Inchidere de an

A fost un an bun pentru mine (am calatorit, am urcat pe munti, am mai stat si pe-acasa, mi-am facut blog 😀 ). Sper sa urmeze un an la fel de frumos. Nu am obiceiul sa fac bilanturi ale anului pe sfarsite si promisiuni pentru urmatorul. Asa ca va doresc doar un an nou cum va doriti, tuturor celor care dati pe-aici. Party on 😉

Read Full Post »

Wilt haihui

Autor: Tom Sharpe
Titlu: Wilt haihui
Editura: Polirom, colectia Biblioteca Polirom.Proza XXI, Iasi, 2008; 280 pagini; 22.95 RON
Titlul original: Wilt in Nowhere (2004)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Wilt haihui e a cincea carte publicata de Polirom din seria aventurilor profesorului universitar Henry Wilt. Membru al catedrei de Studii Liberale a unui colegiu tehnic, sot credincios si tata de cvadruplete, Wilt intra in incurcaturi din ce in ce mai incurcate in fiecare noua carte. In Wilt haihui el reuseste sa evite o calatorie cu familia la rudele bogate din America. Pleaca in schimb intr-o excursie pe jos prin Anglia, fara harta si manat de dorinta de a redescoperi Anglia autentica.

Comparatia de pe coperta cartii dintre Tom Sharpe si P.G. Wodehouse mi se pare potrivita: amandoi practica umorul de situatie si la amandoi temele cartilor se repeta la nesfarsit. Ca si in primele patru carti cu Wilt, si in Wilt haihui eroul ajunge sa fie suspectat de crime oribile (trafic de droguri, omucidere si incendiere) si doar intamplarea il ajuta sa scape de mana lunga a legii.

Cartile cu Wilt merita sa fie citite in ordine, pentru ca fiecare continua povestea din cartea precedenta. Umorul universitar din primele carti face loc in Wilt haihui explorarii sociologice. Calatoria Evei Wilt si a celor patru fiice de cosmar ale sale in America sta sub semnul descoperirii. Cvadrupletele investigheaza relatiile dintre albi si negri in statele sudice si distrug cu acest prilej casnicia rudelor lor bogate precum si orice urma a reputatiei comerciale a unchiului lor. Henry Wilt e victima bogatanilor dintr-un colt de Anglie rurala, care incearca sa ii puna lui in carca un incendiu, practici sexuale ciudate si o crima.

Toate cartile cu Wilt sunt amuzante si lipsite de pretentii de literatura importanta. Henry Wilt e un maestru al dialogurilor absurde, neincrederea sa in oamenii legii e totala, iar acestia din urma il considera, pe rand, dezaxat, criminal sau imbecil. Singura nemultumire pe care am avut-o e ca, la fel ca la Wodehouse, toate cartile cu Wilt au cam aceeasi intriga. Asta duce la situatii din ce in ce mai ciudate (in prima carte Wilt e acuzat ca si-a ucis sotia, in a cincea a ajuns deja cap al mafiei drogurilor), pentru ca autorul pare sa se simta obligat sa inventeze ceva si mai spectaculos in fiecare volum. In rest, Wilt haihui e o carte numai buna pentru vacanta: relaxanta, te face sa razi, nu trebuie sa gandesti prea mult, scrisa clar, cu personaje pe care le regasesti cu placere.

Read Full Post »

Inca o leapsa

Am gasit o leapsa simpatica la White Noise si o fur de-acolo (sper ca e voie). Intrebarea vine de la Catalin Sandu si suna asa: „Ce tehnologie/concept/element/invenţie science fiction ai vrea să vezi prinzând viaţă?” si se mai cer: o scurta justificare a alegerii, felul în care acea invenţie ar putea influenţa lumea, eventual câteva exemple de cărţi science fiction în care conceptul respectiv a avut un rol integral, eforturi ştiinţifice în direcţia respectivă.

