Le vieux qui ne voulait pas fêter son anniversaire

Autor: Jonas Jonasson
Titlu: Le vieux qui ne voulait pas fêter son anniversaire (Hundraåringen som klev ut genom fönstret och försvann, 2009)
Editură: Pocket, Paris, 2012; 506 pagini; 7 EUR
Traducere: Caroline Berg
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Primul roman al suedezului Jonas Jonasson a avut parte de o primire neașteptată: suedezii l-au cumpărat în sute de mii de exemplare, l-au plăcut enorm și l-au exportat în vreo douăzeci de țări (traducerea americană va apărea luna asta și sunt convinsă că va avea succes). Sper că a pus mâna pe ea și vreo editură de la noi.

După cum o indică în culori vesele coperta, Le vieux qui ne voulait pas fêter son anniversaire nu e o carte serioasă. Personajul principal, Allan Karlsson, e un bătrân de fix o sută de ani care evadează de la casa de bătrâni, fură o valiză cu multe milioane de coroane înăuntru, se înhăitează cu elemente nefaste și dă cu tifla bravelor forțe de ordine suedeze timp de săptămâni întregi. Totul în timp ce genunchii îi scârțâie, spatele nu îi permite aplecări bruște și somnul de după-masă îi impune un ritm de viață nu prea dinamic.

Romanul e organizat în capitole alternative despre evadarea lui Karlsson și, respectiv, despre viața lui de la naștere și până azi. Fiu al unui militant comunist trecut în ultima clipă de partea țarilor ruși și prompt executat, expert în explozibili și în planificarea familială bovină, Karlsson se preumblă prin nenumărate locuri și întâlnește numeroase personaje importante, deși singura lui dorință e să trăiască liniștit cu multă băutură la îndemână. În final și pentru a dovedi că uneori merită să trăiești dincolo de o sută de ani totul se va termina cu bine, în râuri de soare și de alcool servit cu sau fără umbreluțe colorate, după gust.

Am chicotit de nenumărate ori citind cartea lui Jonasson și am râs și în hohote de câteva ori. M-a surprins în mod plăcut amestecul de umor sec nordic și umor sec britanic și m-am bucurat că am găsit o carte amuzantă fix pe gustul meu: recunosc că îmi place să râd, dar nu-mi plac deloc căzăturile în fund și scălâmbăielile servite atât de des pe post de umor în ultimul timp. La Jonasson am găsit situații subtil amuzante, jocuri de cuvinte și alte asemenea lucruri pe placul meu. Tot ca plus, autorul suedez reușește să facă dintr-un centenar personaj de comedie fără a-l pune vreodată să se maimuțărească (după cum ar putea să dea de bănuit coperta) și să creeze dintr-un foc un portret distractiv și just al Suediei și o istorie scurtă dar percutantă a secolului 20.

Minusuri nu am de semnalat, de aici nota maximă: nu trebuie înțeles faptul că e o capodoperă absolută a literaturii, ci că e o carte care în genul ei mi s-a părut perfectă. Regret doar faptul că am citit-o înainte de concediu* și nu în concediu, acum va trebui probabil să iau cu mine ceva mai anost.

* Da, plec câteva zile. Doriți-mi vreme faină și urși prietenoși 🙂

Read Full Post »

M-am întors

Am ajuns înapoi și din Retezat – excursie frumoasă, vreme remarcabil de bună, marmote dolofane și vesele.

Ce am mai citit:

August Strindberg, Insula Preafericiților, Humanitas, București, 2008. Nota: *** (din 5)

O carte foarte foarte scurtă despre căderea din rai a unui grup de foști pușcăriași suedezi expediați să colonizeze Lumea Nouă și eșuați pe țărmul unei insule unde nu lipsește nimic: apă limpede e din belșug, fructe sunt la tot pasul, vremea e mereu bună, de muncit nu e nevoie.

Când erupe vulcanul din centrul insulei, însă, locuitorii săi sunt nevoiți să se mute; găsesc un alt țărm, dar unul mult mai aspru și trec, într-un timp relativ scurt, prin diferitele etape crude ale evoluției societății omenești.

