Feeds:
Articole
Comentarii

Ceva mai convingător decât „reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea prin orice mijloace […], punerea la dispoziția publică […], stocarea permanentă sau temporară […] reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale”:

Quant à celui qui oserait dénaturer le sens de ce livre, renverser une des bases sur lesquelles il repose, obscurcir la clarté du texte ou jeter du doute sur un passage, par suite d’altérations ou de changements, par des extraits ou des résûmes; celui enfin qui se permettrait de l’attribuer à un autre auteur, qu’il soit l’objet de la colère divine et d’un prompt châtiment!

Puisse-t-il être accablé de calamités qui épuiseront sa patience et dont la pensée seule frappera son esprit de terreur! Qu’il devienne un exemple pour ceux qui savent, une leçon pour les intelligents, un signe pour ceux qui réfléchissent! Que Dieu lui retire tous les bienfaits dont il l’avait comblé! Que le créateur du ciel et de la terre lui enlève les facultés et les dons qu’il lui avait accordés, à quelque secte et à quelque opinion qu’il appartienne! Dieu est tout-puissant! Nous avons placé cette menace au début de ce livre, et nous l’avons répétée à la fin, pour qu’elle retienne celui qui pourrait céder à une pensée coupable ou qui succomberait à un désir criminel.

Qu’il redoute Dieu, son Seigneur, qui le voit! qu’il tremble devant l’avenir qui l’attend! car le temps est restreint, la distance est courte, et c’est vers Dieu qu’il faut retourner.

Din Al-Masudi, Les prairies d’or (Muruj adh-dhahab wa ma’adin al-jawahir, 947 AD), La societé asiatique, Paris, 1861, vol. 1, traducere de Barbier de Meynard și Pavet de Courteille.

În altă ordine de idei, recenziile se vor relua curând, promit.

Viata ca un joc de crochet

Autor: Kate Atkinson
Titlu: Viața ca un joc de crochet (Human Crochet, 1997)
Editură: Leda, București, 2013; 480 pagini; 45 RON
Traducere: Irina Negrea
Nota dată de mine: ** și jumătate (din 5)

Englezoaica Kate Atkinson nu m-a dezamăgit până acum, dar iată că după excelentele romane publicate anterior la Leda (În culisele muzeului (2006), Istorii de caz (2007) și După faptă și răsplată (2011)) am dat totuși și de o carte mai slăbuță.

Cei care au citit câte ceva de Atkinson știu cam cum scrie: multe jocuri de cuvinte, intrigi îndrăznețe și amuzante și o inteligență care sclipește din fiecare pagină. Toate astea sunt prezente și în Viața ca un joc de crochet, dar din păcate autoarea a ales să se aventureze în niște teritorii cam mlăștinoase în care nu poate avansa prea bine, și, pentru prima oară, stilul ei șugubăț nu se potrivește deloc cu intriga.

Toate sunt bune la început: aflăm, în primul capitol, povestea fascinantă a pădurii Boscombe și a familiei de nobili care a avut-o în proprietate de-a lungul secolelor. Importantă pentru mai târziu e strania întâmplare cu dispariția în neant a nevestei ultimului mare nobil Fairfax, care pleacă într-o bună zi la plimbare prin pădure și nu se mai întoarce.

Mulți ani mai târziu, tânăra Isobel Fairfax, stră-stră-strănepoata frumoasei dispărute, încearcă să înțeleagă de ce istoria pare să se repete: și mama ei, Eliza, a dispărut printre copaci în timpul unui picnic în pădurea Boscombe (ce-a mai rămas netăiat din ea) și n-a mai fost găsită niciodată.