Cel mai mult si mai mult mi-ar placea sa vad prizand viata replicatorul din Star Trek. Replicatorul e o masina capabila sa creeze si sa recicleze obiecte (mancare, apa, aer, haine, carti, cam orice, dar nu chestii vii). Functionand asemeni unui asamblor universal (o masina, descrisa pentru prima oara de John von Neumann, capabila sa asambleze atomi, molecule sau alte unitati de materie pentru a crea orice obiect), replicatorul creaza materie din energie. Tehnologia e asemanatore transportoarelor (aceastea convertesc un obiect in energie, o transmit pe aceasta undeva, apoi o convertesc la loc in materie).

Justificare si felul in care inventia ar putea influenta lumea: un replicator ar fi foarte bun la casa omului. Il poti programa sa reproduca orice obiect, atata timp cat ii stii reteta (structura moleculara exacta). Nu mai e nevoie sa gatesti, sa cumperi haine, carti, bautura, tutun, etc. Rezulta mai mult timp liber, reducerea poluarii (replicatorul poate recicla in energie orice obiect pe care l-a creat, deci nu mai e nevoie sa arunci nimic; nu mai e nevoie de fabrici), dispare foametea, dispar razboaiele pentru resurse.
Singura resursa de care ai nevoie pentru a crea orice obiect este energia.

In afara de Star Trek nu am mai intalnit ideea in alta parte. Ca eforturi stiintifice in directia respectiva ma duce gandul la manipularile facute pe bacterii – unele din ele pot sa fie programate genetic pentru a produce anumite substante utile (de exemplu interferon).

Ii trimit leapsa lui Nilu si oricui o mai vrea.

Read Full Post »

Necazuri cu scoala

Autor: Daniel Pennac
Titlu: Necazuri cu scoala
Editura: Polirom, colectia Biblioteca Polirom.Proza XXI, Iasi, 2008; 352 pagini; 29.95 RON
Titlul original: Chagrin d’ecole (2007)
Nota data de mine: * * * si jumatate (din 5)

Am petrecut Craciunul in compania dlui Pennac si a eseului sau despre scoala franceza. Necazuri cu scoala nu e roman (desi a primit Premiul Renaudot in 2007), e o meditatie despre sistemul scolar francez care porneste de la problema loazelor. Loaza e acel elev care, indiferent de clasa in care a ajuns, nu se descurca la nici o materie, e impermeabil la orice incercare de a-l invata ceva. Repetent, exmatriculat, colectionar de note de zero si de comentarii aspre din partea profesorilor, elevul-loaza e cosmarul parintilor si al profesorilor.

Pennac marturiseste ca si el a fost o loaza, in tinerete, ca mama lui e si acum ingrijorata ca nu se va alege nimic de capul lui si ca a reusit sa iasa la liman doar cu ajutorul catorva profesori cumsecade. Memoria lui e foarte buna, reda excelent chinurile unui elev slab: disperarea celui care nu e in stare sa inteleaga nimic (litere, calcule, geografie – totul e un mister), descurajarea, minciunile spuse acasa si la scoala, mutarile dintr-o scoala in alta. Ajuns profesor de franceza, autorul se foloseste de cunoasterea intima a psihicului loazelor pentru a isi ajuta elevii sa se imprieteneasca cu invatatura. Metodele lui de invatamant par de bun simt: coborarea la nivelul elevului (daca un elev de clasa a 5-a nu stie sa citeasca e inutil sa ii predai literatura, trebuie sa il inveti intai literele, chiar daca asta nu e in programa de-a 5-a), folosirea experientei de viata a elevilor in dialogul cu ei, folosirea unui sistem de notare care sa evalueze progresul elevilor, elaborarea de exercitii cat de cat interesante (de exemplu, Pennac le dadea elevilor din clasele mici sa corecteze lucrarile scrise de colegii lor mai mari).