Strindberg plătește multe polițe în cărticica aceasta – notabilă printre victime e școala, văzută ca un pat al lui Procust menit să distrugă gândirea, inițiativa și dorința de cunoaștere. Recomand cartea amatorilor de fabule politice; singurul defect pe care i l-am găsit e relativul schematism.

John Irving, Trying to save Piggy Sneed, Black Swan, London, 1994. Nota: **** (din 5)

Un volum de povestiri mai noi și mai vechi, incluzând și un fragment din Lumea văzută de Garp. Prima povestire, cea care dă și titlul volumului, e o mărturisire a motivului pentru care Irving a devenit scriitor (pentru a-l putea învia, în imaginație, pe un bărbat sărman); ultima e o declarație a admirației pentru Charles Dickens.

Între cele două avem povești despre urologi înzestrați cu o etică remarcabilă, despre abandonarea unui copac drag, despre relația tandră dintre un bărbat și automobilul său, despre discriminarea oamenilor cu coșuri, despre urși pe bicicletă și câte și mai câte. Caleidoscopul acesta de fapte cotidiene extraordinare mi-a plăcut mereu la Irving, la fel ca și împletirea măiastră a deriziunii și-a empatiei.

Recomand cartea celor care îl cunosc deja pe Irving; în povestiri e concentrat tot ce e bun în romanele sale. Pentru începători probabil că e mai bine totuși să înceapă cu Garp, care e mai amuzantă și cu un subiect garantat să suscite interesul (relațiile tulburi dintre femei și bărbați).

Ca notă asupra ediţiei, volumul cu acelaşi titlu apărut în 1997 la Ballantine Books cuprinde câteva texte în plus, inclusiv o mini-autobiografie de 160 de pagini; îmi pare rău că nu am ştiut acest lucru înainte să cumpăr ediția Black Swan.

Stephen King, Under the Dome, Simon & Schuster, New York, 2010. Nota: spre *** (din 5)

O nouă încercare de-a mă împăca cu Stephen King, din păcate nu în totalitate reușită. Premisa poveștii e incitantă: un orășel american e acoperit brusc de un dom impenetrabil care se extinde în sus și în jos zeci de kilometri. Oamenii prinși astfel în capcană trebuie să se descurce pe cont propriu (nu pot primi nimic din afară) și să aibă grijă cum gestionează resursele locului, inclusiv aerul, care pătrunde foarte greu prin dom.

Ceea ce ar fi putut fi un roman interesant despre supraviețuirea unor oameni obișnuiți ținuți sub sticlă de o entitate oarecare cade însă destul de repede în derizoriu: domul va rămâne fixat peste ei prea puțin timp pentru a explora cum trebuie problema supraviețuirii unui grup izolat de oameni, orășelul cade rapid în stăpânirea unor gangsteri ce împart un total de trei neuroni, iar oamenii buni, păstrători ai neuronului singuratic rămas, se învârt ca găinile prin localitate și se calcă unii pe alții în picioare fără vreun motiv.

Cel mai slab punct al romanului e, după cum încercam să sugerez mai sus, prostia crâncenă a tuturor protagoniștilor. Intrigi fără rost se fac și se desfac, se duc războaie inutile și se dă aiurea foc la copaci, „cei buni” merg pe rând, ca oile, să le fie tăiat gâtul de gangsteri și așa mai departe, la nesfărșit.

La fel de slabă mi s-a părut și explicația apariției domului (entități…) și morala poveștii, parcă luată din poeziile Elenei Farago (nu călcați în picioare gâzele, și pe ele le doare…). Mi-a plăcut însă mult descrierea modului în care corupția a pătruns în inima forțelor de poliție ale orășelului și critica neîncetată adusă republicanilor. Una dintre principalele nemulțumiri ale cititorilor cu păreri de dreapta a fost tocmai priceperea lui King de a creea situații și întâmplări care să ilustreze în mod viu derivele dreptei americane; mie mi s-a părut că marea majoritate a acestor construcții fictive au corespondențe clare în realitatea societății americane contemporane, artificială fiind mai degrabă reunirea lor într-un spațiu geografic atât de mic.

