Autor: Adina Rosetti
Titlu: Deadline
Editură: Curtea Veche, București, 2010; 193 pagini; 25 RON
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)
Adina Rosetti e jurnalistă (colaborează cu Dilema Veche și Dilemateca, a lucrat la Time Out București și e redactor la Elle-ul nostru autohton). În 2010 a debutat și ca scriitoare cu romanul Deadline, o carte primită cu destul de multă căldură de cititori și de un număr de critici literari.
Roman al generației X din România, Deadline are ca punct de pornire decesul din prea multă muncă al unei tinere de nici treizeci de ani. Angajată ca Project Manager la o corporație care-i dă de făcut tot mai multe rapoarte și dosare, Miruna Tomescu uită să mănânce, uită să meargă la medic ca să vadă de ce leșină tot mai des, uită să doarmă și să-și hrănească motanul și, într-o zi, inima ei uită să mai bată (în ciuda faptului că spiritul mai avea nevoie de ea măcar pentru câteva ore, pentru a termina un raport urgent).
Nu s-a scris foarte mult la noi despre viața corporate pe care o duc foarte mulți tineri de vârsta Mirunei și a autoarei acestui roman (și a mea, dacă mă gândesc bine…). Pe-afară lucrurile stau altfel, există zeci și sute de romane „profesionale”, dar la noi angoasele și tribulațiile micului angajat de birou au fost în bună măsură neglijate de scriitorii contemporani. Deadline abordează deci un subiect proaspăt, aproape neatins, și are în plus meritul de a descrie fără exagerări și fără omisiuni obiectul de studiu ales. Avem bârfe la cafea, mailuri virale și congregații de bloggeri, neveste isterice care urlă în fiecare noapte la șefi de departament deja extenuați, motani neglijați care își clădesc propriile lumi onirice, părinți care își îndeamnă copiii să ajungă șefi și să aibă salarii bune, dar să se și căsătorească, să le facă și nepoței, să ajungă la o ipotetică greutate ideală și să mai ia cu ei spre capitală niște oale cu sarmale și niște cozonaci, să aibă ce să îmbuce în pauza de masă.
Și îi avem, bineînțeles, și pe tinerii corporatiști, cu ochii lucindu-le mereu albastru din cauza ecranelor de care nu se dezlipesc și cu micile celule cenușii intrând din când în când în convulsii pricinuite de întrebarea „ce fac eu totuși aici?”. Miruna a fost una dintre ei, dar ea nu a mai apucat să își pună prea multe întrebări. Rămân în urma ei un șef uluit, un amant care alesese comoditatea și un programator care și-ar fi dorit să fie regizor și care încearcă să facă un film despre Miruna. Și un motan care descoperă treptat libertatea. Și, dintr-un motiv sau altul, un om fără adăpost care știe să facă colaje geniale și care are o poveste frumoasă, deși fără mare legătură cu cea a Mirunei. Fiecare dintre ei își va aduce contribuția, după puteri, la deslușirea imaginii acelei fete care a muncit prea mult, iar când fiecare va fi sfârșit ea va fi în sfârșit liberă.
Deadline e un roman plăcut de citit dintr-o serie de motive: e scris limpede și fără artificii stilistice inserate pentru efectul artistic, umanizează lumea clinică a birourilor corporate dând glas oamenilor care își duc în ele mare parte din viața lor și creează în jurul unor persoane și evenimente despre care am citit cu toții în presă o poveste de viață care ar putea fi adevărată. Cele mai bune capitole mi s-au părut cele în care e prezentată familia Mirunei (o familie provincială înțepenită de-a binelea în discuțiile și ritualurile unei epoci mai fericite care s-a sfârșit demult) și, evident, cele în care ia cuvântul motanul Ben.
Am, bineînțeles, și câteva obiecții. Autoarea se folosește de un pic cam multe locuri comune (orașele de provincie sunt invariabil prăfuite, la fel și orice sub-ansamblu al lor, inclusiv borcanele și caserolele pline cu plăcinte și murături cu care aleargă după tine rudele de profil). Mai grav e că ea nu prea reușește să treacă dincolo de clișeele despre oamenii care lucrează la multinaționale – reușește, e drept, să insereze un pic de fantastic în lumea lor, dar acesta va deveni de actualitate doar dacă ești mort și/sau evadat de-a binelea din continuum-ul locuit de ceilalți.