Cartea abunda de indemnuri pentru uzul profesorilor: un profesor bun preda intregii clase, nu elevilor buni, cele mai multe loaze pot fi reabilitate, elevii isi doresc sa iasa din ignoranta chiar daca nu stiu asta. Solutia pe care o ofera Pennac, pana la urma, e iubirea. Un profesor bun e acela care se ingrijeste cu dragoste de fiecare elev, care e atent la fiecare elev si care trece peste orgoliu, plictiseala sau probleme personale cat e la ore. Pennac scrie si despre anumite probleme sociale care influenteaza munca unui profesor: dictatura marcilor (elevul nu e mai e doar un copil, e un copil-consumator, tinta a campaniilor de marketing), violenta, imigrarea. Necazuri cu scoala e, pana la urma, un ghid de bune practici in educatie. In aceasta calitate, cred ca e o carte buna pentru orice profesor interesat de progresul elevilor sai.

Necazuri cu scoala nu e, din pacate, o carte extraordinara, desi ar fi putut sa fie. Autorul e indragostit si satisfacut de propria persoana si acest lucru devine deranjant. E foarte bine ca a reusit sa ajunga profesor si sa predea exceptional, dar nu era nevoie sa ni se aminteasca de asta la fiecare cateva fraze. Cartea e organizata destul de haotic, ideile nu sunt urmarite pana la capat sau esueaza in platitudini, exista multe repetitii, iar multe din solutiile oferite de Pennac tin de un bun-simt pe care orice profesor ar trebui sa il aiba.

Cartea e totusi simpatica, anecdotele despre scoala sunt agreabile, iar unele idei ale autorului sunt demne de retinut. Un exemplu:

„Oricare ar fi materia pe care o preda, un profesor descopera foarte repede ca la fiecare intrebare pusa, elevul intrebat dispune de trei raspunsuri posibile: cel corect, cel gresit si cel absurd. Am facut eu insumi un abuz destul de acceptabil de absurd in timpul scolaritatii: „Fractia trebuie s-o aducem la numitorul comun!” sau, mai tarziu: „Sinus a pe sinus b, simplific cu sinus, ramane a pe b!”. Una dintre naintelegerile din timpul scolaritatii mele tine fara indoiala de faptul ca profesorii notau ca fiind gresite raspunsurile mele absurde. Puteam sa raspund absolut orice, un singur lucru imi era garantat: aveam sa capat o nota! In general, zero. Pricepusem foarte repede acest lucu. Si mai pricepusem de asemenea ca acel zero era cea mai buna metoda de-a fi lasat in pace. Macar provizoriu…” (pp. 199-200).

Necazuri cu scoala e, cred, o carte agreabila pentru profesori (actuali, fosti sau viitori), elevi si parinti. Sau, mai general, pentru cei preocupati de functionarea sistemului de invatamant. Nu e nici autobiografie, nici roman, dar e o carte scrisa destul de placut, dincolo de placerea ideilor. Cred ca isi atinge si scopul, in masura in care ii poate motiva pe profesori sa fie mai atenti la problemele elevilor lor si pe parinti sa nu se cufunde in disperare.

Read Full Post »

Mauricio sau alegerile locale

Autor: Eduardo Mendoza
Titlu: Mauricio sau alegerile locale
Editura: Humanitas, colectia Raftul Denisei, Bucuresti, 2008; 320 pagini; 33 RON
Titlul original: Mauricio o las elecciones primarias (2006)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Eduardo Mendoza e unul dintre cei mai importanti autori spanioli contemporani, iar cartea asta a primit in 2007 premiul Fundacion José Manuel Lara Hernández. Mauricio, personajul principal al cartii, este dentist. Un prieten il convinge sa candideze la alegerile locale din partea unui partid de stanga care trecuse de catva timp in legalitate.

