Pigeon English

Stephen Kelman, Pigeon English, Houghton Mifflin Harcourt, Boston, 2011; 263 pagini; 8 EUR. Nota: *** și jumătate (din 5)

Unul dintre romanele nominalizate la premiul Man Booker pe 2011. Impresionant atât datorită imersiunii perfecte în mintea unui băiat din pegra societății engleze (adică negru și trăind în periferia violentă și neagră a Londrei) cât și datorită modului delicat și inocent de a spune lucruri foarte dificile.

Harri Opoku, naratorul din Pigeon English, are unsprezece ani și e din Ghana. A venit împreună cu mama și cu surioara cea mare să trăiască viața cea bună din Anglia. Au ajuns într-un imens bloc cu apartamente a căror chirie e plătită de asigurările sociale și viața lor ar fi într-adevăr frumoasă dacă nu ar exista o trupă de copii nu cu mult mai mari decât Harri care vandalizează spațiile comune, le iau copiilor tribut din mâncarea și banii primiți de acasă și sunt, în general, zurbagii și bullies.

Harri și prietenii lui sunt însă la fel de surprinși ca și adulții atunci când un băiețel din vecinătate e găsit înjunghiat. Toți au senzația nelămurită că știu cine sunt făptașii, dar toți preferă să nu se gândească la asta, să caute pe altcineva, să găsească indicii în firele de iarbă de lângă râu și amprente pe bețele scoase de căței de prin tufișuri.

Harri povestește plin de veselie toate acestea, plin de o sete de viață contagioasă. E un băiat bun și destul de cuminte, care se împrietenește spontan cu animalele de pe lângă bloc, care își iubește familia și care e convins că va fi cel mai bun sprinter din cartier. Kelman a făcut o alegere bună prezentându-ne prin ochii lui viața de la periferie, pentru că Harri umanizează personajele și locurile. Iar acesta este, în final, obiectivul autorului: să ne oblige să vedem o lume violentă și străină prin ochii unui copil care trăiește în ea, și să ne oblige să înțelegem motivele pentru care unii dintre oamenii de acolo sunt violenți și motivele pentru care alții sunt victime ale lor.

Temă foarte actuală, deci, tratată într-un mod care mi-a plăcut (mi-au plăcut mereu romanele cu copii scrise bine și mi se pare lucru mare să reușești să scrii credibil dialogul interior al unui copil și să izbutești și să creezi, dintr-un foc, portretul unui slum).

Mi-a plăcut mai puțin pretenția de realism magic lipsită de convingere personificată de un porumbel-înger care veghează asupra lui Harri și acceptă cu demnitate firimiturile oferite din când în când de băiat. Întâi că nu prea își are locul în carte, nu îndeplinește nici un scop în afară de cel de a îmbârliga puțin lucrurile, și apoi pentru că nici nu e realizată deosebit de bine.

În afară de acest lucru Pigeon English mi s-a părut un roman bun, chiar dacă nu chiar de Booker. Nu știu însă cât e de traductibil – e plin de expresii colocviale care au farmec pentru un vorbitor de engleză, dar din care mi-e teamă că s-ar alege praful dacă ar fi traduse într-o altă limbă. Dacă îl găsiți însă în engleză și aveți chef să intrați o vreme într-o altă lume vi-l recomand, chiar dacă nu e prea comod și nici lumea aceea prea frumoasă.

Poezie de sâmbătă

The Bagel

by David Ignatow

I stopped to pick up the bagel
rolling away in the wind,
annoyed with myself
for having dropped it
as if it were a portent.
Faster and faster it rolled,
with me running after it
bent low, gritting my teeth,
and I found myself doubled over
and rolling down the street
head over heels, one complete somersault
after another like a bagel
and strangely happy with myself.

Poezie de sâmbătă

Risk

by Anaïs Nin

And then the day came,
when the risk
to remain tight
in a bud
was more painful
than the risk
it took
to Blossom.