În sfârșit, am o strângere de inimă destul de serioasă în legătura cu folosirea in extenso a biografiilor unor oameni reali pentru a crea o lume ficțională (e vorba de Raluca Stroescu și de Ion Bârlădeanu, doi oameni despre care a curs ceva cerneală acum câțiva ani). Am urmărit prin presa literară străină destule dezbateri aprinse despre „vampirizarea” dramelor altora și despre „plagiatul spiritual” pentru a ști că e riscant să brodezi pe marginea unor biografii prea reale. Cele două persoane amintite mai sus nu sunt pur și simplu arhetipuri, nenumărate date reale ale vieților lor se recunosc cu ușurință în romanul Adinei Rosetti. Avantajul e că totul pare real (pentru că a fost, în mare măsură). Dezavantajul e că m-am gândit mereu la Raluca în timp ce citeam despre Miruna, și poate că acea tânără, dincolo de detaliile biografice reținute de presă, a avut o altă viață și n-a semănat cu Miruna deloc.
Dincolo de toate acestea, Deadline e un roman proaspăt despre lumea în care cu grație evoluăm și merită citit măcar pentru a vedea posibilitățile realismului aplicat lumii extrem de contemporane.
Alte păreri:
Marius Chivu în Dilema Veche
Dan C. Mihăilescu în emisiunea Omul care aduce cartea
Bianca Burța-Cernat în Observator cultural
Alina Purcaru pe Bookaholic
Bogdan Voicu
Și, bonus, un interviu cu autoarea în Crumbs Magazine.
Mai, o am si eu asa ca am citit pe diagonala recenzia ta, cred ca o sa-i dau o sansa. Imi era insa frica de ideea ei, imi era teama sa nu fie un subiect OTV-ist dezbatul pe larg sau asa ceva… dar am incredere in ce ai spus 😉
@Bianca – Pai sper sa iti placa 🙂 Nu mi s-a parut deloc OTV-ista cartea, e urbana mai degraba, cu limbajul si preocuparile aferente 🙂
Inca o carte de pus pe lista de lecturi 😀 Din ce ai descris tu, chiar mi-ar placea sa o citesc, desi am avut recent o mare dezamagire cu un scriitor roman contemporan (nu foarte cunoscut, ce-i drept, care a mai si murit intre timp :D) Dar subiectul e destul de proaspat si daca autoarea stie cat de cat sa scrie, cartea e promitatoare.
@Andra 🙂 – Eu nu citesc foarte des autori români contemporani pentru că nu prea știu cum să îi iau… M-au dezamăgit destul de mulți, motiv să cred că îmi lipsește organul necesar receptării prozei lor. Cu Deadline n-am avut problema asta, e scrisă cum îmi place mie (există propoziții fără nici un adjectiv 😀 ).
Ce scriitor nu ți-a plăcut?
George Vasilievici – Viseptol. Ma rog, despre morti numai de bine, dar cartea chiar mi s-a parut freaky si cam fara sens, desi la inceput parea promitatoare. Sau poate n-am inteles-o eu.
@Andra 🙂 – N-am citit. Titlul e freaky in sine 😀
Bine ca n-am castigat Viseptolul la concursul de la Bookaholic… m-am multumit doar cu Hotul de Umbre 🙂
Cred ca o sa primesti destule comentarii la recenzia cartii scrisa de catre Adina.
Suntem multi corporatisti pe aici…
Corporatiile, parerea mea, nu sunt nici mai bune nici mai rele decat alte organizatii de business. Vorbesc despre Romania.
Oamenii care lucreaza in ele sunt obisnuiti. Oameni pe care ii intalnesti peste tot.
