Posted in altele, carti, tagged leapsa on decembrie 13, 2008| 5 Comments »
Am primit de la luciat o leapsa. Intrebarea era care e cea mai pretioasa carte pe care o am. Priviti:
Am cautat ceva pe internet dupa poza, nu am reusit sa o pozez pe a mea.
E o editie Taschen cu 139 de desene japoneze ukiyo-e, din secolele 17-19. Nu e pretioasa din punct de vedere pecuniar, ci sentimental. A fost primul cadou pe care l-am primit de la cineva la care tin mult, si a fost dat si primit ca pecete pe o promisiune.
Posted in carti, literatura olandeza, tagged carti, literatura olandeza, recenzii on decembrie 12, 2008| 6 Comments »
Autor: Kader Abdolah
Titlu: La portile moscheii
Editura: Univers, colectiile Cotidianul. Literatura, Bucuresti, 2008; 304 pagini; 5.9 RON
Titlul original: Het huis van de moskee (2006)
Nota data de mine: * * * * (din 5)
Am strans cu indarjire cartile din colectia Cotidianul si din cand din cand chiar citesc cate una. La portile moscheii e scrisa de un scriitor iranian refugiat in Olanda din 1988 si care scrie in olandeza. Cartea spune povestea unei familii iraniene care locuieste de foarte multi ani in casa de langa o moschee, intr-un oras iranian. Pastratori ai istoriei moscheii si a celei a orasului, barbatii din aceasta familie erau respectati de toti cei din oras. In vremea in care se petrece povestea, in casa stateau trei familii: cea a lui Aga Djan, un negustor de covoare cunoscut, cea a imamului Alsaberi si cea a muezinului orb Aga Shodja.Cei trei barbati, alaturi de familiile lor, duc un trai traditional, cumpatat, sunt credinciosi si urmeaza invataturile islamului moderat si obiceiurile iraniene. Dar vremurile se schimba: oamenii ajung pe luna, Iranul are un sah sprijinit de americani, bazarele se golesc, pe masura ce produsele fabricate in serie le iau locul celor traditionale, televizorul, radioul si cinematograful devin distractii iubite de iranieni, iar traditionalistii si-ar dori ca totul sa ramana la fel.
Membrii familiei din casa de langa moschee sunt bucurosi cand conducatorii religiosi isi radicalizeaza discursul: la inceput, alungarea sahului si revenirea la valorile traditionale pare o idee buna. Abia cand ayatollahul Khomeini revine in Iran si pune bazele unui regim politic radical isi dau seama nu asta era ceea ce isi doreau. Noul regim nu are respect pentru viata sau pentru familie. Tribunalele islamice ucid oameni la intamplare, fara judecata si fara a respecta drepturile acuzatilor. Apar miscari politice noi, se pun bombe, Irakul porneste un razboi impotriva Iranului care va dura 8 ani. Familiile lui Aga Djan, Alsaberi si Aga Shodja sunt sfasiate, tinerii mor sau trebuie sa fuga, iar cei batrani isi pierd locul in comunitate si respectul concetatenilor.
La portile moscheii este o carte care povesteste istoria unor familii si, alaturi de ea, pe cea a Iranului. Tema cartii este schimbarea: schimbarile din vremea sahului distrug incet societatea traditionala, dar cele infapuite de Khomeini risca sa distruga orice urma de civilizatie. Ce am inteles eu din carte este asta: societatea traditionala nu poate supravietui inventiilor moderne, pentru ca oamenii au nevoie de ele. Dar cumintenia si traditiile se pot pastra in sufletul fiecaruia. Problema nu e daca te uiti sau nu la televizor, ci cum iti traiesti intreaga viata.
Cartea nu idealizeaza islamul moderat (desi poate asta era intentia): e o societate straina, pana la urma. Multe din valorile sale sunt inacceptabile pentru un occidental, mai ales pentru unul laic. Povestea casei de langa moschee e insa fascinanta, dincolo de toate acestea. Fiecare personaj al cartii are o poveste, trista sau vesela, si am prins drag de multe din ele. Cartea e foarte bine scrisa si bine tradusa, iar editia e ingrijita. Am ramas cu o singura indoiala: fiind o carte scrisa pentru occidentali de un scriitor care a parasit Iranul datorita convingerilor sale politice, nu stiu cat din istoria Iranului a fost lasat pe dinafara si cat a fost modificat de autor. E bine totusi ca mi-a fost starnita curiozitatea, imi plac cartile care imi dau de citit.
