Autor: Elizabeth Moon
Titlu: Viteza intunericului
Editura: Millenium Press, Satu Mare, 2008; 340 pagini; 30 RON
Titlul original: The Speed of Dark (2003)
Nota data de mine: * * * * (din 5)
Viteza intunericului a fost nominalizata in 2003 la premiul Arthur C. Clarke si a castigat in 2004 premiul Nebula pentru cel mai bun roman. Totusi SF-ul e destul de discret in carte – intamplarile se petrec intr-un viitor destul de apropiat, iar schimbarile prin care a trecut lumea sunt mici. Nu mi se pare ca Elizabeth Moon ar fi creat un univers diferit – a presupus doar cum ar putea arata al nostru in cateva zeci de ani daca nu se schimba prea multe.
Lou Arrendale, personajul principal, e un autist de vreo 35 de ani care lucreaza intr-o companie farmaceutica. Face parte dintr-o generatie intermediara de autisti – cei care au fost tratati in copilarie (desi nu „reparati” complet) si care pot duce o viata aproape normala: conduc masini, au slujbe, traiesc independent. In total sunt cam o suta de mii de autisti in situatia lui. Cei nascuti inainte de el au ramas autisti asa cum ii stim noi acum. Cei mai tineri au beneficiat de tratamente pre- si postnatale si sunt oameni normali.
Povestea e spusa aproape in intregime la persoana I – asta-i prima chestie faina din carte. Lou pune totul sub semnul intrebarii – expresii colocviale, comportamente normale daca sunt ale unor oameni normali dar pentru care el ar fi privit ca zarghit, moduri de-a face lucrurile. Aflam punctul de vedere al unei persoane aflata pe frontiera subtire dintre cei normali si cei din afara societatii, iar Moon stie sa faca din asta un prilej pentru a reconsidera modul in care percepem lucrurile.
A doua chestie care mi-a placut a fost conflictul dintre departamentul de autisti in care lucreaza Lou si noul lor sef, Crenshaw. Acesta porneste un proiect bazat pe niste cercetari inovatoare pe cimpanzei. Scopul declarat ar fi sa ii vindece pe autisti, dar exista si un scop obscur, care l-ar face sa se cutremure pe orice om al muncii (nu zic care e scopul asta, e mai interesant de descoperit pe cont propriu). Moon scrie despre lucruri complicate: cat de departe poti merge in a-i considera pe angajati niste „resurse”, teama si ura celor normali pentru cei diferiti, acceptarea schimbarii si a riscului, identitatea personala si pana unde poti merge cu schimbarile inainte sa ti-o pierzi.
Elizabeth Moon are un fiu autist si cunoaste foarte bine punctul de vedere din care scrie si a reusit sa ma faca sa privesc lumea din perspectiva lui Lou. Si se vede un pic altfel de-acolo. Viteza intunericului nu pierde multe puncte daca o compari cu o alta carte cu multe teme comune, Flori pentru Algernon de Daniel Keyes. Aceasta din urma e mai deschis sentimentala; Viteza intunericului e sentimentala intr-un mod subtil – trebuie sa cugeti bine inainte sa gasesti simtirea de sub o ratiune care se analizeaza si analizeaza tot restul in profunzime.
Cateva cuvinte despre editie: traducerea e foarte buna, atenta si expresiva. Am gasit doar cateva scapari minuscule de redactare si cartea arata foarte bine pe dinauntru si pe dinafara (citind prezentarea de pe coperta mi se parea ca poza nu prea are legatura cu cartea, dar m-am inselat). Una peste alta mi s-a parut o carte foarte buna, m-a prins de la primele pagini si nu m-a mai lasat.
Aici gasiti prezentarea cartii si puteti citi un fragment din primul capitol.
Alte pareri:
Romania culturala
hnu
CititorSF
Capricornk13
Blog de carti 