Mauricio e de stanga, dar nu militant. Candidatura sa (pe una din ultimele pozitii pe lista socialista) e menita sa aduca un suflu nou in discursul politic al partidului. In ciuda eforturilor lui Mauricio partidul sau ajunge in opozitie si tanarul dentist renunta la cariera politica. Intre timp se imprieteneste cu o tanara avocata in devenire – Clotilde – si cu o activista cu state vechi in partidele comuniste si socialiste din ilegalitate – Porritos. Cea din urma se imbolnaveste de SIDA, dar Mauricio scapa de contaminare. Pana la urma Porritos moare si Mauricio se logodeste cu Clotilde. Morala: idealul comunist, intruchipat de Porritos, s-a dus.

Cartea e interesanta pentru ca prezinta o etapa din istoria Spaniei post-franchiste in care tara nu evoluase inca intr-o democratie functionala si prospera. Coruptia era infloritoare, politicienii furau, majoritatea oamenilor erau pesimisti, nu traiau foarte bine, iar saracii se organizau singuri in grupuri de intrajutorare. Cartea e mai degraba un document decat literatura (sau asa mi s-a parut).

Ce mi-a placut cel mai putin la carte au fost personajele – parca sunt oameni desenati din cateva linii si un cerc pe post de cap. Au putine emotii, putine lucruri ii ating. Mauricio si Clotilde au de gand sa se casatoreasca, dar, intre timp, nu sufera cand se cearta, nu le pasa de ce simte celalalt (poate pentru ca nu simte nimic?). Porritos e singura pe care o atinge ce fac ceilalti, restul personajelor sunt anesteziate. Poate ca e si asta vreo paralela cu destinul stangii, nu stiu.

Cartea nu mi-a placut deci in mod deosebit, nici nu mi-a displacut teribil. M-au distrat parerile spaniolilor despre candidatura Barcelonei la gazduirea Jocurilor Olimpice din 1992. Cred ca aceleasi pareri s-ar aduna si in Romania daca s-ar pune vreodata o problema asemanatoare: noi nu avem sanse; iarasi o sa se cheltuie bani aiurea; politicenii vor profita de prilej ca sa fure mai mult; la noi e urat, praf si noroi; aceasta ar fi cea mai mare onoare pe care ar putea cineva sa o faca vreodata tarisoarei noastre.

Read Full Post »

Leapsa

Am primit o leapsa de la Dreaming Jewel. Intrebarea e: „ai citit vreo carte care să aibă un asemenea impact asupra ta încât să îţi dea peste cap percepţia asupra realităţii? Nu să îţi schimbe ideile, nu să îţi revoluţioneze gândirea, ci să te facă, pentru un moment, să nu mai ştii pe ce lume eşti, la propriu?”

Mi se pare o intrebare foarte grea 🙂 As spune ca nu, nu am patit una ca asta. Mi s-a intamplat o singura data sa mi se dea peste cap perceptia asupra realitatii, cand am fost trezita din somn cand tocmai visam ceva. Pentru cateva secunde nu am reusit sa separ visul de realitate (si m-am speriat rau).

Mi s-a intamplat, in schimb, sa imi placa atat de mult un personaj dintr-o carte incat sa nu imi vina a crede ca nu exista de fapt persoana respectiva. Sau sa vad vreun necunoscut pe strada si sa mi se para ca el/ea ar putea sa fie personajul respectiv. Unele personaje (nu vreau sa dau nume) sunt atat de vii si de interesante incat e greu de crezut ca nu le vei putea intalni niciodata. Dar pentru mine astea sunt mai degraba apucaturi de copil decat schimbari in perceptia asupra realitatii. Cand eram mica unul din jocurile preferate ale mele si ale fratelui meu era sa ne imaginam fiecare ca suntem un personaj dintr-o carte sau dintr-un film si sa jucam rolurile respectivilor, probabil de-aici mi se trage.

Mi-e teama ca asta e tot. Daca vrea cineva leapsa i-o transmit (zum? Cinabru?), mie mi-a placut.