Posted in carti, evenimente, tagged carti, literatura columbiana on decembrie 11, 2008| 4 Comments »
Am gasit un articol imbucurator in editia de marti din The Guardian. Plinio Apuleyo Mendoza, prieten bun cu García Márquez si autor al unui volum de conversatii cu acesta (Parfumul de guayaba) a confirmat pentru ziar faptul ca scriitorul columbian lucreaza la un nou roman.
García Márquez spusese in 2005 ca s-a oprit din scris, mai degraba din lipsa de entuziasm decat din lipsa de inspiratie. Ultimul roman pe care l-a publicat a fost Povestea tarfelor mele triste, in 2004. Acum in varsta de 81 de ani, García Márquez a devenit, se pare, extrem de exigent cu sine insusi: noul sau roman are in prezent patru variante, iar scriitorul incearca sa retina lucrurile cele mai bune din fiecare versiune, inainte sa predea romanul unei edituri.
Inca nu se stie titlul cartii sau cand va aparea si nu sunt stiri proaspete nici despre al doilea volum de memorii promis de García Márquez, in continuarea lui A trai pentru a-ti povesti viata.
Posted in Uncategorized on decembrie 10, 2008| 4 Comments »
Autor: Saul Bellow
Titlu: Henderson, regele ploii
Editura: Polirom, colectia Biblioteca Polirom. Proza XXI, Iasi, 2007; 432 pagini; 37.50 RON
Titlul original: Henderson the Rain King (1959)
Nota data de mine: * * * * * (din 5)
Am citit Henderson, regele ploii mai demult (acum 2-3 luni) si mi-a placut mult, m-am gandit deci sa scriu cate ceva despre ea. Saul Bellow e unul dintre marii scriitori americani. A castigat de trei ori National Book Award, o data Premiul Pulitzer si, in 1976, Premiul Nobel pentru Literatura.
Henderson, regele ploii e povestea unui miliardar american, E. H. Henderson. Personalitate neplacuta, egoist, badaran, dar inteligent, Henderson trece printr-o criza a varstei de mijloc atipic de dura. O voce din interiorul sau ii tot spune „Vreau! Vreau! Vreau!” si el nu stie cum ar putea-o multumi, pentru ca are deja totul. Decide pana la urma sa faca o calatorie in Africa, in cautarea a ceva care sa ii linisteasca spiritul. Intalneste un prim trib izolat, pe care incearca sa il ajute, dar reuseste sa ii distruga ultimele rezerve de apa. Fuge, da de un alt trib si se integreaza, incet, in acesta. Primeste titlul de „rege al ploii”, se imprieteneste cu seful tribului si devine confidentul acestuia.
Henderson poate fi vazut ca o personificare a Americii: aroganta, care nu tine seama de obiceiurile si credintele altor tari. Incercarile sale de a ii ajuta pe altii aduc adesea mai mult rau decat bine, mai ales pana cand nu reuseste sa inteleaga ca nevoile celorlalti pot sa fie diferite de ale sale. Henderson descopera pana la urma ce isi dorea de la viata in momentul in care invata sa accepte diferentele dintre dorintele lui si ale celorlalti. Totusi, cu cateva zile inainte de publicarea cartii, Saul Bellow scria un articol extrem de interesant in New York Times: “The Search for Symbols, a Writer Warns, Misses All the Fun and Fact of the Story.” . El ii avertizeaza pe cititori in acest articol asupra pericolelor cautarii obsesive de simboluri in operele de fictiune.
Dincolo de astfel de consideratii, deci, Henderson, regele ploii e o carte profunda, inteligenta si extrem de amuzanta. Henderson e un personaj memorabil si eu am ajuns sa il simpatizez, in ciuda numeroaselor lui lipsuri. Autoironia si lipsa de mila pentru propria persoana il fac pana la urma irezistibil. Henderson, regele ploii e una dintre cartile importante ale secolului XX (e pe locul 21 in topul Modern Library al celor mai bune 100 de romane ale secolului trecut). Este deci admirabil faptul ca e o lectura foarte placuta: cu actiune, cu umor, aparent nesofisticata si plina de culoare.