Per total, romanului nu îi lipsește suspansul, miezul de critica politică și socială e valid, dar realizarea scârțâie din trei puncte de vedere: personajele sunt suprinzător de prost construite, recuzita SF (cu inserții horror întâmplătoare și fără vreo miză) e destul de ridicolă, iar scurtimea intervalului petrecut sub dom de protagoniști anulează posibilitatea vreunei explorări semnificative a temei romanului.

Închei aici această postare, și așa destul de lungă; voi încerca să scriu zilele viitoare despre ce am mai citit în ultimele două săptămâni. Până atunci vă invit să citiți trei recenzii publicate de mine prin alte părți:

* În numărul pe septembrie al revistei Nautilus am scris despre Tronul de jad (Naomi Novik)

* În cel mai recent număr al revistei Suspans.ro – despre După faptă şi răsplată (Kate Atkinson) și Omul cu cercurile albastre (Fred Vargas).

Lectură plăcută!

Read Full Post »

Jocul serios

Autor: Hjalmar Söderberg
Titlu: Jocul serios
Editura: Humanitas, Cartea de pe noptiera, Bucuresti, 2008; 260 pagini; 24 RON
Traducator: Liliana Donose Samuelsson
Titlul original: Den allvarsamma leken (1912)
Nota data de mine: * * * (din 5)

De Söderberg mi-a placut Doctor Glas, o carticica scrisa in 1905 si actuala si astazi – probabil ca si peste 100 de ani oamenii isi vor pune aceleasi intrebari si probleme. Jocul serios e o carte mai „de interior” – o poveste de dragoste de pe la 1900. Cei doi indragostiti sunt Lydia Stille si Arvid Stjärnblom, care se vor cauta, regasi, certa si impaca vreme de mai mult de 10 ani.

Nu prea obisnuiesc sa citesc romane de dragoste, iar acum mi-am amintit de ce: indragostitii din romane mi se par adesea ireali, redusi la dimensiunea de oameni care iubesc si nu arareori cam dobitoci. In cazul Lydiei si al lui Arvid (nu-i un nume prea romantic), mi s-a parut ciudat faptul ca ei nu evolueaza deloc in toti anii pe care-i petrec ba aproape, ba departe unul de celalalt. Amandoi se casatoresc si au copii (la care par sa nu tina deloc) si totusi raman aceiasi. Cred ca Söderberg n-a reusit sa trateze bine ideea aceasta a unei obsesii amoroase care ramane vie mai mult de 10 ani – nu reuseste sa faca reala trecerea timpului, ne spune doar ca au trecut 10 ani, dar totul ramane la fel.

Prezentarea facuta pe coperta a 4-a rezuma foarte frumos intriga romanului. Dar, dincolo de povestea de dragoste care nu mi-a placut prea mult, mai exista in carte detalii care merita sa fie amintite. In primul rand orasul – intamplarile au loc in Stockholm, descris foarte frumos de Söderberg. Apoi meseria lui Arvid, cea de ziarist. El abandoneaza ideea de a deveni profesor si se angajeaza la un ziar, unde primeste tot mai multe responsabilitati (intai e corector, apoi redactor pe teme muzicale, apoi trece la lucruri mai serioase de genul politicii externe). Viata ziarului ne e prezentata in amanunt si e destul de interesanta.

Cred ca Jocul serios a fost scrisa pentru oameni mai sentimentali decat mine, desi imi place in continuare cum scrie Söderberg (mi-a parut rau, totusi, ca nu am mai dat peste umorul placut si discret din Doctor Glas). Poate se vor mai traduce carti de-ale lui, merita vizitat.