Ce am mai citit

Julian Barnes, Privind în soare, Nemira, București, 2011; traducere de Mihai Moroiu. Nota: *** (din 5)

A doua încercare de-a o citi a reușit, deși mereu uit că Barnes e mai pedant decât îl țin eu minte. Privind în soare e povestea liniștită a vieții unei femei oarecare, urmărită din copilăria plină de neliniști până la capitularea târzie în fața întrebărilor fără răspuns (dintre care cea mai preocupantă privește motivul pentru care nurca își apără viața cu o neobișnuită vitejie).

Merită citită cel puțin pentru că ne arată un mod nesupărător și deloc ridicol de a trăi feminismul și pentru că înspre sfârșit Barnes trece înspre SF, lăsându-ne să ne imaginăm o lume în care oamenii dezbat scopul și rostul tuturor lucrurilor cu o inteligență artificială care le știe pe toate (și care îți poate elibera, dacă e acolo ajunge discuția, pilule care te ucid rapid și ușor).

Îi dau doar trei puncte pentru că primele câteva zeci de pagini sunt greu de răzbit și pentru că ultimele câteva zeci sunt o idee cam patetice.

Ian McEwan, Solar, Vintage, London, 2011. Nota: **** (din 5)

Numai bună să uit În așternuturi. M-am distrat copios chiar și la o scenă de snowmobil polar scoasă dintr-un roman burlesc și chiar și în condițiile în care personajul principal e hidos și antipatic la minte și la trup.

Michael Beard se numește respectivul personaj, un laureat al Nobelului pentru fizică a cărui misiune este cea de a salva lumea. Nu îi va reuși pentru că și el are metehnele lumii acesteia: în timp ce ea se duce pe copcă mulțumită supraconsumului nostru al tuturor, Beard o oglindește printr-un supraconsum personal la fel de deșănțat. Mănâncă prea mult, îi plac prea multe femei, dorește prea multă glorie, și toate viciile acestea reunite duc la ruină, dacă nu și la disperare.

Poți spune despre Solar că e un soi de fabulă, cu morală și tot ce îi trebuie. Implicit, e o carte care „te ceartă”, care spune câteva lucruri incomode despre răspunderea personală în probleme de distrugere a mediului și a vieții proprii. E însă și o carte veselă și plină de vervă, o coborâre voioasă în infern care te face adesea să zâmbești.

I-am scăzut un punct cărții pentru că mi s-a părut ca McEwan nu pare să fie foarte sigur cum arată umorul acesta (pentru mine a funcționat, dar am citit multe recenzii scrise de oameni cărora nu le-a spus nimic) și pentru că uneori (doar uneori) i s-a văzut strădania de a scrie în stilul său despre personaje și situații care îi sunt destul de atipice.

Alexis Jenni, L’art français de la guerre, Gallimard, Paris. Nota: ** și ceva (din 5)

Abandonată la jumătate, fără mari regrete. Ceea ce promitea să fie amuzant (o retrospectivă a artei franceze a războiului, delicios!) eșuează în considerații și panseuri banale și într-o poveste fără mare interes. E scrisă frumos și artistic, de unde Goncourt-ul pe 2011 probabil, dar substanța cărții e foarte subțirică. Un Goncourt foarte slab.

Cam asta ar fi pe săptămâna aceasta. Dacă doriți puteți găsi în cel mai recent număr din Suspans.ro o recenzie a romanului Cu sânge rece (Truman Capote).

Poezie de sâmbătă

Because You Asked About The Line Between Prose And Poetry

by Howard Nemerov

Sparrows were feeding in a freezing drizzle
That while you watched turned into pieces of snow
Riding a gradient invisible
From silver aslant to random, white, and slow.

There came a moment that you couldn’t tell.
And then they clearly flew instead of fell.

În căutarea oii fantastice

Autor: Haruki Murakami
Titlu: În căutarea oii fantastice (羊をめぐる冒険, 1982)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 324 pagini; 17 RON
Traducere: Andreea Sion
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

După primul Siri Hustvedt bifez, iată, și primul Haruki Murakami. În căutarea oii fantastice e cea de-a treia carte publicată de acest autor și prima pe care a considerat-o demnă de a fi tradusă. Face parte din așa-numita „trilogie a Șobolanului”, alături de cele două romane care au precedat-o, și împarte cu ele personajul principal, un japonez anonim și trecut de prima tinerețe.

