Dr. Bloodmoney

Autor: Philip K. Dick
Titlu: Dr. Bloodmoney, or How We Got Along After the Bomb
Editura: Gollancz, UK, 2000; 304 pagini; 30 RON
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Prima editie a acestui roman a aparut in 1965; Dick ezita asupra titlului, intre In Earth’s Diurnal Course si A Terran Odyssey. Editorului cartii i-a venit pana la urma ideea de-a face o trimitere spre un oarecare film despre dragostea fata de bombe. O prima particularitate a romanului e folosirea unui povestitor lucid – Stuart McConchie, un vanzator de televizoare din Berkeley, California. El incepe fiecare zi de munca maturand trotuarul din fata magazinului in care lucreaza, uitandu-se la domnisoarele care trec pe strada, vorbind cu vecinii si uneori observandu-i pe oamenii care intra in cabinetul psihiatric din apropiere.

Lumea lui Stuart se schimba in ziua in care el il vede intrand in respectivul cabinet pe Dr. Bruno Bluthgeld, un fizician din a carui vina fusesera lansate in 1974 cateva bombe nucleare zice-se inofensive. Norii radioactivi migrasera insa spre SUA, iar rezultatele (boli congenitale, mutatii) nu se lasasera asteptate. Bluthgeld asigurase guvernul ca norii vor merge spre URSS, iar vina, combinata mereu cu dispretul fata de o tabara sau alta, l-au dus pana la urma pe canapeaua psihiatrului Stockstill.

Vizita la psihiatru nu ii aduce alinare lui Bluthgeld; ea urmata de detonarea catorva bombe nucleare deasupra teritorului SUA (vom vedea mai departe de ce sunt importante starile sufletesti ale lui Bluthgeld). Orasele ajung sa fie ruine post-atomice, oamenii mananca soboloani mutanti, apoi se prind ca impreuna e mai bine si pun pe picioare puncte de prim ajutor, puncte de distributie a ratiilor alimentare si, in cativa ani, chiar si mici magazine si fabrici.

La tara viata e mai usoara, mai putin violenta, mai bogata. Intr-o astfel de regiune rurala se refugiaza Bluthgeld si alte cateva personaje centrale ale cartii. Norocul americanilor e ca in ziua cataclismului fusese lansata pe orbita o racheta menita sa ajunga pe Marte, deci plina de provizii si de aparatura sofisticata. Cea mai importanta incarcatura a rachetei e insa un cosmonaut, blocat in ea decenii la rand si care comunica cu oamenii de jos, ii anunta cum va fi vremea, le pune muzica, le spune stiri din alte regiuni ale globului, le citeste carti si, cel mai important, ii pune in legatura unul cu celalalt. Intamplarile se precipita in momentul in care are loc un atentat la viata lui Bluthgeld, cand omul devine iritat si isi da pe fata adevaratul caracter. Dupa distrugerea lui omenirea poate cladi in pace un nou viitor.

Cartea e, cel mai mult, un portret al unei lumi post-atomice care a scapat destul de usor. Dick isi imagineaza cum ar putea supravietui oamenii in aceste conditii, intrand si in chestiuni de detaliu (modul in care oamenii isi schimba sau nu parerile despre ce e normal si ce nu e, ura fata de inamic si ura fata de omenire si tot asa). Cartea mi-a placut – e o distopie scrisa destul de regulamentar, logica, nu e usor de uitat, cu imagini vii si percutante. Are si un prolog in care Dick explica de ce a dat-o in bara cu predictiile si de ce distopiile nu isi prea pot propune sa descrie ce se va intampla.