E o recomandare foarte buna pentru cei care nu au citit inca nimic de Saul Bellow sau care au citit Herzog sau Ravelstein si li s-au parut prea intelectuale sau lipsite de actiune. Henderson, regele ploii poate fi citita la multe niveluri (carte de actiune, roman psihologic, raspuns la literatura care ii adora pe nobilii salbatici, critica sociala), in functie de gust si de dispozitie si ramane, oricum ai citi-o, o carte inteligenta si plina de farmec.
Posted in carti, literatura franceza, tagged carti, literatura franceza, recenzii on decembrie 9, 2008| 3 Comments »
Autor: Gilles Leroy
Titlu: Alabama Song
Editura: Pro, Bucuresti, 2008; 168 pagini; 20 RON
Titlul orginal: Alabama Song (2007)
Nota data de mine: * * * (din 5)
Biografie romantata a Zeldei Fitzgerald, scrisa de un romancier francez care o admira, dupa spusele lui, de 20 de ani, Alabama Song a castigat in 2007 un foarte discutat premiu Goncourt. Multi cititori francezi s-au simtit trasi pe sfoara de juriul Goncourt, iar cartea a pus paie pe focul discutiilor despre relevanta acestui premiu (in aceeasi perioada, cativa fosti membri ai juriului de la Goncourt si de la alte cateva premii literare mari au publicat informatii jenante despre traficul de influenta care viciaza jurizarea premiilor literare franceze).
Gilles Leroy s-a documentat mult pentru aceasta carte, care nu este, totusi, o biografie, ci o opera de fictiune. El declara intr-un interviu: „Eu nu fac opera de istoric, desi ma sprijin pe doua existente reale. Dar, asa cum fac adesea in cartile mele, plec de la doua destine reale si scriu propria mea poveste, cu universul meu personal, cu propriile mele fantasme constiente si inconstiente, cu imaginarul, poetica mea.” Scrisa la persoana intai, Alabama Song e jurnalul inventat al Zeldei Fitzgerald. Insemnarile sunt scurte, la obiect, doar cateva se pierd in reverii.
Jurnalul incepe cu tineretea de sudista rasfatata a Zeldei: tanara, frumoasa, lipsita de griji si de inhibitii, admirata de intreaga populatie masculina a Alabamei. Idila cu viitorul mare scriitor incepe pe un ring de dans, se logodesc, se despart, pana la urma Zelda fuge la New York si cei doi se casatoresc. Urmeaza cativa ani de glorie. Cei doi sunt rasfatatii cercurilor mondene, cuplul cel mai iubit, cel mai admirat. Apoi caderea: Zelda isi incepe seria de internari in spitale psihiatrice, F. Scott Fitzgerald e distrus de alcoolism si moare uitat de toti, in 1940. Zelda va pieri intr-un incendiu, in 1948.
Subiectul cartii este rivalitatea dintre doi creatori. Zelda era convinsa ca sotul ei doreste sa o tina departe de gloria literara care i se cuvenea. F. Scott Fitzgerald e prezentat ca un scriitor in pana de idei, care lucreaza timp de 10 ani la o carte pana la urma slaba (Blandetea noptii) si care, pentru bani, isi insuseste povestirile sotiei sale si le publica sub numele sau. Tot el incearca sa o impiedice pe Zelda sa isi publice singurul ei roman (Save Me the Waltz). Leroy sugereaza ca boala psihica a Zeldei nu exista, si ca sotul ei ar fi internat-o pentru a o desparti de un amant si, mai apoi, pentru a fi la adapost de concurenta ei.
Leroy pare sa creada ca relatia dintre Zelda si F. Scott Fitzgerald nu s-a intemeiat pe iubire, ci pe o negociere intre doi oameni care si-au dat seama ca impreuna pot sa ajunga la glorie. Gloria e, de altfel, obsesia permanenta a personajelor cartii: Zelda doreste sa fie femeia cea mai frumoasa, scriitoare, pictorita sau balerina de succes. Lipsita de orice preocupare pentru bunastarea celor din jurul ei, tot ce face e pentru a epata si pentru a castiga admiratia tuturor. Celelalte personaje din carte par sa gandeasca la fel.
Cartea mi s-a parut ciudata cel putin dintr-un punct de vedere: e un amestec de biografie si fictiune, in care limita dintre cele doua e extrem de neclara. Nu am studiat in amanunt biografiile sotilor Fitzgerald, asa ca am privit tot timpul cartea cu neincredere. Evenimentele pe care le cunosteam, totusi, sunt prezentate corect. Leroy isi imagineaza, in schimb, motivatiile personajelor si parerile lor.