Cred că cel mai bun cuvânt pentru a descrie În căutarea oii fantastice e „amuzant”: pretextul întregii povești e haios (o oaie misterioasă care intră în mințile celor pe care îi alege), căutarea oii fantastice e pitorească, iar interpretarea lui Murakami a postmodernismului e proaspătă și pe alocuri foarte simpatică.

Povestea în sine e simplă: într-o bună zi japonezul nostru e smuls din rutina lui zilnică și angajat să caute oaia fantastică care îl bântuise pe un personaj foarte înstărit. Alături de prietena sa (posesoarea celor mai frumoase urechi pe care am putea spera să le vedem vreodată), japonezul pleacă înspre o provincie îndepărtată, în căutarea unui anumit munte și-a unei anumite pășuni. Pe drum se întâlnesc cu oameni diverși, află o mulțime de lucruri, trec prin diverse pericole. Iar la capătul drumul se află răspunsurile și, firește, oaia.

Dincolo de poveste se află întregul dichis: o întrepătrundere fabuloasă de narațiune cât se poate de clasică, jargon de roman polițist, frânturi de melodii faimoase și de elemente de cultura populară americană, totul condimentat cu elemente fantastice și onirice nu atât deosebite cât puse foarte bine în evidență. Și toate acestea merg foarte bine împreună, ceea ce e cel mai frumos.

Toată tehnica asta nu sufocă însă povestea, și nici povestea nu își iese din drepturi. Și nimic nu e foarte serios, e mai degrabă o joacă până la urmă, un exercițiu de ajustare a felului de-a scrie și de adecvare a mijloacelor și tehnicilor la scopul unui roman.

Nu știu dacă e mai bine sau mai puțin bine că am citit foarte multe despre Haruki Murakami înainte să citesc ce-a scris, e limpede oricum că l-aș fi citit puțin altfel dacă nu aș fi știut cum vede el ceea ce scrie. Dar măcar am pornit la lectură știind ce-și propusese autorul să scrie și am putut să judec cartea din acest punct de vedere mai degrabă decât din altele. Și să știu că ce-i mai bun urmează.

Poezie de sâmbătă

If You Forget Me

by Pablo Neruda

I want you to know
one thing.

You know how this is:
if I look
at the crystal moon, at the red branch
of the slow autumn at my window,
if I touch
near the fire
the impalpable ash
or the wrinkled body of the log,
everything carries me to you,
as if everything that exists,
aromas, light, metals,
were little boats
that sail
toward those isles of yours that wait for me.

Well, now,
if little by little you stop loving me
I shall stop loving you little by little.

If suddenly
you forget me
do not look for me,
for I shall already have forgotten you.

If you think it long and mad,
the wind of banners
that passes through my life,
and you decide
to leave me at the shore
of the heart where I have roots,
remember
that on that day,
at that hour,
I shall lift my arms
and my roots will set off
to seek another land.

But
if each day,
each hour,
you feel that you are destined for me
with implacable sweetness,
if each day a flower
climbs up to your lips to seek me,
ah my love, ah my own,
in me all that fire is repeated,
in me nothing is extinguished or forgotten,
my love feeds on your love, beloved,
and as long as you live it will be in your arms
without leaving mine.

The Summer without Men

Autor: Siri Hustvedt
Titlu: The Summer without Men
Editură: Sceptre, London, 2011; 224 pagini; 8 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Siri Hustvedt are o în spate o lungă experiență în lumea literelor: e autoarea a cinci romane, a unui volum de poezie și-a unei multitudini de eseuri și studii de critică literară. E și soția lui Paul Auster, autor cu care nu are însă prea multe asemănări când vine vorba de ce scrie fiecare.