Isobel și fratele ei încearcă să își recompună mama din ultimele ei rămășițe pământești – o pudrieră, un pantof, o șuviță de păr. Pe măsură ce înțeleg că explicațiile care li s-au dat când erau mici sunt incompatibile cu amintirile lor despre mama pierdută, copiii, și mai ales Isobel, scapă tot mai mult de sub iluzia realității și ajung să trăiască întâmplări pe cât de imaginare, pe atât de îngrijorătoare. Crime se fac și se desfac, copii se abandonează pe la uși și se recuperează mai apoi, tați își mărturisesc crimele și se dezic apoi de ce-au spus, iubiți provoacă accidente mortale doar pentru a învia a doua zi pentru a fi victimele altora.

Există un pic de Philip K. Dick în toată joaca asta de-a realitatea, dar din păcate lipsește ideea, totul se încheie cât se poate de confuz și nu e deloc limpede dacă autoarea a vrut să spună ceva cu romanul acesta.

Există, e drept, câteva părți bune – personaje plăcute, ca de obicei la Atkinson, cu povești personale interesante și cu dileme pe alocuri foarte umane, descrierea extrem de interesantă a Angliei rurale și-a moravurilor familiilor scăpătate de nobili și considerarea rolului nobilimii engleze în dispariția naturii sălbatice a Marii Britanii. De la Kate Atkinson mă așteptam însă la ceva mai mult.

Annabel

Annabel

Autor: Kathleen Winter
Titlu: Annabel (Annabel, 2010)
Editură: Polirom, Iași, 2012; 352 pagini; 35 RON
Traducere: Ana Tănasă
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Annabel e romanul de debut al lui Kathleen Winter, o scriitoare care și-a petrecut mulți ani din viață în marele nord canadian. Romanul a primit în 2010 Thomas Head Raddall Atlantic Fiction Award și a fost adaptat pentru radio de BBC.

Într-o zonă izolată a Labradorului, sus în Nord, oamenii trăiesc în anii ’80 așa cum trăiau și strămoșii lor: bărbații pun capcane, vânează și pescuiesc, iar femeile stau pe lângă casă și văd de copii și de gospodărie. Familiile stau împreună doar iarna, un aranjament care pare să îi mulțumească atât pe bărbați cât și pe femei, oameni dintr-o bucată care preferă singurătatea și liniștea.

Nașterea unui copil hermafrodit e și nu e problematică pentru acești oameni: obișnuiți cu faptul că fiecare vecin și-a dezvoltat în singurătate idiosincrazii mai mult sau mai puțin bizare, ei acceptă ciudățeniile biologice cu mult mai mult calm decât ar face-o niște orășeni. În același timp, destinul unui copil nu poate să ia o formă decât dacă e bărbătesc sau femeiesc, se impune deci atribuirea unui gen și-a unui rol.

Cam asta e povestea lui Wayne, un copil născut și fată, și băiat, în mod egal. Părinții lui sunt nevoiți să aleagă un gen pentru el, și îl aleg pe cel masculin, și apoi sunt nevoiți să ignore puseurile de feminitate ale copilului, până în momentul în care îi pot spune adevărul despre el. Conflictul principal din roman va fi cel dintre copilul care își dorește să fie o persoană întreagă (chit că va fi perceput de ceilalți ca o aberație a naturii) și părinții care și-ar dori ca el să ajungă o persoană (de orice gen) cu o viață împlinită. Întrebarea e dacă vreuna dintre aceste căi e de fapt posibilă – poate să se dezvolte și să înflorească o persoană atât de diferită? Poate ea să mascheze părți ale făpturii sale, pentru a se camufla în societate?

Mi s-a părut că autoarea simplifică destul de mult problematica apartenenței la un gen și conflictele care apar din ambiguitate și că ignoră aspectele legate de construirea propriei identități pentru a le aborda doar pe cele ale integrării sociale – nu sunt convinsă că un tânăr de ambe sexe nu s-ar (se) zbate cu unele întrebări legate de cine e el pentru el, nu pentru societate. Din acest punct de vedere Middlesex a lui Jeffrey Eugenides mi s-a părut mult mai bine gândită.