Cel mai mult m-a deranjat prezentarea sub pseudonim a lui Ernest Hemingway. Toate celelalte personaje apar sub numele lor reale, in schimb Hemingway e botezat Lewis O’Connor, „o curva de scriitor”, „buhait de atata mitomanie”, cu „acea siguranta de sine pe care o au doar imbecilii si falsii artisti” (p.67). Intre el si F. Scott Fitzgerald se infiripa o idila, cel din urma fiind fascinat de badarania masculina a lui Hemingway. Iar Hemingway profita de dragostea lui Fitzgerald pentru a-si publica primele carti. Evident, Leroy e liber sa isi imagineze cum vrea dedesubturile prieteniei dintre cei doi scriitori (chiar daca ce scrie nu e pe gustul meu), dar folosirea pseudonimului mi se pare cel putin dubioasa.
Mi-a mai displacut faptul ca lumea imaginata de Gilles Leroy e descurajant de decazuta. Eroii cartii nu au nici o parte buna, par caricaturi mai degraba decat persoane: F. Scott Fitzgerald e lipsit de inspiratie, egoist, crud cu sotia sa, animat de lacomie si de gelozie. Toate actiunile lui si ale Zeldei sunt motivate de setea de glorie (ea nu face gesturi scandaloase pentru a se amuza sau pentru ca i se par ridicole conventiile sociale, ci pentru ca stie ca astfel o sa ii lase pe toti cu gura cascata). In toata cartea, nu intalnim nici un personaj demn sau intelegator. Stiu ca nu toti oamenii sunt asa, dar intr-o viata intreaga sansele sunt mari sa cunosti macar un om bun. Impresia mea e ca Leroy, in incercarea de a o reabilita pe Zelda, a scapat din vedere faptul ca cei din jurul ei erau oameni obisnuiti, nu personaje de carte. Spritul epocii jazz-ului e absent, iar lumea descrisa de Leroy e mult mai sumbra decat cea care a fost. Iar reabilitarea Zeldei e ratata, cel putin pentru mine. Jurnalul Zeldei din Alabama Song pare scris de o femeie mai nebuna si mult mai marginita decat a fost, in realitate, Zelda.
Puncte bune: cartea e foarte clara, scrisa curat, limpede, se citeste lejer intr-o zi. Si trezeste curiozitatea pentru povestea reala a Zeldei si a sotului ei. Traducerea e extrem de buna insa ii poate deranja pe cei care nu stiu engleza, pentru ca traducatorul a lasat in text cuvintele folosite in engleza in original, dar nu a avut curtoazia sa le traduca in vreo nota de subsol.
Alte pareri:
Cotidianul
Romania Libera
Bookblog
Si un articol interesant despre influenta premiilor literare, in Idei in Dialog
Posted in carti, literatura engleza, tagged carti, literatura engleza, recenzii on decembrie 8, 2008| 7 Comments »
Autor: Salman Rushdie
Titlu: Grimus
Editura: Polirom, seria de autor „Salman Rushdie”, Iasi, 2008; 376 pagini; 39.95 RON
Titlul original: Grimus (1975)
Nota data de mine: * * * (din 5)
Grimus este romanul de debut al lui Salman Rushdie. A fost scris cu cinci ani inaintea cartii care ii va aduce primul succes de critica si de public, Copiii din miez de noapte. Ca gen literar, cred ca cel mai potrivit pentru a plasa Grimus e basmul (dar unul doar pentru adulti), cu cateva elemente science-fiction. Romanul a fost scris cu intentia de a concura pentru premiul „Science Fiction” oferit de editura Victor Gollancz Ltd, dar editura a decis sa promoveze cartea ca literatura mainstream.
Personajul principal este Vultur-in-Zbor, un amerindian care primise la nastere numele de Nascut-din-Moarte, apoi, in copilarie, pe cel de Joe-Sue (pe primul – pentru ca mama sa murise la nastere, pe al doilea – pentru ca parea sa fie hermafrodit). Vultur-in-Zbor primeste in dar de la sora sa doua potiuni, una care da viata vesnica si una care da moarte vesnica, o bea pe prima, iar pe a doua o pierde. Cutreiera lumea pana la varsta de 777 de ani, 7 luni si 7 zile, apoi gaseste mijlocul de a ajunge pe insula Calf, locul de refugiu al celor deveniti nemuritori si locul unde spera sa isi gaseasca sfarsitul.