Read Full Post »

Marunte

* Conform unui studiu recent, francezii citesc carti cam 38 de minute pe zi. Cititul cartilor e pe locul sase in preferintele francezilor pentru produse de entertainment, dupa uitatul la televizor (3 ore pe zi), navigarea pe Internet (2 ore si un sfert pe zi), ascultatul de radio sau muzica (cam o ora pe zi pentru fiecare) si intalnirile cu familia sau prietenii (59 de minute pe zi). 88% la suta din francezi au cumparat cel putin o carte in ultimul an, 39% din familiile franceze au o biblioteca cu cel putin 100 de carti (media e de 156 de carti per familie). Eu n-am radio, n-am televizor, deci castig cateva ore bune pe zi pentru citit si pentru familie/prieteni.

* Am gasit in sfarsit ultimul numar din Lire. Cuprinde clasamentul celor mai bune 20 de carti publicate in Franta in 2008. Castigatorii:

– literatura franceza: Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit, Julliard.
– literatura straina: Cormac McCarthy, La route (The Road), L’Olivier.
– cartea preferata a redactiei Lire: Claudie Gallay, Les déferlantes, Editions du Rouergue.
– literatura franceza – mentiuni onorabile: Annie Ernaux, Les années, Gallimard; Michel Quint, Une ombre, sans doute, Joselle Losfeld; Régis Jauffret, Lacrimosa, Gallimard.
– literatura straina – mentiuni onorabile: Christoph Ransmayr, La montagne volante (Der fliegende Berg) , Albin Michel; Ian McEwan, Sur la plage de Chesil (On Chesil Beach), Gallimard; Salman Rushie, L’enchanteresse de Florence (The Enchantress of Florence), Plon.
– literatura umoristica: David Lodge, La vie en sourdine (Deaf Sentence), Rivages. Admir aici diplomatia celor de la Lire 🙂

Mai sunt si alte categorii (istorie, eseu, filosofie), dar n-o sa le mai scriu. In afara de cartea lui Ian McEwan nu am vazut niciuna din cartile astea in romana. Stiu ca cei de la Polirom o au in pregatire pe cea de Lodge, sper ca le va baga in seama cineva si pe celelalte. De obicei alegerile celor de la Lire sunt excelente.

* Dreaming Jewel scrie frumos despre o carte pe care vreau sa o citesc si eu: The Dancers At The End Of Time . Eu nu am gasit-o inca decat pe multi-multi bani, dar e pe lista de carti pe care le caut.

* Am gasit in schimb o librarie online faina: http://www.libriartis.ro/. Carti in romana si diverse limbi straine (multe carti unguresti), aduc si carti de pe-afara la preturi pasnice (mai putin la The Dancers At The End Of Time, bineinteles). Si am mai gasit si o librarie online nou-nouta, http://www.owline.ro/, care se lauda ca poate livra carti in 24 de ore. Deocamdata au putine carti, dar par sa aiba planuri mari.

Read Full Post »

Bebelusul

Autor: Marie Darrieussecq
Titlu: Bebelusul
Editura: Univers, colectiile Cotidianul. Literatura, Bucuresti, 2008; 112 pagini; 5,9 RON
Titlul original: Le bébé, 2005
Nota data de mine: * * (din 5)

Am observat ca sunt in minoritate – nu mi-a placut prea mult Bebelusul, in schimb multor altora da. Am pus link-uri catre ei la sfarsitul insemnarii. Cartea e o autofictiune despre trairile unei mame la nasterea primului sau copil, un baietel. Cuprinde insemnari, mai scurte sau mai lungi, care formeaza un soi de jurnal de tanara mamica. Gasim aici de toate: scutece, oracaieli, plansete, hainute, spaime, colici, meditatii despre tentatia incestului.