The Summer without Men e povestea Miei, o poetă și profesoară de creative writing care se trezește într-o bună zi că soțul ei vrea să facă o Pauză. Pauza e tânără, franțuzoaică, neurologă, iar Mia e pusă în fața faptului împlinit atunci când Boris, soțul cu care a trăit mai bine de treizeci de ani, se mută cu Pauza pentru o perioadă nespecificată.

Întâi și întâi Mia înnebunește. Ceva se crapă, lucrurile se amestecă și ea ajunge la nebuni, perioadă din care își mai amintește durerea, lipsa de sens a lucrurilor și rușinea că nu își poate aduna mințile înapoi în cap. Nu durează însă prea mult până când își revine și până când pleacă în orășelul natal pentru a petrece o vară alături de câteva femei remarcabile și pentru a cugeta pe îndelete asupra tuturor celor ce s-au petrecut.

Poetică și pansivă, cartea mi s-a părut recomandabilă întâi și întâi pentru că tratează extrem de bine problema solidarității feminine, cu fațetele ei multiple și contradictorii. Nu am citit la vreun autor de gen masculin vreo explorare mai veridică a acestei teme, și probabil că nici nu voi citi.

În al doilea rând, cartea mi-a plăcut pentru că prin poezie și gânduri puse pe foaie și discuții pe sau pe lângă subiect autoarea navighează abil pe apele tulburi ale identității afective și sexuale feminine pornind de la un moment în care acea identitate fusese sfărâmată. Sunt puține lamentații în gândurile Miei, dar sunt multe interogații despre cum iubesc, iartă și urăsc femeile îndrăgostite și femeile părăsite. Chiar mai bine, sunt lucruri spuse de o femeie inteligentă care știe cum să își abordeze propria viață interioară, știe să exploreze suferința fără să o acopere cu văluri de psihologii New Age și alte bazaconii.

În sfârșit, cartea e plăcută pentru că personajele din ea sunt bine scrise, mai ales cel al Miei, și pentru că Siri Hustvedt știe cum să dozeze inteligența și sensibilitatea, gândirea și vulnerabilitatea. Femeile ei par adevărate și mi-a fost foarte simplu să intru în lumile lor pur și simplu pentru că sunt niște lumi care ar fi putut să fie reale.

Sigurul punct în care scârțâie puțin romanul e acela al sensului anumitor segmente. E întâi psihiatrul la care merge Mia, expediat cu foarte puțină considerație atunci când autoarea nu a părut să îi mai poată găsi vreun folos. E și un corespondent misterios care o asuprește inițial pe Mia și apoi îi devine prieten doar pentru a fi apoi lăsat de izbeliște fără menajamente.

Cu această rezervă, pot spune că The Summer without Men e un roman bun, foarte bun chiar, plăcut de citit și bine dus la capăt. Probabil că e mai degrabă un roman pentru femei, datorită temei și-a universului foarte feminin în care se învârte Mia, dar eu îl recomand tuturor celor cărora le plac jocurile literare și romanele psihologice care se îndepărtează de mainstream-ul optimist în genul „Cosmo”.

Poezie de sâmbătă

Shadows in the Water

by Thomas Traherne

In unexperienced infancy
Many a sweet mistake doth lie:
Mistake though false, intending true;
A seeming somewhat more than view;
That doth instruct the mind
In things that lie behind,
And many secrets to us show
Which afterwards we come to know.

Thus did I by the water’s brink
Another world beneath me think;
And while the lofty spacious skies
Reversèd there, abused mine eyes,
I fancied other feet
Came mine to touch or meet;
As by some puddle I did play
Another world within it lay.

Beneath the water people drowned,
Yet with another heaven crowned,
In spacious regions seemed to go
As freely moving to and fro:
In bright and open space
I saw their very face;
Eyes, hands, and feet they had like mine;
Another sun did with them shine.

‘Twas strange that people there should walk,
And yet I could not hear them talk:
That through a little watery chink,
Which one dry ox or horse might drink,
We other worlds should see,
Yet not admitted be;
And other confines there behold
Of light and darkness, heat and cold.