Pe Calf descopera treptat originea celor doua potiuni si a insulei in sine. Grimus, cel care da titlul cartii, descoperise un obiect numit Trandafirul de Piatra, care ii permitea sa exploreze universul nostru si toate universurile paralele, sa creeze noi Dimensiuni in care sa controleze legile firii si sa manevreze destinele celorlalti. Grimus e descris ca o persoana semi-semitica, din Europa Centrala, supravietuitor al unui lagar, care si-a pierdut acolo capacitatea de a privi ca pe un lucru important viata sa sau pe cea a celorlalti.
Vultur-in-Zbor traieste o vreme alaturi de ceilalti nemuritori de pe insula si hotaraste, pana la urma, ca trebuie sa il confrunte pe Grimus, datorita unor imprejurari care il nelinistesc: locuitorii singurui oras de pe insula Calf, K, incep sa moara, cazuti prada Efectului Trandafirului de Piatra. Acesta ii forta pe toti cei din jurul sau sa cada intr-o stare catatonica, in care spiritul lor trebuia sa isi exploreze dimensiunile interioare si sa lupte cu monstrii produsi de propria imaginatie.
Tema principala din Grimus pare sa fie cea a cautarii identitatii. Vultur-in-Zbor porneste de la alegerea unui nume si a unui sex, si, pe parcursul cartii, exploreaza diverse identitati, in cautarea uneia care sa fie intr-adevar a sa. Receptacul perfect, el este capabil sa accepte identitati oferite lui de oamenii pe care ii intalneste. In Grimus intalnim si o conceptie asupra lui Dumnezeu pe care Rushie o va folosi si in alte romane: ideea ca Dumnezeu nu e exterior lumii, ci e o transcendere a totalitatii vietilor de pe Pamant (exemplu: treizeci de pasari zboara spre varful unui munte, pentru a-l gasi pe Dumnezeu, iar ajunse in varf isi dau seama ca Dumnezeu e in fiecare din ele). Mai exista o multitudine de alte teme si sub-teme filosofice si religioase, care fac din Grimus o lectura destul de complicata (actiunea cartii e adesea intrerupta de o observatie sau o cugetare la care trebuie sa stai si sa te gandesti, si asta se intampla de cateva ori pe fiecare pagina).
Ca stil, Grimus pare sa fie o carte a unui autor care inca nu si-a gasit vocea si care experimenteaza tehnici narative. In combinatie cu ghiveciul de actiuni si idei, schimbarile de ton, stil sau narator fac din Grimus o carte care trebuie citita cu rabdare – daca ai scapat ideea dintr-un paragraf nu mai intelegi nimic din urmatorul.
Ce mi-a placut la carte: concluzia, daca am inteles eu bine, este aceea ca „stiinta fara constiinta este ruina sufletului”*. Perfect de acord. Mi-au mai placut personajele nemuritorilor: incercand sa scape de Efectul Trandafirului de Piatra, ei descopera ca ceea ce functioneaza este sa se dedice, fiecare, unui domeniu de interes, pe care sa il duca pana la obsesie. Partea a doua a cartii e cea mai placuta, nemuritorii sunt adesea rizibili iar societatea creata de ei e disfunctionala intr-un mod placut. Mi-au mai placut si alegoriile si jocurile de cuvinte, folosite cu larghete de Rushdie.
Cred ca Grimus e o alegere destul de proasta pentru cei care n-au mai citit pana acum nimic de Rushdie. In ceea ce priveste mestesugul de a scrie, nu il intalnesti, inca, niciunde in carte pe scriitorul de mai tarziu. Pentru ceilalti poate sa fie interesanta, ca referinta, dar e, in mod cert, mult sub cartile mai recente ale lui Rushdie. Cat despre cititorii de romane filosofice, nu stiu daca le-ar placea neaparat Grimus, pentru ca ideile sunt prezentate extrem de dezorganizat, si, in acelasi timp, au mai fost pritocite de multi alti scriitori si filosofi. Critica literara anglo-saxona a fost destul de dura cu Rushdie la publicarea cartii sale de debut, si cred ca pe buna dreptate.