Ce nu mi-a placut la carte:

1. Bebelusul mi s-a parut mai degraba un obiect decat un pui de om. Desi are un nume, mama lui nu il scrie niciodata, ii spune tot timpul „bebelusul”. Nici tatal nu are nume, de altfel.

2. Cartea e scrisa de parca teoriile psihanalitice ar fi fapte dovedite. Exemplu: exista teoria conform careia rolul tatalui in cresterea copiilor e acela de a o separa pe mama de copil si de a preintamina astfel incestul. Cea care scrie Bebelusul are nevoie de un barbat care sa o impiedice sa comita incest cu fiul sau. Mi se pare ciudat. Cartea abunda de astfel de exemplificari „pe viu” ale teoriilor privind psihicul copilului si al mamei. Mi se pare, din nou, o abordare ciudata: relatiile dintre parinti si copii sunt diverse, mamele singure nu se culca cu bebelusii lor, chiar daca nu au un barbat care sa le tina in frau, etc.

3. Am citit articole din reviste de femei mult mai sensibile si mai tandre decat ce scrie Marie Darrieussecq. Toate mamele tinere trec prin spaime si oboseala, si e bine ca exista carti care sa iti spuna si de lucrurile astea (nu, un copil nu e o papusa sau un pisoi). Dar mi se pare ca Darrieussecq foloseste faptul ca e mama pentru a-si explora fantasmele si trairile, cartea e mult mai mult despre ea decat despre copilul ei. Mai degraba decat Bebelusul putea sa ii spuna Mama.

4. Nu, nu imi place autofictiunea. Mai degraba decat sa o citesc pe Christine Angot m-as uita la emisiuni de reality-TV.

Ce mi-a placut la carte:

1. Episoadele de viata cotidiana alaturi de bebelus sunt amuzante, Marie Darrieussecq are umor cand vine vorba despre societatea franceza.

2. Copilul e foarte simpatic (cred ca toti sunt).

3. Pe tot parcursul cartii ma gandeam cu incantare la reactiile fiului lui Marie Darrieussecq cand acesta va citi cartea. La adolescenta, daca se poate. S-ar putea sa ii placa (ce alt copil mai are o marturie scrisa despre gandurile mamei sale din primele lui noua luni de viata?). Senzatia mea e insa ca se va lasa cu scandal.

Am sa recitesc cartea daca voi face vreodata pasul important de a face un copil. Poate ca atunci parerea mea o sa fie diferita si poate ca o sa o inteleg mai bine pe autoare. S-ar putea ca parerea mea despre carte sa fie rezultatul unei inabilitati personale de a empatiza cu mamica-scriitoare.

Alte pareri:

Cinabru
Zmeura
Cotidianul
Observator Cultural

Read Full Post »

Cartile sunt cadouri frumoase

Am dat peste cateva site-uri simpatice si poate utile pentru cei care sufera de angoasa cautarii cadourilor de Craciun. Toate sustin acelasi lucru: o carte e cadoul perfect.

Adresele:

http://www.booksaregreatgifts.com/ – un videoclip cu scriitori si cateva vedete, fiecare spune cate un motiv pentru care cartile sunt cadouri potrivite oricui. Filmuletul devine un pic repetitiv (fiecare isi incepe discursul cu „books are GREAT gifts”), dar motivele gasite sunt destul de haioase. Am avut si prilejul sa ii vad figura lui Dan Brown, ciudat individ.

http://www.booksequalgifts.com/ – acelasi filmulet, plus alte laude ale cartii ca obiect, plus link-uri catre clasamente si liste de bestsellers.

http://us.penguingroup.com/static/pages/features/whattogiveget.html – 37 de scriitori spun ce carti au de gand sa cumpere de Craciun si ce carti ar vrea sa primeasca.