I called them oft, but called in vain;
No speeches we could entertain:
Yet did I there expect to find
Some other world, to please my mind.
I plainly saw by these
A new antipodes,
Whom, though they were so plainly seen,
A film kept off that stood between.

By walking men’s reversèd feet
I chanced another world to meet;
Though it did not to view exceed
A phantom, ‘tis a world indeed;
Where skies beneath us shine,
And earth by art divine
Another face presents below,
Where people’s feet against ours go.

Within the regions of the air,
Compassed about with heavens fair,
Great tracts of land there may be found
Enriched with fields and fertile ground;
Where many numerous hosts
In those far distant coasts,
For other great and glorious ends
Inhabit, my yet unknown friends.

O ye that stand upon the brink,
Whom I so near me through the chink
With wonder see: what faces there,
Whose feet, whose bodies, do ye wear?
I my companions see
In you another me.
They seemèd others, but are we;
Our second selves these shadows be.

Look how far off those lower skies
Extend themselves! scarce with mine eyes
I can them reach. O ye my friends,
What secret borders on those ends?
Are lofty heavens hurled
‘Bout your inferior world?
Are yet the representatives
Of other peoples’ distant lives?

Of all the playmates which I knew
That here I do the image view
In other selves, what can it mean?
But that below the purling stream
Some unknown joys there be
Laid up in store for me;
To which I shall, when that thin skin
Is broken, be admitted in.

Totul contează!

Autor: Ron Currie Jr.
Titlu: Totul conteaza! (Everything Matters!, 2009)
Editură: Pandora M, București, 2011; 460 pagini; 39 RON
Traducere: Gabriella Eftimie
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Ron Currie Jr. a fost comparat în diverse recenzii cu Kurt Vonnegut sau cu Raymond Carver, și într-un anumit sens comparația e potrivită: și el abordează cu umor și candoare probleme grave (și foarte grave) și reușește să spună foarte multe fără să încarce cititorul cu discuții filozofice fără sfârșit.

Totul contează! e povestea unui personaj cu nume deloc simpatic – Junior Thibodeau – care știe încă dinainte de a se naște că lumea se va sfârși în ziua X, anul Y, în timpul vieții lui. E binecuvântat și cu niște protectori misterioși care îi șoptesc nenumărate informații utile despre lumea din jurul lui, cu o inteligență sclipitoare și cu o familie cu nenumărate probleme.

Biografia lui Junior e interesantă în sine și ar fi putut cu ușurință să umple singură un roman. Fratele lui devine dependent de cocaină pe la șase ani iar în adolescență e deja reabilitat și sportiv de performanță, mama lui bea vodca ca pe apă, tatăl acumulează slujbe și nu prea stă pe acasă și așa mai departe. Ceea ce ar fi putut să fie o simplă dramă de familie e înnobilată însă de ideea că altă lume mai bună nu va exista, de nevoia de a găsi un sens celor ce se petrec și de-a izbuti să te bucuri de ele așa cum sunt.

Problematica romanului e interesantă și, mi s-a părut, demnă de comparația cu Vonnegut. Pentru că până la urmă problema lui Junior, aceea că totul se va sfârși la un moment dat, e problema oricăruia dintre noi, iar felul în care ne împăcam cu ideea, sau o ignorăm, sau o savurăm depinde de fiecare. Răspunsul pe care îl dă Ron Currie Jr. întrebării „ce contează ce faci dacă oricum tu și toți cei la care ții vor dispărea” e, cred, evident din titlu și evident umanist.

Reproșurile pe care i le-aș aduce romanului acestuia sunt legate de lipsa ideilor noi sau proprii și de o oarecare superficialitate dată de faptul că Ron Currie Jr. scrie totuși despre lucruri pe care nu le-a prea trăit (un interviu lămuritor de la finalul cărții indică limpede acest lucru). Altfel cartea e bună, chiar dacă nu excelentă. O recomand celor care citesc cu dragă inimă cărțile lui Vonnegut, chit că Ron Currie Jr. nu și-a ajuns din urmă mentorul deocamdată.