* „Mais parce que, selon le saige Salomon, sapience n’entre poinct en ame malivole et science sans conscience n’est que ruine de l’ame, il te convient servir, aymer et craindre Dieu, et en luy mettre toutes tes pensées et tout ton espoir, et par foy formée de charité, estre à luy adjoinct, en sorte que jamais n’en soys désamparé par peché.” (Francois Rabelais, Pantagruel, cap. 8, sursa aici)
Alte pareri:
Bookblog
Nautilus: recenzie si discutare a apartenentei cartii la science-fiction/fantasy.
english.emory.edu: cateva informatii despre receptarea cartii in critica literara.
Transfictional identities in Salman Rushdie’s Grimus: un eseu despre identitatile din Grimus.
Posted in altele, carti on decembrie 6, 2008| 2 Comments »
Explicatia tacerii din ultimele zile este ca ma stradui sa citesc Grimus. Pana acum, in vreo 4 zile, am ajuns la pagina 70. Si inca nu stiu ce sa cred despre ea (as spune ca se cam lungeste, dar e Rushdie, trebuie sa persist, sigur se poate citi pana la urma…).
Posted in carti, literatura ceha, tagged carti, literatura ceha on decembrie 4, 2008| 5 Comments »
Autor: Jaroslav Hašek
Titlu: Serata abstinenţilor sau distracţie americană
Editura: Art, Bucuresti, 2008; 288 pagini; 29 RON
Nota data de mine: * * * * * (din 5)
Mare mi-a fost bucuria cand am gasit saptamana asta la librarie Serata abstinenţilor sau distracţie americană. Se rezolva astfel o mai veche disputa cu tata, pe tema identitatii celui care a ratacit Abecedarul umorului, de acelasi Hašek (eu sunt convinsa ca e pe undeva pe la el cartea si ca nu recunoaste).
Serata abstinenţilor sau distracţie americană cuprinde aproape 50 de povestiri din cele cam 1500 scrise de Hašek. Pe cele mai multe le citisem deja, dar, ca si Peripeţiile bravului soldat Švejk, si povestirile lui Hašek se recitesc cu placere (si cu hohote de ras). Hašek este sovin (dixit tata) si nu pierde prilejul de a rade de cehi, unguri, austrieci, nemti, sarbi, de burjui, de popi, de dascali si de elevii lor.
Nu vreau sa stric placerea descoperirii pentru cei care nu au citit inca nimic de Hašek, iar cei care l-au citit nu cred ca mai au nevoie de o prezentare a autorului sau a cartii. Vroiam, de fapt, doar sa impartasec bucuria recitirii unei carti incantatoare.
Posted in carti, ebook, tagged carti electronice, piata cartii on decembrie 3, 2008| 8 Comments »
Am dat peste o discutie interesanta aici. Un domn combate ceea ce a scris un altul aici. Subiectul galcevii este soarta editurilor si, prin extensie, cea a cartilor tiparite, acum, cand noile tehnologii le permit cititorilor sa isi duca cu ei toata biblioteca pe un PDA sau pe un ebook reader.
Concluzia articolului din New York Times este aceea ca accesul la carti va fi mult mai usor si mai ieftin datorita raspandirii cartilor electronice. O solutie pentru edituri ar fi sa publice doar carti frumoase ca aspect si continut, sa abandoneze ideea de blockbuster si tehnicile de marketing agresiv. Astfel ar putea sa isi pastreze publicul bibliofil.
Critica acestei concluzii este aceea ca oamenii care citesc carti sunt mult mai numerosi decat cei care iubesc cartile. Tendinta este aceea de a trece de la devotamentul fata de un obiect (cartea) la cel pentru lectura. Iar editurile nu vor putea supravietui mai mult de o generatie daca incep sa publice doar carti pentru bibliofili.
Dezbaterile de genul asta s-au inmultit in ultima vreme prin Occident. Nu stiu daca ele sunt rezultatul scaderii vanzarilor la cartile tiparite (ca rezultat al cresterii vanzarilor la carti electronice). E cert ca deprinderile de lectura se schimba si ca multi oameni prefera deja cartile electronice.
Dincolo de consideratiile de confort (un ebook reader are ecran mic, pe laptop/PDA luminia display-ului e deranjanta), de interoperabilitate (formatele sunt proprietare, pentru fiecare format iti trebuie alt reader) si de cost (300 de euro mi se pare cam mult, pentru un aparat pe care pot doar citi carti, cumparate si ele pe bani), nu imi repugna idea raspandirii cartilor in format electronic. Am reusit sa fac rost de foarte multe carti pe care doream sa le citesc, dar la care nu aveam acces prin metodele traditionale (librarie, biblioteci, anticariate, imprumut), si, in plus, cautarea referintelor e mult mai simpla.
