* Mulțumită bunăvoinței anumitor cercuri, am petrecut zilele trecute la Cluj, la TIFF, unde am reușit să văd un număr măricel de filme și să întâlnesc câțiva oameni știuți de pe bloguri (exty și Aron Biro, mai precis, ultimul fiind încă mai hidos la trup și suflet decât m-au lăsat să înțeleg anumite panseuri sefistice timișorene).
Am văzut o sumă de scurt-metraje românești faine, se pare că am progresat și noi – sonorizarea s-a mai reparat iar scenariștii și regizorii s-au mai dezinhibat. Dacă prindeți deci pe undeva vizionări nu ezitați.
Tot la capitolul bunăciuni amintesc de Le chat du rabbin, o adaptare bine desenată a unui BD franțuzesc, SuperClásico, o comedie daneză mirifică și, respectiv, Alpeis, o dramă grecească în care Atena seamănă până la confuzie cu Bucureștiul și în care se dezbat probleme arzătoare precum identitatea și modul în care bărbații le-o impun femeilor din jurul lor.
Am avut parte, desigur, și de vestitele filme cu ăla care merge trei ore prin pustiu și abia apoi se apucă să împuște oameni. Doar că într-unul doi tinerei din State au mers doar prin pustiu, fără a împușca pe nimeni (The Loneliest Planet), iar în altul un evreu a stat și s-a uitat două ore la niște țevi, fără victime colaterale (Hahithalfut).
* Prin amabilitatea cercurilor mai sus amintite am reușit și să citesc primul volum din The Absolute Sandman (Vertigo, 2006, 612 pagini, ***** din 5).
Mult mai puțin groaznică decât mă așteptam, ceea ce nu este rău (mie nu îmi place să mă sperii). Pentru un bedefil de pe filiera franceză/belgiană e nevoie de câteva clipe de adaptare la felul american de-a face comics (dialoguri emfatice și simpluțe…) dar apoi lucrurile merg strună chiar și pentru cineva care nu a citit în viața lui benzi desenate americane.
Mi-au plăcut foarte mult intercalarea firelor narative principale și secundare și poveștile din sau de pe lângă povești, e în mod clar o serie pe care o poți citi întâi pentru că te prinde și apoi pentru a vedea cum te-a prins mai exact.
Evident, primul volum abia mi-a deschis apetitul pentru Sandman; va trebui să cuget dacă să pun bani deoparte pentru a mi-l lua pe al meu.
* Am mai citit și În sălbăticie a lui Jon Krakauer (Humanitas, București, 2012, 240 pagini, *** din 5).
Am remarcat faptul că toată lumea a văzut filmul (regizat de Sean Penn); eu nu auzisem de el până când n-am văzut cartea la librărie.
Povestea e cea a vieții și-a morții lui Chris McCandless, un tânăr tulburat care își petrece ani buni din viață călătorind prin cele mai sălbatice locuri ale Statelor Unite și care moare de foame într-un autobuz părăsit din Alaska.
Jon Krakauer își asumă în această carte misiunea de a-l reabilita pe băiat, despre care scrisese un articol prea puțin informat într-o revistă. Vrând să combată ideile preconcepute sau nu ale oamenilor din Alaska și de aiurea care îl considerau pe McCandless un băiat arogant, nepriceput și nepregătit, Krakauer examinează motivele care au dus la moartea lui și greșelile mici care l-au costat viața și le compară cu experiențele altor oameni care au dat piept de capul lor cu sălbăticia.
Cartea e interesantă din mai multe puncte de vedere – e o istorie schițată a visătorilor care au abandonat pentru perioade mai lungi sau mai scurte civilizația și au încercat să trăiască o viață cât mai apropiată de natură, conține citate dintr-o pleiadă de scriitori care au romanțat până la crimă traiul solitar în sânul naturii, e, în sfârșit, o biografie decentă a unui tânăr reprezentativ pentru un anumit segment al societății americane.
În ciuda interesului subiectului nu am putut însă să nu remarc faptul că documentarul, sau ce o fi, e structurat absolut haotic, cu paranteze și sub-paranteze și panseuri băgate în text fără nici o noimă. Tot la minus trebuie să trec, cu regret, și faptul că Jon Krakauer nu reușește, până la urmă, să convingă de faptul că moartea lui McCandless a ținut de nenoroc, nu de tâmpenie. Un om care pleacă în Alaska fără hartă, busolă, topor, hrană suficientă și pricepere în ale locului și care stă luni întregi pe fundul său, tot mai slăbit, în loc să caute ajutor nu e doar ghinionist, oricum ai întoarce lucrurile. Probabil că îi poți spune „tulburat” și încheia povestea, fără a mai clădi sofisme menite să îl albească.
Trei puncte pentru poveștile vânătorești cu alpiniști, pentru aplecarea înspre literatura evadării în pustiu și pentru documentare.
* Am terminat de citit și The Mammoth Book of Mindblowing Science Fiction precum și Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami. Sper să apuc să scriu mai pe larg despre ele săptămâna viitoare.
Ce panseuri sefistice timisorene, daca nu te superi?
Sandman e un roman grafic excelent. Inca nu l-am terminat insa.
eu abia astept sa citesc „In salbaticie”, e genul de carte care imi incita curiozitatea. filmul l-am vazut acum ceva timp si m-a impresionat, l-am tinut minte. sunt curioasa daca filmul si cartea au aceeasi perspectiva privind motivatia lui McCandless de a pleca de-acasa si a trai izolat de lume…
@richie16 – Dacă nu știi de ele probabil că nu are rost să te enervezi acum… înjurături tâmpite dinspre Helion înspre oameni care nu au făcut plecăciune.
Abia aștept să citesc și eu continuările la Sandman.
@roberts – Am înțeles că în film diferă povestea morții lui McCandless, în sensul că în carte se presupune că a mâncat niște semințe mucegăite, în film că s-a încurcat și a mâncat unele otrăvitoare. Despre alte diferențe nu știu, deși probabil că sunt.
@adina: sunt uluita complet ca cineva atat de dragut si tolerant ca tine a putut sa scrie asa ceva despre Aron! sunt convinsa c-ati interactionat intr-un moment / context nepotrivit (adica stiu…)
n-o sa te pot convinge eu acum ca gresesti, stiu, dar te rog acorda-mi mie macar the benefit of the doubt! 🙂
@capricornk13 – Apoi eu glumeam… Fireste ca e baiat bun 🙂
LOL! Astea-s glume de-ale voastre ardelenesti (in varianta banatzeana!) gen Ion se duce la Gheo si-i da o palma zdravana. Gheo, dupa juma de ora il intreaba dac-o dat in gluma sau in serios si i se raspunde ca serios. Apai ase, ca mie nu-mi plac glumele-astea!
@caprikorn: ba are dreptate adina, desi numa’ parţial: hidosu’ e biro de-a dreptu’ la trup. la suflet nu-i, că n-are, şi l-a vîndut acu’ vreo trei ani. 🙂
Râdem, glumim 🙂
aşa-i, glumim noi, glumim. da’ ăla tot aron rămîne la trup, vai de capul lui. 😀
nu-i destul ca-s gras si nu ma plac femeile ca faceti si voi misto de mine?
Hm, tu nu ai pus smiley… Hm. Si le-am zis sa se potoleasca.
era să leşin cînd am citit aia cu Biro :)))))
:))