Mi-a plăcut însă enorm descrierea naturii și a oamenilor din Labrador. E adevărat că întâmplările din roman se petrec în anii ’80 și că e posibil ca lucrurile să mai fi evoluat de atunci, dar impresia de pace cu natura și de liniște pe care o lasă comunitatea în care crește Wayne mă îndeamnă să încerc să ajung la un moment dat și pe acolo.

Războiul Z

Razboiul Z

Autor: Max Brooks
Titlu: Războiul Z (World War Z, 2006)
Editură: Trei, București, 2012; 448 pagini; 39 RON
Traducere: Bogdan Perdivară
Nota dată de mine: *** (din 5)

Lumea care se respectă a scris despre cartea asta încă de prin 2007 și am reținut de atunci că dacă e să citesc un singur roman despre zombi atunci ar trebui să îl aleg pe acesta. Cum subiectul mi s-a părut mereu penibil nu m-am grăbit, însă, și am așteptat liniștită filmul și/sau traducerea în românește, care, iată, a apărut prima.

Războiul Z adună mărturiile supraviețuitorilor marelui război dintre oameni și zombi dintr-un viitor apropiat. Interviurile sunt grupate pe capitole tematice – începutul epidemiei de zombi, marea panică cauzată de primele hoarde, disoluția civilizației umane și, în final, revanșa împotriva morților-vii.

Din pricină că Războiul Z e singura carte cu zombi pe care am citit-o vreodată nu pot face prea multe comparații și paralele; mi s-a părut că imaginea zombi-ului e destul de regulamentară – oameni reanimați care se târâie, gem, își pierd părți ale trupului pe drum și mușcă din trecători. Mi se pare că am auzit și că tema apocalipsei produsă de zombi de destul de clasică și că am mai văzut scurte secvențe cu eroi americani dând în zombi ca la fasole.

Ce mi-a plăcut în schimb e fost ampla privire socială și geopolitică a autorului, care explică în Războiul Z cum o plagă rizibilă reușește să anihileze cu succes mare parte din omenire. Motivele sunt limpezi: lipsa gândirii strategice, societatea care cultivă prostia și dependența de tehnologii și instituții care dispar rapid în caz de dezastru, incapacitatea oamenilor de a colabora și alte tare asemănătoare. Din acest punct de vedere, faptul că Max Brooks a ales pe post de călăreț al apocalipsei zombiul e foarte potrivit: ideea generală ar fi că nu e nevoie să ne închipuim cum omenirea e distrusă de lucruri mari (bombe, nove, alieni), că nu-i nevoie decât de un amărât de copil zombificat pentru ca totul să se ducă pe apa sâmbetei.

Văzuți din această perspectivă zombii devin suportabili, ca mecanism literar, tare mi-e însă teamă că Războiul Z nu și-a adus vreo contribuție la cooptarea mea printre fanii genului atâta timp cât nici măcar ea nu pare să îi considere prea breji pe eroii principali.

Am remarcat, citind alte recenzii, că unii din cei cărora le plac cărțile cu zombi îl critică pe Max Brooks pentru că Războiul Z e scris sub formă de reportaj, pentru că personajele nu au parte de suficient de multă atenție pentru a deveni simpatice sau memorabile și pentru că tot felul de povești secundare nu sunt încheiate cum trebuie. Semnalez deci aici aceste caracteristici, care nu m-au deranjat deloc (mai degrabă au dat un pic de ritm acolo unde, pe sute de pagini, putea să se afle doar „și atunci au venit și pe jumătate din noi i-au mâncat”).

În sfârșit, cea mai bună ideea lui Brooks mi se pare aceea de a sări de la o țară la alta, arătând în ce măsură diferențele culturale despre care există atâtea discuții și atâtea bancuri fac vreo diferență atunci când vine spre tine hoarda de zombi. Pe locul doi e ideea că după apocalipsă țăranii care știu să facă un țarc de găini dintr-un lighean, trei șuruburi și niște paie vor ajunge să îi calce pe cap pe intelectualii de mai an și îi vor reeduca la locul de muncă, la depănușat porumb. Și, bineînțeles, ideea că tot câinele este cel mai bun prieten al omului și că cei cărora nu le plac animalele merită să piară primii.