Unul dintre comentatorii de pe BoingBoing a pus, in schimb, o problema mult mai interesanta: cartile electronice pot sa fie integrate mult mai usor in sistemul actual de control al drepturilor de autor. Tendinta, la filme si muzica, e spre vinderea dreptului de vizionare/ascultare a unui produs, nu a produsului in sine. Extinzand aceste practici la cartile electronice, un asemenea sistem ar putea interzice, de exemplu, imprumutarea cartilor, sau recitirea. Mai mult decat pierderea placerii de a pipai/mirosi/rasfoi o carte, idea de a nu o avea, ca obiect in proprietate personala, mi se pare cea mai nesuferita.
Presupun ca singurul lucru pe care il pot face e sa cumpar in continuare carti, intr-un efort de a sustine financiar editurile. Si in speranta ca dorinta de acces imediat la o carte nu va deveni intr-atat de puternica incat majoritatea oamenilor sa abandoneze in intregime formele traditionale de lectura.
Posted in carti, literatura americana, tagged carti, literatura americana, recenzii on decembrie 3, 2008| 4 Comments »
Autor: Dirk Wittenborn
Titlu: Oameni feroce
Editura: Pandora M, Bucuresti, 2008; 520 pagini; 40 RON
Titlul original: Fierce People (2002)
Nota data de mine: * * * (din 5)
Oameni feroce e povestea unui adolescent de 15 ani din anii ’70, Finn Earl, fiul unui antropolog ocupat cu studierea celor mai rai oameni de pe Pamant, tribul Yanomamo, si a unei maseuze hippie, dependenta de cocaina. Finn si mama sa se refugiaza intr-un orasel de bogatasi, fugind de bunicii baiatului, care ar dori sa o interneze pe mama sa la dezintoxicare. Elizabeth, mama baiatului, primeste o slujba si o locuinta de la un domn Osbourne, un batran bogat care se ataseaza de ea.
Comunitatea din Vlyvalle e una exclusivista, iar Finn si mama sa se straduiesc sa se integreze in elita locului. Baiatul isi gaseste o prietena, pe Maya, nepoata domnului Osburne, si se impreteneste si cu Bryce, fratele pedant al Mayei. Finn descopera treptat ca oamenii din Vlyvalle sunt mai salbatici decat cei din tribul Yanomamo (cineva il ataca intr-o noapte, iar bestia cu chip de om se dovedeste a fi unul dintre prietenii sai bogati, cineva da foc unei case si mama Mayei e salvata din prost noroc de Finn).
Prima jumatate a cartii mi-a placut mult, dar a doua m-a cam dezamagit. Wittenborn are pretentia ca face critica sociala – ideea lui e ca cei super-bogati sunt putrezi, ca privilegiile de clasa sunt radacina tuturor relelor si ca, in lipsa nevoii de a se zbate pentru a trai, oamenii o iau razna. Dar oamenii bogati din Oameni feroce sunt mult prea viciosi pentru a constitui o regula (ei sunt rai pentru ca isi dau foc unul altuia sau pentru ca ii vaneaza pe saraci ca pe animale, nu pentru modurile mai subtile in care pot abuza de puterea lor). Mai degraba decat o privire critica asupra claselor sociale din America anilor ’70, Oameni feroce pare sa fie scoasa din imaginatia unui adolescent frustrat de faptul ca nu apartine clasei privilegiate. Este o carte a exceptiilor (Finn e extrem de naiv si nu prea intelege ce se intampla in jurul lui, inamicii lui sunt caricaturali) si in nici un caz nu „arunca in aer ipocrizia visului american”, dupa cum e laudata in Daily Mirror.
I-am dat cartii trei puncte, cu multa indulgenta, pentru ca prima parte a cartii e interesanta (povestea unei familii disfunctionale dar totusi unite) si pentru ca Dirk Wittenborn are destul de mult umor. Nota asupra editiei: la sfarsitul cartii exista o sectiune informativa. Aici gasim o prezentare a autorului, una a cartii, un interviu cu Dirk Wittenborn si cateva recomandari de lectura. In schimb lipseste cu desavarsire din carte mentionarea titlului original (a fost simplu de gasit pe internet, de data asta, dar in alte cazuri e ceva mai complicat).
Recenzii la editia in engleza:
Si filmul.
Blog de carti 