Read Full Post »

Doctor Glas

Autor: Hjalmar Söderberg
Titlu: Doctor Glas
Editura: Humanitas, Cartea de pe noptiera, Bucuresti, 2006; 170 pagini; 5 RON (redus de la 14)
Titlul original: Doktor Glas (1905) – gratis pe internet aici (doar in suedeza)
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Spre rusinea mea, as fi trecut pe langa cartea asta daca nu o gaseam la pret redus. Nu stiam nimic despre autor, nu auzisem de carte si nu prea am citit literatura suedeza. Presupun ca multi altii nu au remarcat Doctor Glas, altfel era epuizata demult. A fost o surpriza foarte placuta, e una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit in ultimul timp: indrazneata, reflexiva, arunca o privire noua asupra unor lucruri si senzatii obisnuite.

Cartea a fost scrisa in 1905 si a starnit oarece scandal, datorita opiniilor in contra moralei vremii asupra unor teme care sunt in dezbatere si acum. Scrisa sub forma jurnalului intim al doctorul suedez Tyko Gabriel Glas, cartea exploreaza dilemele morale inerente meseriei de medic (etica eutanasiei si cea a avorturilor, de exemplu), dar si dilemele si intrebarile mai marunte ale vietii cotidiene.

Intriga cartii e prezentata foarte bine pe site-ul editurii si nu as mai adauga nimic, cartea e indeajuns de scurta. Scriu in schimb cateva fragmente:

„Cand ii aud pe oameni ridicand in slavi frumoasa natura a arhipelagului, cred ca au cu totul alte lucruri in cap si, daca cercetez mai indeaproape, banuielile mele se adeveresc intotdeauna. Unii se refera la aerul proaspat si la locurile placute de scaldat, unii la barcile lor cu panze, altii la bibani si, dupa ei, toate intra la rubrica: natura frumoasa. Vorbeam mai deunazi cu o tanara indragostita de arhipelag, dar din conversatie a reiesit ca, de fapt, ea se gandea la apusurile de soare si poate la vreun tanar student. Uita ca soarele apune peste tot si ca studentul e deplasabil”. (p. 55).

„Ma intreb adesea ce gen de natura mi-as alege daca n-as fi citit niciodata o carte sau n-as fi privit niciodata o opera de arta. Poate ca atunci nici nu mi-ar trece prin cap sa aleg – poate ca atunci arhipelagul, cu movilitele lui, mi-ar fi de-ajuns. Toate gandurile si visele mele despre natura sunt cladite, probabil, pe impresiile capatate din literatura si arta. Arta e cea care mi-a dat dorul de a ma plimba pe pajistile inflorite din preajma Florentei, de a ma legana pe marile lui Homer si de a ingenunchea in dumbravile sacre ale lui Böcklin. Ah, ce-ar fi in stare sa vada sarmanii mei ochi daca ar fi lasati fara calauza, fara acesta o suta sau mie de invatatori si prieteni care au compus si imaginat si vazut pentru noi ceilalti.” (pp. 60-61).

Si, pentru ca Doctor Glas e totusi o carte despre o crima:

„Daca pui un pic de cianura de potasiu intr-un pahar cu vin sau ceva asemanator, moartea e instantanee, paharul iti pica din mana pe podea si e limpede pentru absolut oricine ca e vorba de sinucidere. Asta nu-i mereu tocmai bine. Daca iei, in schimb, una din pilulele mele si bei dupa aceea un pahar cu apa, mai dureaza vreun minut, doua, pana se dizolva pilula si isi face efectul, ai timp sa-ti pui linistit paharul inapoi pe tava, sa te asezi comod pe un scaun la focul sobei si sa-ti deschizi Aftonbladet. Si deodata te prabusesti. Medicul constata o apoplexie. Daca se face autopsia, se descopera, desigur, otrava. Dar daca nu exista suspecti sau imprejurari interesante din punct de vedere medical, nu se trece la autopsie. Si nu se poate spune ca exista asemenea imprejurari, daca cineva are un atac in timp ce citeste Aftonbladet si isi fumeaza trabucul dupa cina”. (pp. 70-71).

Bonus:

Un articol despre Söderberg in Romania Literara.

Un articol despre Doctor Glas scris de Margaret Atwood (cea care a semnat si prefata celei mai recente editii englezesti a cartii) si o colectie de recenzii mai lungi si mai scurte.

Read Full Post »