Dintre toate laudele aduse cartilor cel mai mult mi-au placut cele pur egoiste. Cartile se impacheteaza foarte usor, nu risti sa le spargi in magazin si sa trebuiasca sa cumperi niste cioburi scumpe rau, poti cumpara dintr-un magazin toate cadourile pe care vrei sa le iei. De altfel si motivele celor care au lansat respectivele site-uri web sunt, macar in parte, egoiste: se pare ca in SUA vanzarile de carte din noiembrie 2008 au fost cu 20% mai mici decat cele din octombrie 2008, ceva trebuia deci facut.

Recesiunea economica ar trebui totusi sa ii apropie pe oameni de carti – sa citesti e relativ ieftin, nu cere investitii in aparate electronice de ultima generatie, poti sa dai o carte mai departe, nu trebuie sa iesi din casa si sa dai bani pe popcorn sau suc. Ar fi frumos sa vad si in Timisoara ce am vazut la Amsterdam: casele de acolo au ferestre mari, fara perdele, si in fiecare casa vezi biblioteci mari si pline si olandezi citind linistiti, fiecare in fotoliul sau.

Read Full Post »

Hanul zburator

Autor: G.K. Chesterton
Titlu: Hanul zburator
Editura: Art, colectia Art Clasic, Bucuresti, 2008; 296 pagini; 29 RON
Titlul original: The Flying Inn (1914) – gratis aici
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Hanul zburator nu e cel mai bun roman al lui Chesterton, dar e totusi o carte placuta. Chesterton s-a folosit de romanele sale pentru a ilustra concepte filosofice despre care a scris si carti serioase. In Hanul zburator sunt ironizate cateva curente „progresiste” care se raspandisera in Anglia inceputului de secol XX: vegetarianismul, prohibitia, teozofia. Chesterton face de asemenea haz de pretentia aristocratilor si a politicienilor de a sustine in pofida evidentei ca ei stiu ce e mai bine pentru oamenii de rand.

In mod surprinzator, nici un han nu isi ia zborul in carte. Hanul „La Vechea Corabie” o ia, in schimb, la picior si calatoreste pe jos, cu masina si cu caruta printr-o buna parte a Angliei. Acest lucru e datorat unei legi propuse de un aristocrat, lordul Ivywood: vanzarea bauturilor alcoolice e interzisa, cu exceptia hanurilor aprobate de Parlament. Toate hanurile sunt inchise, cu exceptia celor care primesc patalama. Oamenii pot cumpara alcool doar din hanurile autorizate, pe care le pot recunoaste dupa firma. Patronul hanului „La Vechea Corabie”, insotit de Patrick Dalroy, un irlandez, fost capitan de vas, smulge din pamant firma hanului sau si o porneste la drum, luand cu el un butoias cu rom si o roata de braza cedar. Respectand intrutotul legea prohibitiei, cei doi infig firma hanului oriunde au chef si isi vand romul in perfecta legalitate.

Cei doi au prilejul sa faca numeroase farse: oriunde apare firma hanului „La Vechea Corabie” apar si multimi care cer de baut, inclusiv la o galerie de arta, o farmacie sau o sala de dezbateri. Politia nu reuseste sa opreasca hanul mobil din drumul sau de-a lungul si de-a latul Angliei iar lordul Ivywood ajunge sa vada in cei doi intreprinzatori hangii adversarii sai cei mai aprigi.

Legea prohibitiei e doar prima etapa din planul lui Ivywood de schimbare radicala a Angliei. Aceasta lege are rolul de a combate ravagiile alcoolismului in randul claselor de jos, dar sunt si alte lucruri de schimbat. Fermecat de ideile unui auto-proclamat guru islamist, Profetul Lunii (un batranel turc cu idei ciudate, adoptat de aristocratii din anturajul lui Ivywood), lordul doreste sa interzica si carnea de porc, pricina a multor rele, si sa creeze o Anglie vegetariana. Pentru saraci, desigur, pentru ca la masa lui are si carne, si alcool. E convins de Profetul Lunii ca islamul a avut mereu o influenta benefica asupra culturii engleze si ca e din multe puncte de vedere superior crestinismului (poligamia, de exemplu, e un lucru foarte bun, iar femeile sunt extrem de fericite intr-un harem). E chiar pe cale de a propune inlocuirea crucilor de pe biserici cu semiluni.

