Murakami înainte să citesc ce-a scris, e limpede oricum că l-aș fi citit puțin altfel dacă nu aș fi știut cum vede el ceea ce scrie. Dar măcar am pornit la lectură știind ce-și propusese autorul să scrie și am putut să judec cartea din acest punct de vedere mai degrabă decât din altele. Și să știu că ce-i mai bun urmează.

Anunțuri

Read Full Post »

In supa miso

Autor: Ryū Murakami
Titlu: În supa miso (イン ザ・ミソスープ, 1997)
Editură: Polirom, Iași, 2006; 232 pagini; 10 RON
Traducere: Florin Oprina
Nota dată de mine: spre *** (din 5)

Ryū Murakami nu mai era deja începător când a publicat În supa miso: debutase încă din 1976 cu Albastru nemărginit, aproape transparent (Polirom, 2005) și semnase deja alte cinci volume. Pentru În supa miso, prezentată ca un soi de întâlnire dintre Bret Easton Ellis și Michel Houellebecq, a câștigat în 1997 premiul Yomiuri.

Romanul se învârte în jurul întâlnirii dintre Kenji, un ghid mai special al orașului Tokio, și Frank, un american venit să descopere viața de noapte din Japonia. Kenji e angajat să îl plimbe pe american prin cartierele de plăceri din Tokio, să-l ajute să cunoască diversele tipuri de localuri deocheate și să-l țină departe de personajele cele mai neplăcute ale locului. Dar, treptat, Kenji își dă seama că prostituatele profesioniste sau de ocazie și personalul auxiliar din jurul lor ar trebui să-și facă griji, pentru că Frank nu e deloc ceea ce pare a fi.

O parte importantă a romanului e dedicată revelării treptate a naturii de prădător a americanului. Există un oarecare suspans, întreținut mai ales de contrastul dintre cele două fețe ale lui Frank – una blajină și naivă și una dură, care apare atunci când e contrazis sau contrariat. Nu se ajunge însă nicicând la groaza din American Psycho și nici la extremele emoționale și sexuale din Platforma, totul rămâne destul de plat și de lipsit de frisoane.

Din păcate ceea ce ar fi putut fi un thriller rezonabil se încheie printr-un lung și pueril dialog pseudo-filosofic despre golul sufletesc al oamenilor contemporani și despre justețea uciderii lor. Argumentația ar fi cam în felul următor: oamenii contemporani sunt interesați doar de adidași, haine de firmă și vacanțe de lux. Deci sufletul lor este mort. Deci poți să îi omori liniștit, dacă îi tai în două vei constata că sunt goi pe dinăuntru, ca balaurii din poveste.

Mi se pare că acesta e nivelul zero de înțelegere a celorlalți și prefer de departe scriitorii care se străduie să înțeleagă ceva mai în profunzime lumea în care trăiesc; Ryū Murakami mi-a făcut mai degrabă impresia unui copil care dă cu toate de pământ, supărat că nu s-a prins cum poate fi pornit televizorul. E cert că a fost dezavantajat și de faptul că înainte de În supa miso tocmai citisem o carte care sonda mult mai în profunzime probleme foarte similare, dar chiar și în absența unui astfel de termen de comparație romanul lui mi s-ar fi părut neconvingător.

La plus pot spune că romanul a fost mult mai puțin scârbos decât m-a lăsat să cred prezentarea cărții precum și că am aflat câteva lucruri noi despre Japonia. Nu înțeleg însă prea bine de ce Ryū Murakami e văzut ca deschizător de drumuri în ficțiunea japoneză, deși recunosc că nu am citit îndeajuns de multă literatură japoneză contemporană încât să am un termen de comparație. În sine, și prin cartea aceasta, mi s-a părut că spune în mod nu prea abil lucruri care s-au mai tot spus (e drept, uneori chiar mai prost de atât).

Alte păreri:

Terorista
Bookblog
Cinabru

Read Full Post »

Eu, motanul

Autor: Natsume Soseki
Titlu: Eu, motanul (Wagahai wa neko de aru, 1911)
Editura: Nemira, Bucuresti, 2010; 648 pagini; 35 RON
Traducere: Irina Holca
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Aceasta este a doua editie romaneasca a primului roman scris de Natsume Soseki; este insa prima traducere directa din japoneza a acestei carti, si mi se pare ca Irina Holca a facut o treaba foarte buna – traducerea e frumoasa, limpede, fara exprimari ciudate. Eu, motanul a fost publicata initial in foileton in revista Hototogisu, intre 1905 si 1906, iar capitolele au fost reunite in volum in 1911.

Personajul principal al cartii este un motan nu prea frumos si nici indemanatic (soarecii ii rad in nas), dar un foarte bun observator si critic al naturii umane. Adoptat fara mare tragere de inima de familia unui profesor, motanul nostru isi duce zilele sterpelind mancare, stand de vorba cu alte pisici din zona si mai ales observandu-i pe stapanii sai.

In carte nu se intampla, de fapt, mare lucru: profesorul ii primeste in vizita pe cei cativa prieteni pe care ii are, asculta povestile lor adesea inventate, are cateva conflicte cu vecinii si e calcat o data de hoti. Aceste intamplari fara mare insemnatate sunt insa disecate de motanul nostru si pornind de la ele vietatea trage un numar de concluzii privind neamul omenesc – ca el pare sa fie din tot soiul de motive inferior celui pisicesc, de exemplu.

Ca romanul a fost initial publicat in foileton devine evident inca de la al doilea capitol: motanul incepe sa isi dea importanta, anunta faptul ca de acum e un animal faimos si admirat, etc. Dupa prima jumatate a cartii atentia autorului se indreapta insa tot mai mult spre oamenii din jurul pisicii, aceasta ajungand sa fie mai degraba un element de decor, asta dupa ce in primele capitole autorul isi rasfata cititorii cu cateva aventuri pisicesti cat se poate de simpatice – cearta cu o pereche de ciori, vanatoarea de soareci (si umilirea motanului), goana dupa somoni furati.

In ceea ce-i priveste pe oameni, doua sunt conflictele principale din carte: intai cel dintre profesor si prietenii sai si familia unui afacerist bogat din vecini (plina de dispret pentru excentricitatile profesorului) si apoi cel dintre acesta din urma si elevii de la liceul din spatele casei sale. Infruntarile sunt adesea distractive – bogatasul isi pune prietenii sa strige peste gard injuraturi cand trec pe langa casa profesorului, de exemplu, iar prietenii profesorului, ca razbunare, inventeaza tot felul de povesti senzationale care sunt luate de bune de spiritele mai simple ale celor atrasi de lumea afacerilor.

Eu, motanul e un roman destul de usor de citit, e amuzant datorita naratorului (cinic, adesea, si binecuvantat cu darul exprimarilor cu haz) si e plin de detalii despre societatea japoneza de la inceputul secolului 20. Este si inegal, totusi, ultimele capitole fiind tot mai lipsite de elan (autorul a prelungit atat de mult cartea doar la rugamintile unuia dintre editorii revistei Hototogisu). Pentru cei tentati sa citeasca acest volum doar pentru ca e cu pisici probabil ca nu e o lectura ideala, motanul devenind un personaj secundar de la un moment dat incolo. Pentru cei pe care ii intereseaza, insa, o privire asupra clasei de mijloc japoneze din timpul razboiului ruso-japonez (despre care motanul are multe de spus) cartea este insa o lectura cat se poate de recomandabila.

O alta recenzie aici.

Read Full Post »