O carte citibilă, una peste alta, chiar și pentru cineva căruia nu îi place genul.

Hârtiile masculului

Hartiile masculului

Silviu Gherman, Hârtiile masculului, Curtea Veche, București, 2012; Nota: **** (din 5)

Silviu Gherman a mai publicat până acum un volum de povestiri (Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus, Polirom, 2005) și un roman (Cele mai frumoase creiere, Cartea Românească, 2008). Nu am citit-o pe niciuna, dar am citit despre ele și am rămas cu impresia că scrie un soi de punk.

Despre Hârtiile masculului am citit mai mult de bine, deși mi s-a părut că recenzorii manifestă o oarecare confuzie în privința încadrării romanului într-un gen – ba că e un soi de steampunk fără a fi SF, ba că e fantastic, ba că e satiră swiftiană și câte și mai câte. Fără a avea pretenția că știu mai bine decât ei, o să încerc să povestesc cum mi s-a părut mie, adică, până la urmă, oarecum SF.

Adunate în acest volum sunt notițele unui bărbat dintr-o epocă viitoare și de după apocalipsă. Făptură efemeră și lipsită de drepturi, el le servește pe cledane, niște post-femei gigantice, nemuritoare și atotputernice, cel puțin în ceea ce îl privește. Cledanele, la rândul lor, o servesc pe Elisabeta Rakowicz, singura supraviețuitoare a apocalipsei, cea care le-a creat cu ajutorul ultimelor mașini „gemotice” din lume, cea care le-a programat să o iubească și să o asculte întocmai.

Problema ar fi aceea că Elisabeta Rakowicz e o femeie mărginită și un pic într-o ureche, iar societatea pe care a izbutit să o crească din cenușa celei vechi îi seamănă întocmai. Cledanele își ignoră misiunea (cea de a apăra orașul de aricii-de-sânge) și preferă să bea și să îi abuzeze pe masculi, ucenicele lor, croacele, se pierd în dispute sterile și uită să mai analizeze ultima mașină „gemotică” care le mai stă la dispoziție, iar masculii sculptează rahat (și nici măcar nu o fac prea bine) sau cară aiurea terci de gulii.

Recuzita SF de care se ajută Silviu Gherman e demnă de atenție: mașini care reciclează materia organică și creează făpturi mature și funcționale (păcat că multe dintre ele sunt pisici), animale ciudate născute din apocalipsa, femei gigantice înveșmântate în tablă, sculpturi bizare, programare mentală și câte și mai câte (cu excepția notabilă a oricărui element steampunk). Toate sunt puse în slujba unei satire a lumii de azi și a celor care o populează.

Nu-mi doresc să știu cine a fost modelul pentru Elisabeta Rakowicz (scurta prezentare a autorului pare să indice faptul că romanul s-a născut din anumite dezamăgiri), dar până la urmă romanul e, dincolo de o urmă de război privat, o extrapolare a anumitor metehne feminine și, mi s-a părut, românești. Tendința de a te da mai deșteaptă, de a reduce lucrurile complicate și importante la puținul pe care îl înțelegi din ele, de a drege cu sârmă reactorul nuclear și de a decreta că dacă toți spun că ai tricotat ceva urât atunci tu, ca dictatoare, vei redefini din temelii toate criteriile estetice, toate astea sună cunoscut și miștoul lui Gherman e mai crud decât cruda soartă a masculilor viitori.

Hârtiile masculului e un roman brutal pe alocuri, grotesc, o subordonare interesantă a tehnicilor SF-ului în slujba satirizării ramurii feminine și românești a speciei umane. Poate fi citit ca SF și are multe de oferit cititorilor români ai genului, care pot însă să fie fericiți că, iată, mai scapă literatură română de gen și la edituri din afara nișei. Nu e o carte perfectă – mi s-a părut că se încheie, fără efort, acolo unde scriitorul s-a plictisit de ea și respectiv că anumite lucruri puteau să aibă ceva mai mult sens -, dar e o carte amuzantă, nonconformistă și scrisă, în mare parte, bine.