Este adevarat ca Raluca este un simbol. N-am prea auzit sa moara cineva de epuizare printre angajatii primariei vreunui sector bucurestean (emblematica entitate, pentru mine, din cauza indolentei angajatilor). Nu stiu cum e la Cluj… ah, am auzit ca a fost arestat primarul…
Este adevarat ca uneori corporatistii ajung sa fie lipsiti de dimensiunea umana a vietii, uita sa isi hraneasca sufletul, etc. Nu toti insa.
@adinab
„Am, bineînțeles, și câteva obiecții”
Ce inseamna acel „bineinteles”? 🙂 Adica nu ai citit niciodata o carte la care sa nu ai obiectii si ti-ai pierdut sperantele ca vei citi asa ceva intr-o zi? Asadar, la orice carte, ai, bineinteles, si obiectii.
@oc – Mă refeream mai degrabă la nota pe care i-am dat-o cărții (3 jumate din 5). Dacă n-aș fi avut obiecții atunci nota ar fi fost 5, desigur 🙂
Am citit și cărți la care n-am avut nimic de mârâit; cel mai recent exemplu e Călătoria elefantului de Saramago 🙂
@Viorel – Știu oameni care lucrează la stat și care muncesc de le sar capacele și știu și oameni care freacă menta îndelung la biroul din corporație și apoi stau o oră peste program în fiecare zi, ca să vadă șefii că ei sunt dedicați trup și suflet muncii… Cred că are mai puțină importanță unde muncești, mai degrabă cred că există un anumit gen de oameni care se afundă dintr-un motiv sau altul în muncă și nu mai știu când să spună stop. Și corpul săracul te poate trage mult și bine de mânecă, dacă nu îl bagi în seamă se străduie de pomană. Din câte am citit Raluca a murit din cauza unui diabet nediagnosticat, pentru că a amânat să meargă la analize&co, nu de oboseală.
@adinab
Sunt lamurit acum si recunoscator, fireste.
Mai spui ceva care mi-a stirnit curiozitatea: „Eu nu citesc foarte des autori români contemporani pentru că nu prea știu cum să îi iau… M-au dezamăgit destul de mulți”. Ai citit Noapte buna, copii! si Zilele regelui (Radu Pavel Gheo, respectiv Filip Florian)? Sau Radu Cosasu? Poate stau si ei bine la capitolul adjective. 🙂
@oc – De Filip Florian am citit doar Degete mici, care mi-a placut, desi si in ea mi s-a parut ca tot ce tine de „provincie” e simplificat mult. De Radu Pavel Gheo n-am citit nimic pana acum, am cumparat cate ceva de el dar inca nu m-am avantat sa si citesc.
Am auzit numai lucruri bune despre Teodosie cel mic (Razvan Radulescu); pe ea n-am citit-o inca numai pentru ca nu o mai gasesc prin biblioteca personala, stiu exact unde era dar nu mai e acolo si nici altundeva 🙂 Dar apare ea la un moment dat.
@adinab
Se ascunde? Ii e frica de cite stele or fi deasupra ei? Frumoasa increderea pe care o ai ca o sa isi faca aparitia. Fara nimic amenintator in ea. 🙂
@oc – Da da 🙂 Va aparea daca stie ce e bine pentru ea 🙂
Munca asta mult peste program sau mai precis indiferent de program nu e doar in corporatii. Mi-ar placea sa vad un roman si despre firmele mici, despre antreprenori (fara bla blauri si „povesti de succes”), despre agentii de publicitate sau, de ce nu, despre chioscul de la coltul blocului. Povesti ale Romaniei contemporane, pe bucatele.
Citesc acum o carte despre Mumbai – Maximum City se cheama si e un reportaj – poveste de vreo 600 de pagini cu viata de acolo. E fantastic, de la cum tratezi cu instalatorul si povesti cu functionari pana la mafia locala, Bollywood sau industria porno. Vreau si la noi 😀
@Cristina – De acord cu tine, ar fi o carte faina 🙂
[…] ceva obiectii, Adinei B ii place Deadline. Și nouă ne-a plăcut și am considerat-o necesară, așa că înțelegem. Deadline e un […]