Fiecare din ideile lui Ivywood e ironizata de hangii ambulanti: cei doi descopera, de exemplu, ca baturile alcoolice sunt ideale pentru un regim vegetarian, fiind produse din plante. Sunt descoperite si consecintele prohibitiei: alcoolul e vandut pe ascuns, farmaciile vand whiskey pe reteta, iar saracii abuzeaza de alcool atunci cand il gasesc. Iar ideile despre influenta milenara a islamului asupra Angliei sunt ridiculizate chiar de inconsecventa si lipsa lor de logica.

Hanul zburator mi-a placut mult pentru ca am regasit in ea pasiunea pentru ireverenta din Napoleon din Notting Hill. Regulile absurde, fie ele legi sau cutume, trebuie contestate chiar si doar prin umor. Recunosc insa ca in acest caz parerea mea despre carte e foarte subiectiva. In primul rand, sunt de acord cu parerile lui Chesterton. Admit ca Hanul zburator ii poate enerva pe cei care nutresc alte pareri. In al doilea rand, imi place cum scrie Chesterton, ceea ce poate ca nu e cazul tuturor: cartea poate sa fie plictisitoare pentru cei care cauta doar actiune sau personaje bine inchegate. Eroii cartii sunt mai degraba infatisari ale ideilor lui Chesterton, iar miza cartii e explorarea unor idei. Si, in al treilea rand, cartea e extrem de amuzanta, dar nu te face sa razi la fiecare pagina. Nu te tine cu sufletul la gura, o poti lasa din mana ca sa mergi la o plimbare. E o carte asezata, de citit pentru placerea cuvintelor si a ideilor.

Un citat, fragment dintr-un discurs al Profetului Lunii, care incerca sa demonstreze ca toate numele de hanuri din Anglia au origini islamice:

„- As dori sa va intreb, incepu din nou Lady Joan, cum explicati denumirea hanului „La Omul Verde”, care se gaseste chiar dincolo de sirul acela de case?
– Tocmai! Tocmai! striga Profetul Lunii cu un entuziasm aproape demential. Cautatorul adevarului nici c-ar putea gasi un exemplu mai potrivit. Prieteni dragi, cum ar putea sa existe un om verde? Sunteti familiarizati cu iarba verde, cu frunza verde, branza verde, lichiorul verde. Dar va intreb pe dumneavoastra, oricat de larg ar fi cercul de cunostinte pe care il aveti, ati intalnit vreodata un om verde? Fara indoiala, dragi prieteni, e evident ca avem de-a face cu o versiune corupta, cu o versiune abreviata a expresiei originare, a expresiei rationale, a expresiei de importanta istorica, si anume: „Omul cu turban verde”, o aluzie la bine-cunoscuta uniforma a descendentilor Profetului. „Turban” este, desigur, exact genul de cuvant, exact notiunea straina si nefamiliara voua, care putea fi mai intai prescurtata si apoi suprimata cu totul.
– Exista prin partile astea o legenda, o tinu mortis Lady Joan, anume ca un erou cutezator, auzind cum e insultata culoarea sacra a patriei sale dragi, l-a vopsit cu ea, din cap pana-n picioare, pe vrajmasul sau.
– O legenda! O fabula! striga omul cu fes, insotindu-si cuvintele cu o noua extensie cuprinzatoare si graitoare a bratelor. E limpede ca asemenea lucru nu s-ar fi putut intampla in realitate.
– Ba da… s-a intamplat in realitate, respunse fata pe un ton calm. Pe lumea asta nu exista prea multe lucruri incurajatoare – dar unele tot mai sunt. O, da, s-a intamplat in realitate”. (pp. 29-30).

Read Full Post »