Cred că dacă Silviu Gherman ar fi scris în engleză la ora asta ar fi fost deja invitat să cuvânte despre prostia umană alături de Will Self. Vestea bună e că nu îl ajunge din urmă pe acesta în privința scârboșeniei – recomand deci cartea și celor cărora le place, măcar ca principiu, literatura punk, dar nu au mereu metoclopramid pe acasă.

Victimele inocente si colaterale ale unui sangeros razboi cu Rusia

Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, Polirom, Iași, 2012. Nota: *** și jumătate (din 5)

Îmi place publicistica lui Liviu Antonesei și titlul acestui volum de povestiri mi s-a părut, cinstit vorbind, irezistibil; am băgat mai puțin de seamă introducerile de pe coperta a patra și cred că am făcut bine, pentru că titlul volumului mi s-a părut, în final, o introducere mai potrivită pentru tonul și conținutul cărții decât considerațiile despre postmodernism și convenție literară. Nu pricep, de altfel, cum se mai poate vorbi despre o convenție literară contemporană care ar respinge jocul intertextual și alte câteva astfel de jucării, eu aș fi zis că în vremurile acestea este chiar dimpotrivă.

Antonesei se joacă în povestirile mai mult sau mai puțin reușite din acest volum cu literaturizarea realității – avem, în mare parte, povești simple și lipsite de mari semnificații povestite cu mare artă de un scriitor care comentează, printre rânduri, realitatea faptelor despre care scrie, semnificația lor pentru el, decizia de a le scrie așa sau altminterea și așa mai departe.

Cele mai reușite povestiri sunt, după părerea mea, cele care mi-au dat impresia de semi-autobiografie: o povestire despre cum a primit un tânăr pe nume Liviu permisiunea tatălui său de a se considera scriitor și una, la fel de emoționantă, despre niște copii care sunt răniți într-un război cu Rusia care nu a mai avut loc. Amândouă sunt povești despre întâmplări formatoare și despre felul în care ele au fost măcinate și interiorizate de cel care le-a trăit – nu sunt neapărat povești spectaculoase, dar privesc acel gen de întâmplări care par banale văzute din exterior dar care, povestite de cineva care știe ce face, devin semnificative pentru o generație.

Interesantă e și ultima povestire din volum – un dialog dintre scriitor și proza sa despre surse de inspirație, licența artistică și limitele anumitor moduri de a scrie. În rest povestirile mi s-au părut ceva mai slabe – subiectele sunt un pic cam banale și îți dai seama pe măsura ce citești că le vei uita destul de repede. Impresia de final a fost aceea că Antonesei testează puțin apele cu volumul acesta, că se pregătește pentru a scrie ceva mai amplu și mai generos. Sper să am dreptate.

P.S.: În numărul pe februarie al Revistei de Suspans puteți citi recenzia mea la Nepotul lui Dracula de Alexandru Mușina.

Poezie de joi

I sit beside the fire and think

by J.R.R. Tolkien

I sit beside the fire and think
of all that I have seen
of meadow-flowers and butterflies
in summers that have been;

Of yellow leaves and gossamer
in autumns that there were,
with morning mist and silver sun
and wind upon my hair.

I sit beside the fire and think
of how the world will be
when winter comes without a spring
that I shall ever see.

For still there are so many things
that I have never seen:
in every wood in every spring
there is a different green.

I sit beside the fire and think
of people long ago,
and people who will see a world
that I shall never know.

But all the while I sit and think
of times there were before,
I listen for returning feet
and voices at the door.

(From From The Lord of the Rings, The Fellowship of the Ring, book II, chapter III)

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 159 de alți urmăritori